A.W. Tozer – Despre valoarea Bibliei

Amintiti-va ca Duhul lui Dumnezeu a inspirat Cuvantul si ca El se descopera in Cuvant. Nu-i simpatizez chiar deloc pe crestinii care neglijeaza Cuvantul sau Il ignora sau primesc revelatii din afara Cuvantului. Mai presus de toate, aceasta este Cartea lui Dumnezeu si daca vom cunoaste destul de bine cartea, vom avea un raspuns pentru orice problema din lume.
Fiecare problema cu care avem de-a face are un raspuns in Carte – stai langa Cuvant! Eu vreau sa predic Cuvantul, sa-L iubesc si sa fac din El cel mai important element din viata mea de crestin.
Cititi-L mult, cititi-L des, cugetati asupra Lui, meditati asupra Lui si reflectati asupra Lui – meditati la Cuvantul lui Dumnezeu zi si noapte. Cand sunteti treji noaptea, ganditi-va la un verset care sa va ajute. Cand sunteti treji dimineata, indiferent de cum va simtiti, ganditi-va la un verset si faceti din Cuvantul lui Dumnezeu cel mai important element din ziua voastra. Duhul Sfant a scris Cuvantul si daca acordati o mare atentie Cuvantului, El va va acorda o mare atentie voua. El se reveleaza pe Sine prin Cuvant. Intre aceste coperte este o Carte vie. Dumnezeu a scris-o si inca este vitala, eficienta si vie. Dumnezeu se afla in aceasta Carte, Duhul Sfant este in ea, iar daca voi vreti sa-L gasiti, duceti-va la aceasta Carte.
Fie ca sfintii de odinioara sa fie modelele voastre. Ei s-au dus la Cuvant si au meditat asupra Lui. Si-au pus Biblia pe scaunul invechit, facut de mana, au ingenunchiat pe podeaua veche si aspra si meditau asupra Cuvantului. In timp ce asteptau credinta se instala. Duhul si credinta iluminau. Ei nu aveau decat o Biblie tiparita frumos, cu margini inguste si hartie proasta, dar isi cunosteau Biblia mai bine decat o cunosc unii dintre noi cu toate ajutoarele noastre.
Haideti sa practicam arta meditarii asupra Bibliei [...] Haideti sa fim niste crestini cugetatori, simpli. Haideti sa ne deschidem Bibliile, sa le punem pe un scaun si sa meditam la Cuvantul lui Dumnezeu. Ea ni se va deschide noua, si Duhul lui Dumnezeu va veni si se va revela.
Va provoc chiar sa meditati in tacere, cu reverenta, cu rugaciune, timp de o luna. Lasati deoparte toate intrebarile si raspunsurile, lamurirea lucrurilor pe care nu le-ati putut intelege. Lasati deoparte toate gunoaiele ieftine, si luati Biblia, ingenuncheati si spuneti prin credinta: “Tata, iata-ma. Incepe sa ma inveti!
El te va invata cu siguranta despre Sine, despre Isus, despre Duhul, despre viata si moarte, despre cer si iad si despre prezenta Sa.” (A. W. Tozer, Sfetnicul)

Preaiubitul meu e Unul!

Cântarea sacră trebuie cântată din toată inima, nu doar cu buzele. Ea trebuie să exprime adevărul Sfintelor Scripturi și trebuie să curgă din inima noastră ca expresie pentru Salvatorul nostru iubit. Se spune că la câţiva ani după moartea cunoscutului compozitor german Robert Schumann (1810-1856), un grup de muzicieni i-a propus soţiei acestuia, Clara Schumann, să susţină un concert în onoarea soţului ei, în care să cânte piese compuse de acesta. Înainte de a face acest lucru, Clara a recitit toate scrisorile de dragoste pe care i le-a trimis soţul ei de-a lungul timpului şi abia apoi, după ce şi-a reumplut inima de dragoste pentru el şi de a şi-l reaminti aşa cum era, a reuşit să interpreteze compoziţiile acestuia. În realitatea spirituală, cântarea cea mai plăcută este aceea care se înalţă din inima plină de dragoste pentru Preaiubitul sufletului nostru. Când Îi citim „Scrisoarea de dragoste”, Duhul Sfânt ne umple mintea şi inima de mulţumire şi cântări de laudă. Atunci putem să cântăm:
Preaiubitul meu e Unul, fără seamăn pe pământ;
Glasul Lui e armonie, cântec este-al Lui Cuvânt.
Orice loc pe unde trece de miresme-alese-i plin,
Câmpu-i mai frumos pe-acolo, cerul este mai senin.
Dulcea Lui înfăţişare este-ntreagă farmec sfânt,
Mii de primăveri vin parcă toate-o dată pe pământ.
Preaiubitul meu e Unul; nimenea asemeni nu-i;
Cât aţi da de L-aţi cunoaşte ca să fiţi şi voi ai Lui!

Aceasta este una dintre cântările mele preferate.

Agnosticism vs Creștinism!

Într-o zi, în timp ce ţinea o slujbă religioasă cu un grup de creştini, evanghelistul Henry A. Ironside (1876-1951) a fost abordat de un bărbat îmbrăcat foarte elegant cunoscut pentru propaganda anticreştină pe care o făcea de o bună bucată de vreme. „Stimate domn, i-a spus acest lui Ironside, vă provoc să dezbatem împreună tema «Agnosticismul împotriva creştinismului» în Sala de Festivităţi a Academiei de Ştiinţe, duminica viitoare la ora 16.00. Mă oblig să suport toate cheltuielile”. Ironside a răspuns: „Sunt foarte interesat de această provocare, prin urmare sunt de acord să particip la dezbatere în următoarele condiţii: pentru a dovedi că acest subiect merită dezbătut, trebuie să promiteţi că veţi aduce cu dumneavoastră doi oameni pe care agnosticismul dumneavoastră i-a făcut oameni mai buni. În primul rând aş vrea să aduceţi un inadaptat pe care păcatele l-au făcut să fie respins de societate – indiferent dacă a fost beţiv, criminal sau mai ştiu eu ce – dar, în orice caz, trebuie să fie un om care sa aflat ani de zile sub influenţa unor apucături rele şi de care nu a put nicidecum să scape, dar care, într-o doară, a intrat în Sala de Festivităţi a Academiei de Ştiinţe, şi, la una dintre prelegerile dumneavoastră, a auzit proslăvirea agnosticismului şi ridiculizarea Scripturii şi a creştinismului şi inima i-a fost atât de mişcată încât a ieşit strigând: «De acum încolo voi fi agnostic!» Mai mult, trebuie să demonstraţi că, datorită noilor convingeri agnostice, viaţa lui a fost schimbată şi ă urăşte păcatele pe care le iubea înainte, că acum este cu totul un alt om.
În al doilea rând trebuie să-mi promiteţi că veţi aduce cu dumneavoastră o femeie – şi cred că va fi mai greu să aduceţi femeia decât bărbatul – care a fost cândva distrusă şi robită de tot felul de pofte şi porniri rele, victimă a unei trăiri corupte… poate că a trăit ani de zile într-un mediu imoral, fără speranţă, a cărei viaţă este ruinată şi spulberată din cauza păcatului. Dar şi această femeie a auzit despre principiile agnosticismului şi dintr-o dată a simţit că o nouă nădejde i se naşte în inimă şi a spus: «Acesta este lucrul de care aveam nevoie pentru a scăpa din robia păcatelor mele!» Drept rezultat, întreaga ei fiinţă s-a revoltat împotriva vieţii corupte pe care o trăise până atunci. A părăsit mediul depravat în care trăise, iar acum este pe deplin reabilitată şi şi-a recâştigat un loc de cinste în societate.
Dacă promiteţi că veţi aduce aceşti doi oameni, ca exemplu a ceea ce poate să facă agnosticismul pentru om, promit să mă întâlnesc cu dumneavoastră duminica viitoare. De asemenea, promit să aduc cu mine cel puţin o sută de bărbaţi şi femei care ani de zile au trăit în modul cel mai degradant cu putinţă, dar care au scăpat de el atunci când au crezut Evanghelia pe care dumneavoastră o ridiculizaţi. Aceşti oameni vor veni cu mine ca mărturie a ceea ce poate să facă Isus Cristos cu omul cel mai josnic.” Bărbatul care-l abordase pe Ironside şi-a făcut loc prin mulţime şi a plecat ruşinat de neputinţa învăţăturilor sale de a-i schimba pe oameni şi de a-i face mai buni.

Jean Calvin despre Biblie

Această putere, proprie Scripturii, este evidentă datorită faptului că niciuna din Scrierile omului, cu oricâtă măiestrie ar fi lucrată, nu este în stare să ne afecteze nici pe departe aşa cum o face Scriptura. Citiţi-l pe Demostene sau pe Cicero; citiţi-l pe Platon, pe Aristotel sau pe oricare altul doriţi. Trebuie să recunosc că vă vor încânta, vă vor mişca şi văr fascina în mare măsură. Dar rupeţi-vă de scrierile lor şi începeţi să citiţi scrierile sfinte, iar acestea, în ciuda propriei voastre voinţe, vă vor afecta atât de profund, vor pătrunde atât de adânc în inima voastră, făcându-şi sălaş în ungherele sufletului vostru, încât, în comparaţie cu puterea lor, vigoarea oratorilor şi filosofilor aproape că se destramă. Prin urmare, nu este greu să vedem că Sfintele Scripturi, care depăşesc în aşa mare măsură toate darurile şi eforturile omeneşti, respiră ceva divin.
Calvin, Institutes of Christian Religion, p. 82.

Mărturia lui Emile Calliet despre ”Cartea care mă înțelege„

Emile Calliet a fost un filosof francez care a emigrat în America şi a devenit profesor la Princeton Theological Seminary din New Jersey. A fost educat în spirit naturalist şi în tinereţe nu a demonstrat nici cel mai mic interes faţă de lucrurile spirituale. Dar în timpul Primului Război Mondial, înrolat fiind în armată, s-a pomenit meditând la carenţele concepţiei lui despre lume şi viaţă. Îi veneau în minte, asemenea unui torent de nestăvilit, aceleaşi întrebări pe care şi le-a pus şi Levin, eroul lui Tolstoi din Anna Karenina, câns stătea lângă patul în care zăcea fratele lui muribund: Cum a apărut viaţa pe pământ? De unde am venit? Care este sensul tuturor lucrurilor, dacă o fi existând vreunul? Calliet avea să scrie mai târziu: „Întocmai ca Levin, simţeam şi eu, nu doar cu mintea, ci cu întreaga mea fiinţă, că soarta-mi era să pier ca un nenorocit atunci când îmi va sosi ceasul”.În timpul nopţilor lungi în care stătea de pază în tranşee, Calliet a început să-şi dorească ceea ce avea să numească mai târziu „o carte care să mă înţeleagă”. Avea o educaţie aleasă, citise multe cărţi, dar nu cunoştea o astfel de carte. După ce a fost rănit şi lăsat la vatră, s-a reîntors la studiile sale hotărât să scrie în secret această carte pe care intenţiona a s-o păstreze numai pentru el. Pregătindu-se pentru un curs pe care trebuia să-l ţină, ori de câte ori dădea peste vreun paragraf dintr-o carte care părea să vorbească despre starea Lui, îl copia imediat într-un caiet legat în piele. Spera ca aceste citate, pe care le indexa şi le numerota cu mare grijă, să îl scape de frică şi anxietate, şi să-i ofere, în cele din urmă, bucuria şi fericirea de care avea atâta nevoie.
A venit şi ultima zi în care a făcut corecturile finale la cartea sa care „trebuia să-l înţeleagă”. S-a dus într-un loc liniştit, s-a aşezat sub un copac şi şi-a deschis preţioasa antologie. A început să citească, dar în loc de linişte sufletească şi bucurie, a fost copleşit de deznădejde pentru că toate acele pasaje nu făceau altceva decât să-i aducă aminte de motivul pentru care le-a adunat. A priceput foarte repede că întregul său demers era sortit eşecului, aşa că, dezgustat, a vârât cartea în buzunar. Însă lucrurile au luat o altă întorsătură în ziua aceea. Soţia lui, fără să ştie ceva despre această carte secretă, a ieşit în după amiaza acelei zile să se plimbe prin sătucul în care locuiau şi, într-o doară, s-a oprit în faţa unei capele hughenote. A intrat şi, văzând o Biblie, s-a hotărât să ceară una. Pastorul, un om în vârstă, i-a oferit una cu multă plăcere. Când a ajuns acasă i-a povestit soţului ei despre Biblie, cerându-şi scuze că îndrăznise să o aducă acasă în ciuda faptului că ştia ce sentimente nutrea acesta faţă de credinţa creştină. Însă Calliet a cerut să-i fie arătată numaidecât acea carte. A luat-o şi s-a refugiat în biroul său, unde a început să citească. Iată propria-i mărturisire cu privire la ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea:
Am deschis-o şi mi-am încercat şansele începând cu Fericirile! Citeam, citeam şi iar citeam. După o vreme am început să citesc cu voce tare în timp ce o căldură indescriptibilă cuprindea pe dinlăuntru… Nu găseam cuvinte să-mi exprim uimirea şi veneraţia. Apoi, dintr-o dată mi-am dat seama: aceasta este cartea care mă înţelege! Avusesem nevoie de ea atât de mult şi totuşi, fără să ştiu ce fac, încercasem să scriu eu una, dar în zadar. Am continuat să citesc până noaptea târziu, mai ales din Evanghelii, Şi iată că, în timp ce le citeam, Cel despre care vorbesc ele, Cel care vorbise şi lucrase în ele, devenea acum viu pentru mine, Odată cu această trăire profundă, am început să înţeleg rugăciunea. Totodată, s-a dovedit a fi şi iniţierea mea în ceea ce numim Prezenţa Divină, care mai târziu avea să fie crucială pentru gândirea mea teologică. Circumstanţele providenţiale în care această Carte mă găsise m-au determinat să-mi dau seama că, deşi este absurd să vorbeşti despre o carte care să fie în stare să-l înţeleagă pe om, totuşi acest lucru poate fi spus despre Biblie, pentru că paginile ei prind viaţă datorită Prezenţei Dumnezeului celui viu şi datorită Puterii faptelor Lui. Acestui Dumnezeu m-am rugat în acea seară, iar Dumnezeul care mi-a răspuns a fost acelaşi Dumnezeu despre care tocmai citisem în Carte. [1]
[1] Emile Calliet, Journey into Light (Grand Rapids, MI:: Zondervan, 1968), p. 11-18

A.W. Tozer – 8 Lucruri Pe Care Le Doresc În Biserică

Mi-este teamă de noul val de religie care a venit. A început în Statele Unite şi acum se răspândeşte. Este un fel de ezoterism al sufletului şi al minţii însoţit de fenomene ciudate. Mi-e teamă de orice nu necesită de curăţie de inimă şi neprihănire a conduitei în viaţa din partea individului. Tânjesc de asemenea ca, prin îndurările blânde ale lui Cristos, să existe printre noi urmatoarele lucruri:
1. O simplitate frumoasă. Întotdeauna sunt precaut faţă de artificialitate şi complexitatea religiei. Aş vrea să văd simplitate. Domnul nostru Isus a fost unul dintre cei mai simpli oameni care a trait vreodată. Pur şi simplu, nu-L puteai implica în nimic formal. El a spus ce avea de spus la fel de frumos şi de natural precum cântă o pasăre dimineaţa în copac. Aceasta este ceea ce aş vrea să văd restaurat în biserici. Opusul acesteia este artificialitatea si complexitatea.
2. O dragoste creştinească radiantă. Îmi doresc să văd o restaurare a dragostei creştineşti care să radieze în aşa fel încât să fie imposibil să găseşti pe cineva care să vorbească cu asprime sau fără milă despre cineva sau cuiva. Aceasta necesită multa chibzuinţa şi multa rugaciune necontenită. Diavolul ar intra în convulsii. Ar fi atât de supărat şi aşa de dezamagit că ar sta îmbufnat ani în şir în iadul creat chiar de el. În această ultimă perioadă de moarte a dispensaţiunii
creştine ar trebui să existe un grup de creştini care să aibă dragoste radiantă, nişte oameni atât de iubitori încât să nu-i poţi face să vorbească nedrept şi fără milă.
3. Un sentiment de reverenţa plină de umilinţă. Sunt dezamăgit de faptul că venim la biserică fără sentimentul prezenţei lui Dumnezeu şi fără sentimentul reverenţei pline de umilinţa. Există religii false, secte religioase stranii şi secte ale creştinismului care cred că Îl ţin pe Dumnezeu într-o cutie şi atunci când se apropie de cutia aceea, simt o reverenţă plină de teamă şi de uimire. Binenţeles că tu şi eu vrem să fim izbaviţi de un asemenea păgânism sau de o asemenea sectă falsă. Dar am vrea de asemenea să vedem un grup de oameni care să fie ferm convins că Dumnezeu este cu ei – nu într-o cutie sau într-un biscuit, ci în mijlocul lor – să ştie că Isus Cristos este cu adevarat printre ei şi să aibă sentimentul reverenţei pline de umilintă atunci când se aduna împreună!.
4. O adiere a informalitaţii pline de bucurie. Marele predicator englez care a fost păstor timp de mulţi ani la capela Westminster din Londra – G. Campbell Morgan – şi-a lăsat biserica şi s-a dus în Ţara Galilor unde trezirea era în desfaşurare sub Evan Roberts la începutul secolului. A stat în acea ţară o vreme şi a absorbit slava ce ieşea de acolo. Am citit predica care a tinut-o congregatiei lui dupa aceea; a fost cea mai mustrătoare predică pe care a ţinut-o el vreodată.
Le-a spus:,,Cântările voastre sunt lipsite de bucurie, comportarea şi vorbirea sunt lipsite de bucurie şi nu aveţi acel avânt şi acea bucurie pe care am văzut-o în Ţara Galilor.”I-a sfătuit că au nevoie să ajungă într-un punct în care să-I cuprindă acea adiere a informalitaţii pline de bucurie.
5. Un loc în care fiecare să-i socotească pe ceilalţi mai buni decât pe ei însişi.
Ca urmare a acestui lucru, toţi ar trebui să dorească să slujească şi nimeni să nu caute să obţina o poziţie anume. Nimic nu e mai dureros de amuzant ca ambiţia în biserica lui Cristos. E ca şi cum un om, care ajunge într-o barcă de salvare datorită faptului că a fost salvat de la moarte în adâncurile oceanului, începe să se ambiţioneze pentru a deveni căpitanul micii bărcii în drumul acesteia de a-i salva pe cei ce sunt în ea. E ca şi cum un om ar vrea să pătrundă într-o zonă distrusă, lovită de cutremur în care oamenii mor, iar el se luptă pentru o poziţie înaltă acolo.
6. O sinceritate de copil. Iubesc copii datorită sinceritaţii lor incredibil de frumoase. Se uită la tine şi iţi spun cele mai simple lucruri posibile. Dacă ar fi puţin mai mari, ar roşii până în vârful urechilor, însă ei sunt absolute de neprefăcuţi. Îmi place să vorbesc cu ei, îmi place să vină la mine şi să stăm de vorbă, pentru ca înainte să plece întotdeauna îmi spun anumite lucruri. Dacă nu vrei să se afle ceva, nu spune celor micuţi, deoarece ei spun absolut orice. Nu au nimic de ascuns. Cred că, cu limitele cuvenite vârstei noastre adulte, ar trebui ca, din punct de vedere spiritual, să fim atât de neprefăcuţi încât să nu fie loc pentru duplicitate sau pentru nesinceritate.
7. O prezenţa a lui Cristos care să fie un miros placut de smirnă şi aloe. Când te obişnuieşti cu mirosul hainei Lui, nu mai vrei nimic mai puţin. Dacă nu ai mirosit niciodată smirnă sau aloea din plantele de fildeş putem să ne continuăm viaţa şi să nu tânjim după aşa ceva. Dar o singură adiere frumoasă a miresmei hainei Lui şi nu vom mai fi vreodata multumiţi cu ceva mai puţin!
8. Răspunsuri la rugăciuni. Minunile n-ar trebui să fie rar întâlnite. Nu sunt un predicator al miracolelor. Am fost în biserici în care se anunţau întâlniri în care urma să se înfăptuiască miracole. Dacă arunci o privire într-un ziar de sâmbătă, vei vedea din când în când pe cineva care ajunge în oraşul tău şi face următorul anunţ:,,Veniţi să vedeţi minuni\”.De acest fel de minuni nu-mi pasă.
Nu poţi să obţii un miracol aşa cum obţii o reacţie chimica. Nu poţi să obţii un miracol, aşa cum obţii cine ştie ce act de magie făcut de un magician pe scenă. Dumnezeu nu se vinde în mâinile magicienilor religioşi. Eu nu cred în acest fel de miracole. Cred în miracolele pe care Dumnezeu le dă oamenilor Lui care traiesc atât de aproape de El, încât răspunsurile la rugăciuni sunt obişnuite, iar minunile nu le sunt nefamiliale.
Johm Wesley nu şi-a permis niciodată să predice despre minuni, dar minuni care au urmat lucrarea lui John Wesley au fost de necrezut.Odată, trebuia să-şi împlinească o obligaţie, dar calul a început deodată să şchiopăteze şi nu a mai putut merge. Wesley s-a dat jos, a îngenunchiat lângă cal şi s-a rugat pentru vindecarea lui.A poi s-a urcat din nou şi a început să călăorească înspre locul în care trebuia să ajungă, fără ca animalul să mai şchiopăteze. Wesley nu a făcut reclamă acestei minuni şi nu a spus:\”O să ridicăm un cort mare şi o să facem miracolul cunoscut.” Dumnezeu pur şi simplu făcea aceste minuni pentru el.
Deşi Charles Spurgeon nu a predicat vindecarea, totuşi, în Londra s-au vindecat mai mulţi oameni ca răspuns la rugăciunile sale, decât a vindecat vreodată un doctor acolo. Despre acest fel de minuni vorbesc.
Asa ar trebui sa fie Biserica…

Rolul vital al părinţilor în ucenicizarea copiilor

Am evitat o vreme să mă implic în formarea unui grup de familii tinere în biserica pe care o slujesc. De ce? Motivele sunt diverse: de la lipsa de timp, la organizarea priorităţilor care nu includea şi astfel de întâlniri şi de la lipsa de experienţă la lipsa de materiale pe care să le folosesc, ba chiar de la frustrări personale la tot felul de temeri legate de faptul că nu voi putea să merg prea departe cu un astfel de grup. Însă ceva s-a schimbat. Ceva fundamental. Am început să înţeleg că am neglijat unul dintre cele mai importante segmente din biserică. A fost ca o revelaţie divină, ca o descoperire proaspătă a voii lui Dumnezeu.
Am început să conştientizez că dădeam foarte mult din timpul meu bisericii ca întreg, ca şi comunitate de credincioşi, dar nu procedam la fel cu familiile care alcătuiesc biserica. Puritanii englezi spuneau că: „Familia este micuţa biserică din interiorul bisericii (locale)”. Asta înseamnă că biserica (locală) este aidoma sumei familiilor care o compun. Asta ar trebui să sune bine şi să ne bucure, dar, din păcate, sună rău, pentru că multe familii fiind neglijente sau chiar indiferente cu privire la spiritualitatea proprie, aduc această sărăcie şi în biserică. Aşa se face că avem atât de puţină implicare în biserică din partea credincioşilor (statisticile spun că doar 20% dintre credincioşi se implică activ în slujire, dar cred că sunt prea optimiste).
Ce a produs schimbarea de paradigmă în gândirea mea? Predic de aproape trei ani de zile în biserică despre Biserică (la serviciile dvinine de Duminică dimineaţa). Am abordat în această perioadă aproape toate aspectele teoretice şi practice ale eclesiei. În ultimul an, 2011, m-am axat cu precădere pe Ucenicie (procesul prin care un credincios născut din nou devine asemenea Domnului Isus, lepădându-se de sine, luîndu-şi crucea şi mergând pe urmele Salvatorului) şi de Ucenicizare (procesul de ajutare a altor creştini să devină ucenici ai lui Cristos). Am început, încetul cu încetul, să-mi dau seama că îmi scapă ceva de o importanţă fundamentală. Ce anume? Abandonarea rolului părinţilor în ucenicizarea copiilor lor, lucru ce a dus la ridicarea unei generaţii întregi de tineri lumeşti, cu o gândire creştină superficială. Obşnuiţi cu sitemul secular în care părinţii angajaţi îşi introdc copiii într-un sitem de educare continuu pe etape de vârstă: creşă, grădiniţă, şcoală primară, şcoală gimnaziu, liceu etc, am adoptat şi în biserică acelaşi sistem de educaţie religioasă: scuteciştii, grupa mică de copii, grupa mijlocie, grupa mare, pubertinii, adolescenţii, tinerii etc.
Părinţii s-au descotorisit de responsabilitatea pe care le-a dat-o Dumnezeu de a fi mentori şi ucenicizatori pentru copii lor şi au transferat-o educatorilor din biserica locală: învăţători de copii, lideri de tineret, pastori de tineret, pastori seniori etc. Aşa se face că atunci când copilul o apucă pe căi străine toată lumea este responsabilă de acest lucru, numai părintele nu. Biblia spune clar:
• Deuteronom 6:6-9: „Şi poruncile acestea, pe cari ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele cînd vei fi acasă, cînd vei pleca în călătorie, cînd te vei culca şi cînd te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mîni, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.” Dumnezeu se adresează aici în mod special taţilor.
• Proverbe 22:6: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va fi mare nu se va abate de la ea”. Cine să-i înveţe? Pastorul de tineret sau educatorii de la Şcoala Duminicală? Nu, ci părinţii.
• Iată învăţătura unui tată pentru copilul lui: „Fiule nu uita învăţăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele. Căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale… leagă-ţi-le la gât, scriele pe tăbliţa inimii tale” (Proverbe 3:1-3).
• „Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4).
Deşi nu a existat niciodată atât de multă învăţătură în bisericile locale şi atât de multă frământare cu privire la generaţia tânără, atât de multă implicare din partea liderilor în organizarea de tabere pentru tineri, de concerte, de conferinţe, de fel şi fel de întâlniri, care mai de care mai „relevante” (a se citi deocheate), realitatea este că nu a existat nicio genraţie de tineri crescuţi în biserică mai departe de Dumnezeu, mai superficială şi lumească ca generaţia actuală. Părinţii care şi-au abandonat mandatul de formatori de ucenici din copiii lor şi bisericile care au acceptat preluarea acestei responsabilităţi de către profesioniştii plătiţi, sunt de vină în aceeaşi măsură. Am semănat vânt şi acum culegem furtună. George Barna, cunoscutul statistician american spune că 80% dintre tinerii crescuţi în biserică pleacă în lume.

Ce este de făcut? Întoarcerea la Scripturile care poruncesc ucenicizarea în familie, dar nu poruncesc grupele de copii, de pubertini, şi de adolescenţi taberele şi care nu poruncesc concertele şi mai ştiu eu ce. Dragii mei, la început n-a fost aşa! La început educaţia biblică s-a făcut în familie şi apoi familia merge împreună la închinare în acelaşi loc, în acelaşi cadru comunitar.
Să începem să întărim familiile şi apoi vom avea şi tineri sfinţi. Nu cred că e prea târziu să îndreptăm lucrurile. Aşa cum spunea Charles Swindoll: „Dacă am reuşit să salvăm de la pieire balena cu cocoaşă şi cocostârcul, cred că putem salva şi familia”. Pentru asta avem nevoie de ajutor de sus şi ne rugăm să-l primim cu prisosinţă.

Specialist CERN: „Particula lui Dumnezeu nu există”.

12 ani, 7000 de fizicieni şi peste 4 miliarde de euro – de atât a fost nevoie ca să se ajungă la concluzia că „Particula lui Dumnezeu” nu există şi că cel mai mare proiect din istoria fizicii a eşuat lamentabil.
Deşi fizicienii de la Acceleratorul de Particle CERN din Geneva se aşteptau să realizeze cea mai grandioasă descoperire din întreaga istorie – aşa numita „Particulă a lui Dumnezeu”, menită să ajute la „explicarea ştiinţifică a apariţiei Unviersului” – ultimele concluzii ale cercetării lor încep să-i contrazică, recunoaşte Guido Tonelli, citat de DailyMail. „Asta înseamnă, spune el, că va fi necesară revizirea a tot ceea ce s-a spus în ultimii ani în domeniul fizicii şi că teoria actuală despre particule, veche de 40 de ani, ar putea fi rescrisă de la zero.”
Cât de simplu ar fi fost (fără a fi deloc simplist) ca aceşti „specialişti” să citească (şi să creadă) măcar primul verset al primului capitol din prima carte a Bibliei – atât – pentru a ajunge la concluzia la care (oricum) au ajuns! Da, „La început DUMNEZEU a creat cerurile şi pământul”! Biblia se dovedeşte încă o dată a fi Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, sau cum spun baptiştii în Mărturisirea de Credinţă „izvorul fără greş al conştiinţei de Dumnezeu”.
Ei, asta este! Lasă să mai facă şi alte experimente, să se mai frământe, că trebuie să-şi ia şi ei leafa de undeva. Cât de amuzat trebuie să privească Dumnezeu toate încercările lor zadarnice. Da, da, şi El ştie să râdă, şi o face cu poftă când are motive, ca acesta de exemplu: „Cel ce şade în ceruri râde, Domnul îşi bate joc de ei” (Psalmul 2:4).

Ce este “Terorismul Spiritual” şi cum ne putem apara de el?

11 Septembrie 2001 – poate cea mai dramatică zi din ultimele decenii. Ziua pe care americanii nu o vor uita niciodată, chiar dacă ar vrea, şi pe care mulţi islamişti o vor celebra multă vreme de aici înainte. Au trecut deja 10 ani. Un deceniu de analize, de enigme neelucidate şi foarte multă paranoia, o mulţime de terorii ale conspiraţiei, care mai de care mai fanteziste. Şi totuşi o întrebare persistă în mintea multora dintre noi: Cum a fost posibil aşa ceva? Cum a fost posibil ca o mână de oameni să deturmeze mai multe avioane şi să provoace un dezastru atât de mare?
N-am nici cea mai mică pretenţie că aş deţine răspunsul la această întrebare şi nici n-am de gând să mă lansez în elaborarea vreunei teorii, pentru că răspunsul nu este deloc simplu de dat. Putem identifica totuşi o serie de aspecta care au dus la aşa ceva. Pe de-o parte, avem de-a face cu dorinţa incredibilă a unor fanatici religioşi de a se răzbuna pe cea mai puternică naţiune din lume (la vremea aceea – acum rămâne de discutat dacă mai e sau nu) pentru atacurile militare de pe teritoriul unor ţări musulmane. Pe de altă parte, avem de-a face cu lipsa de vigilenţă a personalului aviatic, care nu se mai confruntase niciodată cu o astfel de situaţie şi pe care poate nici nu şi-o imaginaseră. Măsurile de securitate sunt extrem de severe acum în aeroporturi, dar nu şi atunci. În consecinţă, un grup de oameni cu dorinţă de răzbunare, a reuşit să deturneze un avion, să ia ostatici sute de persoane şi apoi să provoace cea mai mare tragedie de pe teritoriul Americii din ultimul secol. De atunci încoace, termeni precum „deturnare”sau „terorism” au intrat în vocabularul nostru de fiecare zi.
Întâmplarea aceasta mă duce cu gândul la ceea se se poate întâmpla din punct de vedere spiritual în viaţa fiecărui creştin. Foarte mulţi oameni, extrem de pricepuţi în „arta” vorbirilor amăgitoare”, îi pot „răpi” pe credincioşi şi-i pot deturna de la credinţa adevărată în Domnul Isus Cristos. Daţi-mi voie să explic puţin ce vreau să spun.
Pavel spunea bisericii din Colose în urmă cu aproape două milenii: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos” (Coloseni 2:8).
Luaţi seama…
Avertizarea „Luaţi seama” (gr. blepete) înseamnă „a vedea”, „a fi atent”, „a veghea” sau „a păzi ceva” şi este ecoul vocii lui Dumnezeu care răsună prin toată Sfânta Scriptură.
- De exemplu, când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să urce pe Muntele Sinai pentru a doua oară ca să primească Legea, a avertizat Israelul: „Ia seama la ceea ce-ţi poruncesc azi” (Exod:34:11).
- În Judecători 13:4, Îngerul Domnului s-a arătat soţiei lui Manoah şi i-a prevestit că va avea un fiu în ciuda faptului că era sterilă şi nu putea avea copii. Printre altele, Îngerul i-a spus: „Acum ia seama, să nu bei nici vin, nici băutură tare şi să nu mănânci nimic necurat”.
- În cartea Psalmilor, Dumnezeu spune: „Luaţi seama, deci, voi care uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâşii şi să nu fie nimeni să vă scape” (Psalmul 50:22).
- Majoritatea proorocilor din Vechhiul Testament deplângeau starea deplorabilă în care ajunsese poporul lui Dumnezeu şi recunoşteau la unison că pedepsele pe care aveau să le suporte erau consecinţa nevegherii şi neluării în serios a avertizărilor divine (Isaia 5:12; Ieremia 2:30, 48:10; Ioel 1:2; Obadia 1:7; Ţefania 3:2; Hagai 1:5).
- În Noul Testament, Domnul Isus spunea ucenicilor Săi: „Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori (Matei 7:15).
- Când a fost nevoit să confrunte legalismul iudeilor, Domnul a spus iarăşi: „Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor” (Matei 16:6).
- Apoi, ştiind că de-a lungul istoriei Bisericii vor veni tot felul de cristoşi mincinoşi, energizaţi de Satan însuşi pentru a-i amăgi pe creştinii adevăraţi, a spus din nou: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva” (Matei 24:4).
- Apostolul Pavel le spunea şi el presbiterilor din Efes pe care i-a chemat la Miet pentru a-şi lua rămas bun de la ei: „Luaţi seama, deci, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor. De aceea, vegheaţi…” (Fapte 20:28-31a).- Celor din Corint le spunea cu aceeaşi seriozitate: „Astfel, dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12).
- La fel şi celor din Galatia: „Dar, dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii” (Galateni 5:15) şi din nou: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (6:1).
- Aceeaşi avertizare o are şi pentru creştinii din Efes: „Luaţi seama, deci, să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi (Efeseni 5:15), şi pentru cei din Tesalonic: „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci căutaţi totdeauna să faceţi ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi” (1 Tesaloniceni 5:15).
- În Epistola către Evrei citim, de asemenea: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu” (Evrei 3:12).
- Petru spune şi El: „Păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi tăria, ci creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos” (2 Petru 3:17-18a).
În toate aceste ipostaze, verbul blepete este la timpul prezent, modul imperativ, ceea ce înseamnă că a fi vigilenţi, pe de-o parte este porunca lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, trebuie să fie un obicei pentru creştini. Trebuie să trăim într-o stare de veghe continuă, altfel vom suporta consecinţele. În Iunie 2002, aproape 100 de persoane au murit într-un accident aviatic, care a avut loc în Germania. Un avion de linie s-a prăbuşit pentru simplul fapt că oamenii însărcinaţi să supravegheze radarul care monitoriza traficul aerian nu au fost destul de atenţi. Consecinţele nevegherii lor au fost dezastruoase.

Să nu vă fure…
Verbul sulagogon folosit de autor Coloseni 2:8 (din gr. sulagogeo) şi tradus de Cornilescu prin „să nu vă fure” este alcătuit din două cuvinte: ago, care înseamnă „a ademeni” sau „a căra ceva după tine” şi sule, care înseamnă „pradă” (luată în urma unui jaf sau a unui război). În scrierile greceşti antice, verbul sulagogeo era folosit pentru a vorbi despre răpirea unei persoane, jefuirea unei case sau violarea unei fete fecioare. Prin urmare, ceea ce vrea Pavel să spună celor din Colose este următorul lucru: „Nu lăsaţi pe nimeni să vă jefuiască comoara voastră de adevăr, să vă răpească şi să vă facă prada lor de război! Vegheaţi cu toată atneţia şi nu lă lăsaţi pe nimeni să vă tragă după sine în robia păcatului şi a învăţăturilor nesănătoase!
Pentru apostolul Pavel era ceva de neconceput ca aceia care fuseseră răscumpăraţi din robia lui Satan şi pentru care Domnul Isus Cristos plătise un preţ atât de mare (cf. 1 Petru 1:18-19) să se lase amăgiţi pentru a se reîntoarce în vechea robie. Îndemnul lui pentru creştinii din Colose era acelaşi ca şi pentru cei din Galatia: „Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei (Galateni 5:1).
Îmi amintesc că în urmă cu câţiva ani, o persoană pe care am botezat-o în biserica pe care o slujesc, a venit la mine pentru a-mi spune că se mută la o altă denominaţie pentru că acolo a găsit „tot adevărul”. Când mi-a spus unde anume vrea să meargă, am avertizat-o că, de fapt, este pe cale să părăsească adevărul pentru a se întoarce la robia din care fusese scoasă. Acesta este pericolul care ne pândeşte pe fiecare în parte dacă nu suntem destul de vigilenţi şi dacă nu avem destul discernământ spiritual.

…cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos
Cuvântul „filosofie”, întâlnit în Noul Testament doar în Coloseni 2:8 în (hapax legomenon), este compus din două cuvinte greceşti: fileo (de 25 de ori în Noul Testament – lit. „a iubi”) şi sofia (de 51 de ori în Noul Testament – lit. înţelepciune). Prin urmare, sensul etimologic al filosofiei este „dragostea de înţelepciune”. Deşi nu este rea în sine, ba chiar poate fi o bună slujitoare a teologiei, aşa cum spunea episcopul Petrus Damiani (1006-1072) din moment ce reprezintă un instrument de cunoaştere a realităţii, a adevărului şi a valorilor autentice, ea poate deveni un pericol real atunci când este folosită în lipsa revelaţiei biblice. De fapt, acesta este sensul cu care Pavel o aminteşte în Coloseni 2:8, unul care are o conotaţie negativă şi care se referă la doctrinele cvasi-religioase şi la toate speculaţiile care nu au nimic de-a face cu adevărata credinţă biblică. Acest fel de înţelepciune, spune Iacov, „… este pământească, firească, drăcească” (Iacov 3:15b), iar cei care o iubesc sunt, în cel mai bun caz, nişte anatomişti care disecă, nicidecum medici care vindecă, aşa cum ar vrea să pară.
Dintotdeauna, omul a fost interesat să înţeleagă care este sursa, sensul şi scopul a tot ce există. Întrebări nesfâşite precum: De unde am venit? Cum am ajuns aici? Ce scop avem în viaţă? Încotro ne îndreptăm?, au frământat mintea muritorilor încă din zorii istoriei. Şi singura metodă prin care au crezut că pot afla răspunsuri la aceste întrebări profunde a fost speculaţia. Uitându-se doar spre ei înşişi şi spre resursele pe care le au la îndemână, oamenii au ajuns la concluzia că pe baza raţiunii pot afla răspunsuri la orice întrebare, că raţiunea este singurul intrument de cunoaştere a realităţii metafizice. Astfel, s-au lansat în tot felul de speculaţii, iar rezultatele au fost limitate de presupoziţiile lor. Chiar şi cei mai luminaţi filosofi din istorie au discutat despre sensul şi scopul vieţii pe pământ doar la nivel speculativ. De ce? Pentru că, deşi filosofia este importantă şi îşi are rolul ei, când încearcă să determine care este răspunsul la aceste întrebări poate doar să-l presupună. Aceasta este cauza pentru care zecile de mii de filosofi care s-au perindat pe scena istoriei, au avut terorii diferite şi, prin urmare, explicaţii diferite şi contradictorii. De la Platon la Kant şi de la Kant la cei din urmă filosofi postmodernişti, fiecare a dărâmat ce a construit cel de dinaintea lui, dovedind astfel că istoria filosofiei este una a speculaţiilor contradictorii şi că, în consecinţă, „filo-sofia” pământească, fără Dumnezeu, este lipsită de sens şi sortită eşecului, este un drum care nu duce nicăieri.
Şi atunci ce este de făcut? Rămânem fără răspunsuri la cele mai importante întrebări ale vieţii? Nu! Pentru că a ştiut că niciodată omul nu va putea să înţeleagă aceste taine fără El, Dumnezeu i-a venit în ajutor, revelându-i-le în Sfânta Scriptură. Asta înseamnă că singura alternativă a speculaţiei este revelaţia. Cea mai simplă cale de a descoperi sursa şi scopul unei invenţii este să-L cauţi pe inventator şi apoi, când l-ai găsit, să-l întrebi de ce şi cum a făcut ce a făcut. Acelaşi adevăr este valabil şi cu privire la noi. Dacă vrem să aflăm de unde am venit, cum şi încotro ne îndreptăm, trebuie să-L găsim pe Autorul vieţii noastre şi să-L întrebăm pe El.
Dumnezeu nu ne-a lăsat în bezna necunoaşterii să presupunem sau să ghicim şi tot ce am putea să spunem apoi să fie: „Eu cred că…” sau „Presupunemerea mea este că…”. Din contră, El S-a descoperit pe Sine şi tot planul Său pentru în în Cuvântul Său. Iată ce spune apostolul Pavel:
Totuşi, ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune, dar nu a veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu spre slava noastră mai înainte de veci şi pe care n-a cunoscut-o niciunul din fruntaşii vremii acestuia; căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut (nu poţi descoperi adevărul prin observaţii empirice), urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (nu poţi descoperi adevărul doar cu ajutorul raţiunii), aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său (prin revelaţia divină inspirată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt). Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului în afară de duhul omului, care este în El? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi no n-am primit Duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său (1 Corinteni 2:6-12).
Empirismul ştiinţific sau raţionalismul filosofic nu ne va ajuta niciodată să descoperim adevărul cu privire la Dumnezeu, ci numai El însuşi ni-L poate descoperi. Pavel spune în continuarea pasajului citat anterior: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14). Nu este de mirare că atât de demulţi filozofi, care şi-au petrecut întreaga viaţă căutând sursa, sensul şi scopul vieţii acolo unde nu puteau fi găsite, au ajuns într-o stare de disperare când au realizat acest lucru. Iată câteva exemple:
François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut sub pseudonimul Voltaire, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii scriind şi predând filosofie umanist-ateistă. Însă atunci când era pe patul morţii, i-a cerut, îngrozit, medicului să-i prelungească viaţa măcar cu câteva minute ca să-şi pună viaţa în rânduială, pentru că nu se considera pregătit să moară. Medicul avea să scrie mai târziu într-iun jurnal: „Când a văzut Voltaire că are să moară, era ca şi gonit de furii. Mi-a oferit sume mari de bani , numai să mai poată trăi câteva minute. S-a agăţat cu înverşunare de viaţă pentru că moartea l-a umplut de spaimă. Aş dori ca toţi cei care au fost amăgiţi de cîrţile lui ateiste să fi văzut grozava lui moarte”. prietenii şi tovarăşii de necredinţă stăteau în preajma lui încurajându-l să fie tare, dar deodată l-a apucat furia împtriva lor şi a început să strige: „Plecaţi de aici! Voi m-aţi adus în starea aecasta. Duceţi-vă, duceţi-vă! Ce nenorocită este gloria pe care mi-aţi dat-o! Trebuie să mor părăsit de Dumnezeu şi de oameni”. Asistenta medicală, care îl îngrijea, a mărturisit că pentru toate bogăţiile Europei n-ar mai sta la căpătâiul unui ateu aflat pe patul de moarte.
Robert Green „Bob” Ingersoll (1833-1899), supranumit „marele agnostic” pentru necredinţa sa în Dumnezeu şi pentru lupta sa împtriva creştinismului, a spus înaintea morţii: „Fiecare viaşă. La sfâşitul ei, devine o mare tragedie, adâncă şi întunecoasă, ca şi cum ar fi o ţesătură din urzeală şi bătătură alcătuită din mistere şi moarte”.
Thomas Hobbes (1588-1679), un alt faimos filosof ateu englez, a spus în preajma morţii: „Sunt pe punctul de a face un salt în întuneric! Voi fi fericit să găsesc o groapă prin care să mă târăsc afară din lume”.
David Hume (1711-1776) a fost un filosof scoţian cunoscut pentru imoralitatea şi indecenţa de care dădea dovadă. Moartea lui a fost atât de tragică, încât unul dintre oamenii care l-au îngrijit a spus că a avut nişte chinuri aşa de cumplite că se zgâlţâia patul sub el. a cerut ca lumânarea de la căpătâi să rămână aprinsă toată noaptea şi să nu fie lăsat singur niciun moment. Până a murit, a fost auzit rostind cuvinte de remuşcare pentru că nu a crezut în Dumnezeu.
Bertrand Russel(1872-1979), spunea la sfârşitul celui aproape un secol de viaţă petrecut ca filosof: „Filosofia s-a dovedit un fiasco pentru mine, un eşec”.
Exemple de felul acesta sunt extrem de multe, prea multe pentru a putea fi redate aici, dar ceea ce trebuie să reţinem din cele amintite este că aşa se întâmplă cu toţi filozofii şi oamenii care vor să-L elimine pe Dumnezeu din viaţa lor şi a altora, care încearcă doar prin propriile străduinţe să găsească adevărul.
Astfel de „iubitori de înţelepciune” ajunseseră şi în Colose şi încercau să-i „răpească” şi să-i „deturneze” pe creştini de la credinţa creştină prin predicarea unei folosofii extrem de complicate, care cuprindea: umanism (Coloseni 2:8-15), legalism (v. 16-17), misticism (v.18-19) şi ascetism (v. 20-23). Asta înseamnă „terorism spiritual”. Oameni fără Dumnezeu, energizaţi de Satan însuşi, înceracă (şi uneori reuşesc) să-i „răpească” pe creştini şi să-i „deturneze” de la credinţa lor în Cristos. Cum ne putem apăra? Răspunsul este simplu de dat, dar ceva mai greu de aplicat: rămânând în Cristos. Viaţa celui ce rămâne ancorat în credinţa venită prin revelaţie divină, „este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (cf. Coloseni 3:3) şi nimeni şi nimic nu o poate fura de acolo. Aşa că: : „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos”.

Existenţa lui Dumnezeu, demonstrată (şi) matematic!

Raţiunea (sau mai degrabă lipsa ei) celor mai mulţi agnostici şi atei când vine vorba despre demosntrarea existenţei lui Dumnezeu este următoarea: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu (cu atât mai puţin eu), prin urmare nu există!”. Întrebarea lor este: Poate cineva să demonstreze că există Dumnezeu? Răspunsul este: Da! Iată câteva dintre ele:
1. Argumentul cosmologic, face referire la faptul că fiecare lucru cunoscut din univers are o cauză, de aceea, logic ar fi că credem că universul însuşi are o cauză, iar cauza unui univers atât de mare trebuie să fie numai Dumnezeu. Ateii spun că Dumnezeu nu există şi, prin urmare, universul a apărut la întâmplare. Însă probabilitatea de apariţie a unei singure molecule de proteină este de 1 la 10243 (adică 10 urmat de 243 zerouri). Pe de altă parte, o singură celula este formată din milioane de molecule de proteine. Probabilitatea ca ceva fizic să fi apărut din nimic, fără intervenţia cuiva din exterior este zero. Nu se cunoaşte nicio stare fizică, observabilă care să fi apărut din nimic. Ştiind lucrurile acestea, trebuie să admiţi că îţi trebuie mai multă credinţă să nu crezi în existenţa lui Dumnezeu decât să crezi. E mult mai simplu să crezi decât să nu crezi.
2. Argumentul teleologic, este, de fapt, o subcategorie a primului argument, şi se concentrează asupra ordinii şi armoniei din univers. Totul este atât de bine aranjat în univers încât doar o fiinţă infinit de inteligentă ar fi putut să facă lucrurile în felul acesta. În antichitate, David a spus: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19:1). Pur şi simplu, nu te poţi uita la frumuseţea şi complexitatea universului fără să te gândeşti la un Creator inteligent care să-l fi făcut. Când vezi o clădire frumoasă nu poţi să nu te gândeşti că nu a răsărit peste noapte acolo, ci un constructor inteligent a proiectat-o şi construit-o. Când te uiţi la un tablou nu poţi să nu te gândeşti că un maestru l-a pictat, şi nu a apărut la întâmplare. Când citeşti un poem te gândeşti la cel care l-a scris şi ştii că nu a putut să apară la întâmplare. Petre Ţuţea cred că a spus odată că dacă iei un milion de maimuţe şi le dai un milion de ani la dispoziţie nu vor putea scrie nici cea mai proastă piesă a lui Shakespeare. Nu te poţi uita la frumuseţea şi armonia pământului şi a întregului univers cu miile de miliarde de planete fără să te gândeşti la Creatorul lor.
3. Argumentul ontologic, face referire la necesitatea de a exista o fiinţă mai mare decât ceea ce nimeni nu-şi poate imagina. Suntem tentaţi ca oameni să comparăm lucrurile sau oamenii: care este cel mai cel dintre cei mai cei. Ducând un astfel de argument la maxim, trebuie să recunoşti că exită cineva mai mare decât orice altceva şi decât oricine altcineva. Este Dumnezeu.
4. Argumentul moral se bazează pe sentimentul pe care omul îl are despre bine şi rău şi argumentează că trebuie să existe un Dumnezeu care este sursa binelui şi cel care va pedepsi răul. Fiecare popor din istorie a avut o formă sau alta de norme sau legi. Toţi au avut o percepţie asupra binelui sau răului. Crimele, minciuna, hoţia şi imoralitatea sunt pretutindeni asociate cu răul. De unde am putea să avem acest simţ al binelui şi răului dacă nu de la un Dumnezeu Sfânt?
5. Argumentul Sfintei Scripturi. Dovada că Dumnezeu există este evident demonstrată în Sfânta Scriptură. Ea afirmă pe fiecare pagină a ei, explicit sau implicit, că Dumnezeu există, că El şi numai El este Creatorul universului şi susţinătorul lui. Că toate lucrurile sunt din El, prin El şi pentru El.
6. Isus Cristos, Dumnezeul întrupat, care a locuit printre noi, dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multechipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul… El este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea fiinţei Lui” (Evrei 1:1,3). Dumnezeu a coborât la noi în persoana lui Isus Cristos, a locuit printre noi şi apoi a murit pentru noi ca să ne poată răscumpăra din păcatele noastre. Lucrul remarcabil este că există dovezi istorice ale vieţii pământeşti a lui Isus.
7. Argumentul sentimentului religios prezent la toţi oamenii din toate culturile, derivat oarecum din cel de-al patrulea. De-a lungul istoriei, există dovezi că omul, oricât de primitiv ar fi fost, a crezut într-o fiinţă mai mare decât el, şi s-a închinat înaintea ei, pentru că în fiecrae om, aşa cum spune Solomon în Eclesiastul 3:11, Dumnezeu a pus gândul veşniciei, adică un sentiment religios de a se gândi dincolo de el, dincolo de viaţa aceasta. Acest sentiment te urmăreşte şi nu-ţi dă pace, pentru că Dumnezeu te caută. Filosoful Malcolm Muggeridge scria: „Aveam impresia că într-un fel sau altul, în îndelungile mele căutări, eu eram cel urmărit.” C. S. Lewis îşi amintea: „…noapte de noapte, ori de câte ori îmi luam gândul de la munca mea, chiar şi pentru o clipă, simţeam apropierea constantă, neostoită, a Aceluia pe care, îţi spun sincer, nu-mi doream să-L cunosc. În cele din urmă, am avut parte tocmai de acel lucru de care mă temusem îngrozitor. Am cedat şi am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat şi m-am rugat; cred că în clipa aceea nu exista în toată Anglia un păcătos întors la credinţă, care să fie mai nefericit şi mai reticent ca mine.”
8. Complexitatea universului interior. Aşa cum există un univers exterior de o complexitate inimaginabilă, care dovedeşte existenţa unui Creator înţelept, există şi un univers interior cel puţin la fel de complex, care dovedeşte amprenta unui Creator inteligent. Astăzi specialiştii în microbilogie susţin că trupul uman este mult mai complex decât universul exterior. Un profesor universitar de la Yale şi Sorbona, spunea că o singură celulă este mult mai complexă decât o galaxie. Şi doar creierul uman conţine peste 17 miliarde de astfel de celule. Creierul uman este, pur şi simplu, o adevărată maşinărie care procesează peste un milion de informaţii pe secundă, evaluându-le în acelaşi timp pe fiecare în parte. Posibiltatea ca una dintre acestea să fi apărut la întâmplare este zero. Şi atunci, nu poţi să nu te întrebi: Cine m-a creat în felul acesta? David spune în Psalmul 8: „Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: ce este omul ca să Te gândeşti la El, şi Fiul Omului ca să-L bagi în seamă, L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, toate le-ai pus sub piciarele lui” (3-5), iar în Psalmul 139 spune: „Tu mi-ai întocmit răruncii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele; Te laud că sunt o făptură aşa de minunată” (13). Nu poţi să ignori asemenea dovezi. Încă o dată, îţi trebuie mai mult curaj şi credinţă să nu crezi, să ignori aceste dovezi, decât să crezi. E mult mai simplu să te laşi copleşit de măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu şi să crezi în El.
9. Argumentul personal. Fiecare persoană care are o relaţie personală cu acest Dumnezeu Creator infinit în înţelepciune şi putere, experimentează în trăirea ei zilnică minunea transformării interioare. Deşi nu-L aude şi nu-L vede, ea ştie că El există pentru că Ăi simte prezenţa şi călăuzirea. În fine…
10. Argumentul demosntraţiei matematice. Până mai de curând nu s-a ştiut nimic despre acest argument şi chiar păra posibil, însă în anul 1940, unul dintre cei mai străluciţi matematicieni care au existat vreodată, Kurt Gödel (1906-1978), bun prieten şi colaborator al lui Albert Einstein, a reuşit să demonstreze matematic existenţa lui Dumnezeu, pornind în demersul său de la argumentul ontologic formulat de Anselm de Canterbury, care spune că Dumnezeu este Fiinţa Ultimă, mai mare decât orice se poate imagina în Univers.

Gödel a modificat puţin argumentul lui Anselm şi a folosit logica modală, care face distincţia între diferitele stadii ale supoziţiilor. Aceasta nu a fost descoperită, însă, decât după moartea Sa, mai precis în anul 1980. Formula este cea din imaguinea de mai jos:
Deşi există atât de multe argumente ale existenţei lui Dumnezeu, niciunul dintre acestea nu pot să convingă, în adevăratul sens al cuvântului, pe nimeni dintre cei care refuză să recunoască ceea ce este atât de clar. La urma, urmei, trebuie să crezi că El există. Mi-a plăcut întotdeauna felul în care filozoful, matematicianul şi fizicianul francez Blaise Pascal punea problema: „Dacă Dumnezeu nu există şi eu am crezut în El, n-am pierdut nimic; dar dacă există şi n-am crezut în El, am pierdut totul”.

Există viaţă după moarte chiar dacă Stephen Hawking nu crede! (2)

Căutând să vedem câteva dovezi incontestabile în favoarea existenţei vieţii după moarte, ca răspuns la afirmaţiile cunoscutului cosmolog britanic Stephen Hawking, făcute într-un interviu publicat în The Guardian, am văzut că Biblia ne oferă dovezi de netăgăduit în sprijinul credinţei în rai, iad şi viaţă după moarte. Însă, cineva ar putea spune: „Bine, dar a folosi Biblia pentru a dovedi un concept biblic este un argument circular. Mai există şi altfel de dovezi? Cu siguranţă!
2. Dovada raţiunii umane.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu facultatea de a raţiona (gr. nous), ceea ce îi permite să înţeleagă lucruri ce transced capacităţile senzoriale. Chiar şi în ceea ce priveşte interpretarea Sfintelor Scripturi, omul este liber să-şi folosească raţiunea pentru a trage concluzii. Wayne Grudem spune în lucrarea sa, Teologie Sistematică, următoarele:
Faptul că folosim raţionamentul cu scopul tragerii unor concluzii care depăşesc simplele afirmaţii ale Scripturii este potrivit şi chiar necesar pentru studierea Scripturii, iar faptul că Scriptura însăşi este standardul ultim al adevărului ne arată că suntem liberi să ne întrebuinţăm capacităţile de a raţiona pentru a face deducţii din orice pasaj al Scripturii atâta timp cât aceste deducţii nu contrazic învăţătura clară a altor pasaje din Scriptură.
Este foarte adevărat că multă vreme Biserica [Romano-Catolică] s-a ferit ca de foc de folosirea raţiunii şi a ajuns să înfiereze lucruri care mai târziu s-au dovedit a fi adevărate. De exemplu, renumitul călugăr dominican, teolog şi filozof umanist italian, Giordano Bruno (1548-1600) a fost condamnat de Biserica Romano-Catolică prin intermediul tribunalului inchizitorial şi ars pe rug pentru concepţiile sale, considerate eretice la acea vreme, referitoare la infinitatea universului. Deşi în secolul al XIX-lea i s-a ridicat o statuie exact pe locul martiriului în piaţa „Campo dei Fiori”, ca simbol al libertăţii de gândire, iar Biserica Romano-Catolică şi-a exprimat „profunda durere” pentru cele întâmplate, prin vocea Papei Ioan Paul al II-lea, aceste gesturi nu au făcut altceva decât să reamintească lumii că Biserica a trăit în ignoranţă atât de multă vreme.
O experineţă aproape similară a trăit şi conaţionalul lui Giordano Bruno, renumitul filozof, astronom şi fizician Galileo Galilei (1564-1642), considerat „părintele ştiinţei moderne”. Acesta a fost chemat în anul 1633 de către Papa Urban al VIII-lea în faţa tribunalului inchizitorial să abjure public „erezia” conform căreia pământul se roteşte în jurul soarelui, altfel va fi condamnat la ardere pe rug. Bătrân şi bolnav, Galilei a acceptat să nu mai vorbească public despre teoriile sale deşi a fost condamnat la închisoare pe viaţă, urmând ca pedeapsa să-i fie comutată mai târziu în arest la domiciuliu. Se spune că în timp ce promitea acuzatorilor săi că nu va mai vorbi public despre teoriile sale, a rostit printre dinţi „Eppur si muove!” („Şi totuşi, se mişcă!”). În anul 1979, Papa Ioan Paul al II-lea a declarat că este posibil ca Biserica Catolică să fi greşit condamnându-l pe Galilei. Ca urmare a înfiinţat o comisie care să studieze procesul lui, iar în anul 1983, comisia a ajuns la concluzia că renumitul om de ştiinţă nu ar fi trebuit condamnat. La recomandarea sa, în anul 1984 Vaticanul a publicat toate documentele referitoare la procesul lui Galilei. În anul 1992, la 350 de ani de la moarea lui Galilei, papa şi-a asumat public concluziile comisiei, „reabilitându-l” pe acesta şi absolvindu-l de acuzaţia de erezie.
Spuneam şi în postarea anterioară că realitatea nu există în fincţie de credinţa sau necredinţa noastră, de înţelegerea sau neînţelegrea noastră. Ignorarea ei nu însemană că nu există, ci doar că noi nu putem sau nu suntem dispuşi să o acceptăm. Lucrurile care depăşesc sfera obişnuitului sunt respinse uneori de raţiunea umană din cauza limitelor ei, dar ele continuă să existe independent de credinţa sau necredinţa noastră. Când a apărut gramofonul (1886), mulţi omeni de pe vremea aceea spuneau că este diavolul închis în cutie, pentru că nu puteau concepe cum o cutie cu o pâlnie poate reda vocea omului.
Putem spune, aşadar, că raţiunea umană demonstrează că există lucruri pe care nu le înţelegem, inclusiv viaţa de după moarte. Pământul a fost rotund înainte ca Magellan să spună acest lucru în 1519, America a existat înainte ca navigatorul italiano-spaniol Cristofor Columb să o descopere în anul 1492, planeta Pământ s-a rotit în jurul axei sale şi înainte ca Nikolaus Kopernikus să demonstreze lucrul acesta în anul 1542, lumea microbilor, a bacteriilor şi a virusurilor a existat şi făcea ravagii şi înainte de anul 1509, când cercetătorii olandezi Hans şi Zaharia Jansen au descoperit microscopul, gravitaţia a existat şi înainte ca Isaac Newton să o demonstreze în 1687 etc. Toate aceste realităţi au existat indiferent dacă cineva le-a înţeles sau nu, dacă au crezut că sunt posibile sau nu şi, prin analogie, la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte viaţa după moarte.
Este foarte curios şi deloc de neglijat faptul că într-o epocă a necredinţei în lucrurile metafizice, când oamenii spuneau că nu cred decât ceea ce văd, Dumnezeu a îngăduit ca oamenii de ştiinţă să descopere un adevărat univers al undelor, radiaţiilor şi razelor nevăzute cu ochiul liber. Deşi nu putem vedea aceste realităţi, credem că există pentru că ne folosim de ele la tot pasul. În felul acesta, nimeni nu mai neagă existenţa lor. Un proverb românesc spune că: „Firele de paie de pe drum ne arată de unde suflă vântul”. Noi nu vedem vântul, dar observăm mişcarea paielor şi tragem concluzia că vântul suflă dintr-o anumită parte. În acelaşi fel, mărturia Scripturilor, mărturia oamenilor aflaţi în pragul morţii, care-şi schimbă uneori convingerile de-o viaţă, mărturia triburilor cele mai îndepărtate de civilizaţie, care manifestă credinţă într-o divinitate sau alta, demonstrează că există o lume spirituală, nevăzută. [M-aş bucura să aflu că şi Stephen Hawking a avut parte de o astfel de experienţă].
3. Dovada concluziilor ştiinţifice.
Deşi am arătat că raţiunea ne ajută, prin analogie, să înţelegem că există o altă realitate în afara celei văzute şi cunoscute de noi, suntem conştienţi că pe omul postmodern nu-l mulţumesc părerile şi raţionamentele, ci vrea verificări empirice şi dovezi incontestabile. În speţă, vedem lucrul acesta în spaţiul apusean, unde raţiunea a fost abandonată şi înlocuită cu explorarea realitatăţii experienţiale. Cultul drogurilor, redescoperirea religiilor orientale, meditaţia transcendentală, aşa-zisele practici de „emancipare a minţii”, spiritismul sau ocultismul, sunt doar câteva exemple care demonstrează acest lucru. Deşi Biblia interzice categoric astfel de explorări ale realităţii spirituale [„Să nu fie la tine nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului” (Deut. 18:10-12)], Dumnezeu a îngăduit, în schimb, de-a lungul timpului să dea la o parte cortina nevăzutului şi să descopere anumitor oameni un crâmpei din ceea ce însemană realitatea spirituală. De exemplu, martirului Ştefan i s-a permis să vadă cerurile deschise şi pe Domnul Isus Cristos şezând în picioare la dreapta Tatălui (cf. Fapte 7:56) . Pavel a fost răpit până în al treilea cer şi auzit cuvinte care nu se pot spune şi nici măcar nu-i este permis unui om să le rostească (cf. 2 Cor. 12:4). De asemenea, apostolului Ioan i s-a îngăduit să vadă mai mult decât oricărui muritor gloria viitoare. Spre sfârşitul cărţii Apocalipsa, el descrie în câteva cuvinte ce se va întâmpla atunci când Dumnezeu va trage definitiv cortina peste istorie:
Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Celce şedea pe el. Pămîntul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stînd în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii cari erau în ea, Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii cari erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc (Apoc. 20:11-15).
Un alt om căruia Dumnezeu i-a permis să vadă ce este „dincolo” este doctorul George Ritchie. El povesteşte că, pe când îşi îndeplinea stagiul militar, a fost internat în spital în stare foarte gravă. În scurt timp după ce a ajuns la spital, şi-a deschis ochii şi a văzut pe cineva acoperit cu un cearceaf, zăcând pe un pat de spital. Pe deget avea un inel inscripţionat cu iniţialele R.G. identic cu al său. Atunci şi-a dat seama că este trupul lui pe care l-a părăsit. Numaidecât s-a pomenit în faţa unei lumini foarte puternice şi a relaizat că se afla în prezenţa lui Cristos, care i-a pus următoarea întrebare: „Ce ai făcut cu viaţa ta?” Nefiind pregătit să răspundă la o astfel de întrebare, şi-a plecat capul şi a spus că a avut de gând să facă anumite lucruri în viaţă, dar că a murit prea tânăr pentru a le putea realiza. După ce a fost purtat prin locuri pline de lumină, în cele din urmă a văzut de la distanţă un oraş ale cărui ziduri şi clădiri radiau o lumină de nedescris. În clipa următoare s-a trezit în camera spitalului unde fusese internat.
Mai târziu l-a întrebat pe medicul care-l internase ce s-a întâmplat cu el şi acesta i-a relatat cum la scurt timp de la momentul internării a decedat. Pe foaia de internare scria: „George Ritchie, decedat la data de 20 Decembrie, 1943 din cauza unei duble pneumonii lombare”. După o vreme, soldatul care pregătea cadavrul pentru a fi dus la morgă, a alergat speriat la medic să-l informeze că mortul a înviat. După externarea sa şi terminarea stagiului militar, George Ritchie a studiat medicina şi a devenit medic, dar a căutat să-L slujească pe Isus Cristos. În anul 1963, revista Guidepost a făcut o anchetă aspura acestui caz şi, din declaraţia medicului, a asistentei sale, a soldatului de la morgă, precum şi din declaraţia personală a lui George Ritchie s-a dovedit fără urmă de tăgadă că fusese mort şi revenise la viaţă. Experienţa lui atestă faptul că realitatea spirituală există.
Mai mult, în anul 1976 revista The National Enquirer, a publicat un articol semnat de Paul Barnister cu titlul: „Mai multe somităţi din lumea ştiinţei s-au convins că există viaţă după moarte”. Iată numele câtorva dintre cercetătorii care au fost incluşi de Barnister pe lista sa:
- Dr. Maurice S. Rawlings, profesor la Universitatea Tennessee, specialist în boli cardiovasculare. El este auotorul lucrării Dincolo de porţile morţii, în care relatează experienţele a peste 100 de pacienţi. Printre altele, el spune: „Experienţele vieţii de dincolo de moarte sunt mult mai mult decât imaginaţie sau fantezie cauzată de droguri. Există în mod real Rai şi Iad”.
- Dr. Raymond Moody, medic la Spitalul Universitar din Virginia. A scris lucrările Viaţa după viaţă şi Reflecţii asupra vieţii după viaţă, în care a publicat interviri cu peste 50 de persoane careau experiemntat realitatea spirituală.
- Dr Fred. W. Schoonmaker, directorul Serviciului Cardiovascular la Spitalul Sf. Luca din Denver, a colectat timp de 19 ani rapoarte de la peste 1400 de persoane care au înfuntat realitatea morţii.
- Dr. Karlis Osis de la Societatea Americană de Cercetări Psihice din New York a studiat între anii 1960-1976, 877 de cazuri şi a ajuns la concluzia că realitatea spirituală este cât se poate de evidentă. El a spus: „Cred că există viaţă după moarte, pentru că am văzut prea multe evidenţe ca să le pot ignora. Am adunat sute de mărturii de la cei care au trecut prin experienţa morţii şi de fiecare dată ni se raporta că au venit prietenii sau rudele ca să-i conducă într-o altă existenţă”.
- Dr. Elisabeth Kubler Ross, director adjunct al Secţiei de Psihiatrie la Universitatea din Chicago, relatează experienţa a peste 1000 de persoane care şi-au revenit din moarte clinică şi au povestit aceleaşi lucuri despre realitatea spirituală. Ea este autoarea lucrării Experienţa morţii, în care spune: „Sunt ferm convinsă că există viaţă după moarte. Am asistat şi am adunat date la patul de moarte a peste 1000 de persoane. Toţi cei readuşi la viaşă au raportat că li s-a spus că timpul lor n-a sosit încă”. Ea a ajuns să studieze astfel de experienţe după ce, în toamna anului 1965, patru studenţi de la Seminarul teologic din Chicago s-au dus la ea şi au rugat-o să-i ajute în efectuarea unor cercetări legate de lucrarea lor de diplomă. Subiectul lor era „Crizele în viaţa omului” şi s-au gândit că din moment ce Dr. Ross se ocupa special de bolnavii aflaţi în stare foarte gravă, îi va putea ajuta. La început a fost foarte greu pentru că au întâmpinat opoziţie din parte celorlalţi medici ai spitalului. Însă, în scurt timp la cercetările Dr. Ross s-au adunat peste 50 de studenţi la medicină şi teologie, asistenţi, medici, preoţi şi rabini. Toate anchetele verbale au fost înregistrate pe benzi de magnetofon.
Un caz şocant relatat de Dr. Ross a fost cel al unei fetiţe de 12 ani, care a murit şi a fost readusă la viaţă. După ce şi-a revenit, ea a povestit părinţilor că a fost întâmpinată dincolo de moarte de fratele ei decedat şi a simţit o pace şi o dragoste de nedescris. A spus că nu s-ar mai fi întors de acolo, dar a fost trimisă înapoi la cei dragi. Atât în prezenţa Fiinţei pline de lumină care a trimis-o înapoi, cât şi în prezenţa medicilor şi părinţilor, fetiţa a suţinut mereu că ea nu are nici un frate decedat, prin urmare nu înţelegea cine era cel care o întâmpinase dincolo de poarta morţii şi-i spusese că este fratele ei. Atunci părinţii au izbucnit în plâns şi i-au spus că, într-adevăr, avea un frate care murise cu mai mulţi ani în urmă, dar nu-i spuseseră niciodată nimic despre el.
Pentru mine însă, cel mai relavant caz este cel al fratelui Ioan Gabor din Oradea cu care am discutat personal în urmă cu mai mulţi ani de zile. În anul 1974 a auzit în mod repetat o voce care-i spunea: „Peste doi ani se va întâmpla ceva neaşteptat şi vi fi cum n-a mai fost nimeni”. Gândindu-se că va fi promovat într-o funcţie importantă la serviciu, a început să spună rudelor apropiate despre acest vis, dar într-o noapte a auzit din nou acea voce, care i-a spus de trei ori: „S-a aruncat Purim. Sorţul a căzut pe tine, pentru că fratele tău nu este pregătit să treacă prin aşa ceva”. Neliniştit că auzea cu insistenţă acea voce şi neştiind ce înseamnă, după o vreme a auzit din nou: „O nenorocire de moarte va veni peste tine”. Atunci a înţeles că nu va mai trece mult timp şi va muri, aşa că a căutat să-şi pună lucrurile în rânduială şi să se pregătească pentru împlinirea profeţiei.
După o vreme a fost detaşat la Combinatul Chimic din Arad, iar familia a rămas în Oradea. Cu o lună înainte de accident şi-a luat concediu şi a plecat la Oradea să petreacă timp cu familia şi să-şi ia rămas bun de la rude, prieteni şi cunoscuţi. În dimineaţa zilei de 29 Ianuarie 1976, după ce petrecuse o oră întreagă în rugăciune, a auzit din nou cuvintele: „Nenorocirea a sosit!” A plecat la locul de muncă să-şi predea gestiunea, cu gândul că se va întoarce cât mai repede acasă, se va pune în pat şi va aştepta să moară.
Grăbit să-şi rezolve toate problemele înainte de a pleca asacă, a alunecat într-o groapă adâncă de trei metri în care se afla apă clocotită amestecată cu sodă caustică, folosită la spălarea bazinelor chimice. Intrat în acel amestec de apă clocotită şi sodă caustică până la mijloc a simţit cum îi arde carnea de pe picioare şi a început să urle, gândindu-se că va muri şi nu e va mai găsi nimic din el. A apucat să strige: „Doamne, ai milă de mine şi scapămă de aici!” şi a în clipa următoare a simţit cum o mână foarte puternică îl ridica din groapă şi-l aşeza pe marginea ei. Când a ajuns la spital şi medicii au încercat să-l dezbrace de pantaloni, carnea a început să cadă până la os. Convinşi că va muri, medicii au refuzat să-i ofere apă pentru a nu-i mai prelungi agonia. Cei dragi i-au căutat sicriu şi au început să se pregătească de înmormântare, însă după 24 de ore de la accident, el era încă în viaţă. Următoarele opt luni de zile a zăcut la Secţia de reanimare a Spitalului Judeţean din Arad, fără a se putea mişca sau vorbi. Coloana vertebrală a început să-i putrezească (fenomen cunoscut în lumea medicală sub denumirea de „celulită locală invadantă”) şi, din cauza frisoanelor, a ajuns să facă aprindere la plămâni şi să scuipe sânge. În final, toate acestea au dus la septicemie.
Cazul lui a ajuns la urechile ministrului sănătăţii din acea vreme, Dr. Eugen Proca, care l-a vizitat şi a cerut ca la fiecare două zile să fie informat de starea lui Ioan Gabor. Deşi a a beneficiat de tratament cu medicamente din străinătate, procurate special de ministrul sănătăţii, în perioada următoare Ioan Gabor a trecut prin experienţa a trei morţi clinice. Declarat mort, a fost deconectat de la aparatele care-l ţineau în viaţă şi urma să fie dus la morgă. În timpul acela, spunea el, şi-a văzut filmul vieţii într-un singur minut, începând cu năzdrăvăniile din copilărie şi terminând cu perioada adultă. Apoi a văzut o mână albă, care purta urmele străpungerii cu cuiul şi a auzit o voce blândă care-i spunea: „Sângele lui Isus Cristos te-a curăţit de orice păcat!” În următoarea clipă a văzut doi tineri şi i-a recunoascut ca fiind bunicul său, care murise când el avea doar trei săptămâni şi un frate care murise cu mai mulţi ani în urmă. Un tânăr, care stătuse mereu lângă el în această experienţă de moarte clinică, i-a spus că trebuie să se întoarcă înapoi şi astfel şi-a revenit spre uimirea tuturor celor care se pregăteau să-l transporte la morgă.
Timp de un an şi jumătate a fost hrănit cu linguriţa şi până la patru ani de la accident a stat imobilizat la pat. În ciuda faptului că medicii au insistat mereu să-i amputeze picioarele, el a refuzat şi astăzi Ioan Gabor poate să meargă pe propriile-i picioare, iar în locurile unde altădată i se vedeau oasele, carnea şi pielea i-au crescut la loc. După ce lumea medicală a aflat că Ioan Gabor nu a murit, ci s-a făcut aproape la fel de sănătos ca înainte de accident, specialişti din întrega lume au venit să-l viziteze şi niciunul nu şi-a putut explica acest fenomen. Când fostul ministrul Proca l-a văzut după câţiva ani, a exclamat: „Nu am crezut că există Dumnezeu, dar acum trebuie să spun că este ceva!” Cazul lui Gabor a intrat şi în atenţia securităţii, care i-a interzis să mai primească pe cineva în vizită, i-a pus telefonul sub urmărire şi i-au fost instalate microfoane peste tot prin apartament, pentru că îl suspectau de relaţii cu extratereştri. Însă, Dumnezeu l-a scăpat din toate necazurile şi acum Îl slujeşte pe Dumnezeu depunând mărturie despre El în ţară şi străinătate.
Vedeţi, adesea, oamenii îşi scuză necredinţa şi traiul păcătos prin afirmaţii de felul următor: „Dacă ar fi ceva dincolo, s-ar întoarce cineva să ne spună” sau „Dacă ar exista cu adevărat o realitate spirituală, ar învia cineva pentru a ne avertiza cu privire la ea”. Realitatea este că au înviat mii de persoane şi au spus răspicat cum stau lucrurile, dar oamenii tot nu cred. Domnul Isus Cristos Însuşi a înviat din morţi, dar când s-a întâmplat acest lucru, oamenii au început să spună, fie că nu murise cu adevărat, ci doar leşinase, fie că nu a înviat, ci ucenicii i-au furat trupul. Împietrirea oamenilor este atât de mare încât nici dovezile empirice nu-i mai determină să creadă. Bogatului, care îl ruga pe Avraam din locul de chin să-l lase pe Lazăr să meargă la cei cinci fraţi ai lui pentru a-i îndemna să se pocăiască, patriarhul îi răspunde: „Îl au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei” (Luca 16:29). Când acesta insistă să fie trimis Lazăr, spunând că dacă vor vedea unul care a fost mort şi a înviat, vor crede mai uşor, Avraam îi răspunde din nou: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (31).
Noi credem că există o altă viaţă nu datorită mărturiilor oamenilor care s-au întors de dincolo să ne spună cum stau lucrurile, ci fiindcă Dumnezeu ne-a descoperit aceste lucruri în Cuvântul Său. Dacă nu vom crede Cuvântul Lui, nu vom crede nimic altceva. Însă, aceste evidenţe aduse la suprafaţă nu de „feţe bisericeşti”, care ar putea fi acuzate de subiectivism, ci de oameni de ştiinţă, confirmă ceea ce spune Dumnezeu în Sfintele Scripturi.
4. Dovada experienţei morţii.
Dincolo de ceea ce ne spune raţiunea sau dovezile ştiinţifice, sentimentele de bucurie nespusă sau de groază pe care le au oamenii în pragul morţii sunt o dovadă grăitoare în favoarea existenţei vieţii după moarte. De exemplu, se spune despre filozoful ateu François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut ca Voltaire, că, afându-se pe patul de moarte, i-a cerut medicului să-i prelungească viaţa măcar cu câteva minute. Iată ce spune acest medic în jurnalul personal despre moartea ateului: „Când a văzut Voltaire că are să moară, era ca şi gonit de furii. Mi-a oferit sume mari de bani pentru a-l juta să mai trăiască măcar câteva minute. Se agăţa cu disperare de viaţă, dar moartea l-a umpult de groază. Aş fi dorit ca toţi cei ce au fost amăgiţi de cărţile lui ateiste să fi văzut grozăvia morţii lui”.
Prietenii, tovarăşii de necredinţă şi rudele stăteau în jurul şi încercau să-l încurajeze să nu-şi piardă „necredinţa”, dar deodată l-a apucat furia şi a început să strige: „Plecaţi de aici! Voi m-aţi adus în starea aceasta. Duceţi-vă! Ce nenorocită este gloria pe care mi-aţi dat-o! Trebuie să mor părăsit de Dumnezeu şi de oameni…”. Asistenta medicală care îl îngrijea, a mărturisit că pentru toate bogăţiile Europei n-ar mai sta la căpătâiul unui ateu muribund.
În mod asemănător, Împăratul Carol al IX-lea (1550-1574), care a poruncit masacrarea credincioşilor hughenoţi în noaptea Sfântului Bartolomeu, când a ajuns pe patul morţii, a fost copleşit de un sentiment de groază atât de cumplit, încât sudoarea i s-a prefăcut în sânge. Acum, folosind un minimum de logică, haideţi să ne întrebăm: de ce s-au îngrozit aceşti necredincioşi? Dacă nu este nimic dincolo, de ce s-au înspăimântat atât de tare de realitatea morţii şi a veşniciei? Dacă moartea este numai dizolvarea naturală a corpului în atomi, ce le pasă atomilor mei dacă intră sau nu în noi combinaţii chimice şi în care anume? Cu certitudine, Stephen Hawking ar spune că astfel de reacţii sunt doar produsul credinţei acelor oameni. Dar logica ne spune că sentimentele acelea de groază sau bucurie ar fi trebuit să se manifeste exact invers. Adică, necredincioşii ar fi trebuit să se bucure pentru că, nemaifiind o altă viaţă, n-ar mai fi trebuit să dea socoteală Dreptului Judecător, iar cei credincioşi să se întristeze pentru că speranţele, aşteptările şi credinţa lor au fost înşelate.
Dar spre deosebire de experienţele pline de groază ale celor necredincioşi, cei care şi-au pus nădejdea în Răscumpărătorul lor validează în clipa morţii spusele Scripturii conform cărora: „Scumpă este înaintea Domnului mnoartea celor iubiţi de El” (Ps. 116:14). Astfel, despre marele evanghelist Dwight L. Moody (1837-1889) se spune că, în clipa morţii, spunea plin de bucurie: „Pământul se îndepărtează, Cerul se apropie…”. Iar misionarul Adoniram Judson (1788-1850) spunea: „Mă duc spre cer cu bucuria unui copil care a scăpat de la şcoală”. Evanghelistul englez, John Oxtoby (1767-1830), fiind pe patul morţii i-a spus surorii sale: „ O, ce-mi văd ochii? Este o privelişte pe care n-o pot descrie. Au venit trei fiinţe strălucitoare, îmbrăcate în haine aşa de luminoase şi cu o înfăţişare atât de glorioasă, cum n-am mai văzut vreodată.”
Toate aceste dovezi sunt menite să confirme că există o realitate spirituală aşa cum există o realitate materială, că există rai şi iad, că există o continuare a existenţei noastre într-unul dintre cele două locuri. Înseamnă ceva pentru tine lucrul acesta?

Există viaţă după moarte chiar dacă Stephen Hawking nu crede! (1)

Într-un interviu luat de Ian Sample, corespondentul pe probleme ştiinţifice al jurnalului britanic The Guradian, celebrul cosmolog Stephen Hawking a declarat că nu există rai şi viaţă veşnică, ci sunt doar poveşti pentru cei care se tem de moarte. Confirmându-şi încă o dată (de parcă mai era nevoie) necredinţa în Divinitate, cel mai cunoscut om de ştiinţă britanic al ultimelor trei decenii a comparat creierul uman cu un computer foarte performant, care încetează să funcţioneze atunci când componentele sale se defectează. „Pentru computere stricate nu există nici rai şi nici viaţă după moarte”, a continuat Hawking.
Ajuns la vârsta de 69 de ani, Stephen Hawking spune că ideea că ar putea muri în orice moment nu îl sperie. „Am trăit cu spectrul unei morţi timpurii în ultimii 49 de ani şi nu îmi este frică de moarte, dar nici nu mă grăbesc să mor fiindcă mai am atât de multe de făcut. Privesc creierul ca fiind un computer care nu va mai funcţiona atunci când componentele sale se vor strica. Însă nu există rai sau viaţă după moarte pentru computere stricate, acestea sunt doar basme pentru oamenii care se tem de întuneric” [1].
Personal, nu mă mai miră nici declaraţiile lui bravante în faţa iminenţei morţii, nici felul reducţionist în care s-a obişnuit să gândească, nici faptul că, apucând pe un drum al negării Divinităţii şi existenţei spirituale este nevoit să continue pe el din varii motive, ci faptul că, deşi există atât de multe dovezi în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi a realităţii spirituale, Stephen Hawking refuză cu obstinaţie să le ia în calcul şi să plaseze hazardul mai presus decât pe Dumnezeu. Care sunt aceste dovezi? Înainte de a răspunde, vreau să vă aduc aminte că SH nu este nici primul nici ultimul care afirmă astfel de lucruri, aşadar, din acest punct de vedere „Nihil novi sub sole”. O percepţie asemănătoare asupra lucrurilor o aveau şi spaniolii din Evul Mediu, care imprimaseră pe monedele lor inscripţia: „Non Plus Ultra!”, adică „Dincolo [de Gibraltar] nu mai este nimic!” Aşa se face că atunci când Cristofor Columb a spus că vrea să treacă dincolo de Gibraltar pentru a căuta noi tărâmuri, oamenii de ştiinţă spanioli s-au adunat la Salamanca şi au căutat să-l încredinţeze că dincolo este doar nemărginitul apelor. Însă, pe data de 12 Octombrie 1492, marinarii de pe vasul „Pinta” au debarcat pe tărâmul Lumii Noi. Întors acasă, Cristofor Columb a convins monarhul Spaniei să taie cuvântul „Non” din inscripţia „Non Plus Ultra!” pentru a rămâne doar „Plus Ultra”.
Pentru că s-au obişnuit să se bazeze doar pe capacităţile senzoriale, oamenilor le este foarte greu să creadă că mai există o lume imaterială, unde cei morţi îşi continuă existenţa. Teoria lor este foarte asemănătoare cu cea a lui Toma, care le-a spus ucenicilor Domnului înainte ca Acesta să i se descopere şi lui: „Dacă nu văd…, nu cred!” Însă, ignorarea sau negarea realităţii nu înseamnă că ea nu există. Realitatea nu există în funcţie de credinţa sau necredinţa noastră, ci, pur şi simplu, există. Dacă cineva nu vrea să creadă în principiile legii gravitaţiei, va suporta consecinţele necredinţei sale atunci când se va confrunta cu realitatea ei. La fel stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Cunoscutul politician scoţian, Thomas Scott, unul dintre asasinii regelui Charles I, aflându-se pe patul de moarte a strigat: „Până acum am crezut că nu există nici Dumnezeu, nici cer, nici iad, dar acum când mă cuprind spaimele morţii sunt convins că există şi Dumnezeu şi cer şi iad, iar eu sunt condamnat pe veci la pierzare de dreptul Judecător”.
Şi acum, haideţi să vedem ce dovezi există în favoarea veşniciei? Dacă există viaţă după moarte, cum poate fi dovedit lucrul acesta? Voi încerca în cele ce urmează să aduc dovezi din câteva domenii diferite în favoarea vieţii după moarte. De primul domeniu mă voi ocupa în acest post, iar de altele trei în următorul. Aşadar…
1. Dovada Sfintelor Scripturi.
Chair dacă eşti ateu sau agnostic şi nu crezi sau pui la îndoială veridicitatea Bibliei, merită să cunoşti ce spune ea despre acest subiect. Contrar teoriei materialiştilor, printre care se numără şi Stephen Hawking, care spun că realitatea fizică este singura care există, Biblia (Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu în formă propoziţională) vorbeşte încă de pe primele ei pagini despre faptul că omul este alcătuit din trup, suflet şi duh, adică o parte materială (trupul) şi una imeterială (sufletul şi duhul). Astfel, în termeni biblici, moartea nu înseamnă încetare a existenţei, aşa cum susţine Stephen Hawking, ci doar o despărţire a părţii imateriale de cea materială. De exemplu, Iov spune că: „Dacă Dumnezeu Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână” (Iov 34:14-14). Iar Solomon îl îndeamnă pe cititorul cărţii Eclesiastul următoarele: „Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale… până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecl. 12:1,7).
Există multe alte pasaje biblice care vorbesc despre realitatea unei existenţe imateriale a omului. În Geneza, citim că: „Avraam şi-a dat duhul şi a murit după o bătrâneţe fericită” (25:8); „Ismael şi-a dat duhul şi a murit” (25:17); „Isaac şi-a dat duhul şi a murit” (35:29). În cartea 1 Împăraţi, citim că unicul fiu al unei văduve din Sarepta Sidonului a murit. Profetul Ilie s-a rugat Domnului pentru el şi a zis: „Doamne, Te rog să se întoarcă sufletului copilului în el! Domnul a ascultat glasul lui Ilie şi sufletul copilului s-a întors în trup şi a înviat” (17:21-22). Observaţi că, deşi copilul murise din punct de vedere fizic, sufletul lui îşi continua existenţa, iar când s-a reîntors în trupul copilului, acesta a înviat.
David, care, pe lângă faptul că a fost războinic viteaz, un rege înţelept şi un poet extrem de sensibil, a fost şi prooroc, spune în Psalmul 9:17 că: „Cei răi se întorc în Locuinţa Morţilor; toate neamurile care uită de Dumnezeu”. De asemenea, când i-a murit copilul născut din Bat-Şeba, a spus: „Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine” (2 Sam. 12:23).
În ceea ce priveşte mărturia Noului Testament, revelaţia este mult mai bine conturată. Domnul Isus Cristos, care a venit de la Tatăl (cf. Ioan 1:18), a ştiut mai bine decât oricine întregul adevăr cu privire la viaţa de după moarte. Mai întâi, în ciuda tuturor concepţiilor greşite care existau în vremea aceea, El spune clar că partea imaterială a omului nu moare niciodată: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul” (Mat. 10:28). Bogatului, care îşi pusese toată încrederea în bogăţiile sale, îi spune Dumnezeu: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul…” (Luca 12:20).
Pentru materilişti, realitatea este doar cea percepută cu ajutorul celor cinci simţuri. Prin urmare, la moarte trupul se descompune şi nu mai rămâne nimic din el, iar existenţa lui încetează pentru todeauna. Problema este că ei nu pot oferi un răspuns logic la întrebarea: dacă nu există suflet, cum se face că există lupte şi dureri sufleteşti? Cum se face că uneori remuşcările sufleteşti sunt mai chinuitoare decât durerile fizice?
Un chirurg ateu a spus odată unui credincios: „Eu am disecat corpul omenesc până la cele mai mici părţi componente şi n-am găsit sufletul nicăieri. Eu cred numai ceea ce pot percepe cu ajutorul simţurilor mele.” Credinciosul l-a întrebat:
- Ai auzit dumneata vreodată durerea?
- Nu.
- Ai mirosit durerea?
- Nu.
- Ai putut gusta vreodată durerea?
- Nu.
- Atunci înseamnă că, potrivit propriei teorii, dumneata nu crezi că există durere.
Sufletul nostru este asemenea curetului care dă viaţă unui motor. Atâta vreme cât curentul alimentează motorul, acesta funcţionează; când motorul este decuplat de la sursa de curent, deşi toate componentele sunt acolo, la locul lor, este mort. La fel esteşi în cazul radioului, al televizorului şi al oricărui aparat electric. Tot aşa stau lucrurile şi în cazul trupului fără suflet: chiar dacă toate mădularele sunt la locul lor în trup, fără suflet trupul este mort.
Apoi, Domnul Isus a spus clar că, după moarte, sufletul poate merge numai într-unul dintre cele două locuri existente: unul de chin veşnic şi altul de fericire veşnică. Atunci când sărmanul Lazăr a murit, a fost dus de îngeri în „sânul lui Avraam”sau în locul de odihnă şi fericire veşnică. În schimb, când bogatul a murit şi el, a mers direct în locul de chin veşnic (Luca 16:19-31). Domnul Isus a spus că acele locuri sunt pentru totdeauna şi este imposibil să se facă trecerea de la unul la celălalt. Deci, nu numai că viaţa după moarte este cât se poate de reală, dar la moarte soarta ne este pecetluită pentru totdeauna. Biblia nu vorbeşte nici despre purgatoriu, nici despre evanghelizare post-mortem, nici despre anihilarea sufletului nici despre vreun soi de universalism potrivit căruia toţi vor merge în cer, în cele din urmă, pentru că Dumnezeu este plin de bunătate şi dragoste şi nu ar putea suporta să ştie că vreuna dintre creaturile Sale ar putea fi în chinuri veşnice. Biblia vorbeşte doar despre două opţiuni: fericirea veşnică alături de Dumnezeu sau chinul veşnic în iad.
În seara de dinaintea trădării şi uciderii Sale, Domnul Isus a căutat să le ofere mângâiere şi speranţă ucenicilor Săi vorbindu-le despre minunatele locuri din cer: „În Casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus” (Ioan 14:2). Iar tâlharului de pe cruce i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23:43). De asemenea, în pragul morţii Cristos a spus: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul” (Luca 23:46). Noi, urmaşii Lui ne putem încrede în promisiunile Sale pentru că El a spus întotdeauna adevărul şi multe dintre profeţiile Sale s-au împlinit deja. Să ne aducem aminte doar de cele legate de judecata Sa nedreaptă, condamnarea, moartea şi învierea Sa, de coborârea Duhului Sfânt peste ucenici, de cucerirea şi distrugerea Ierusalimului şi a Templului etc. Or, dacă aşa stau lucrurile, cum şi-ar putea închipui cineva că ar fi putut minţi atunci când a vorbit despre viaţa de după moarte? Pe când Lazăr era încă mort, Domnul Isus i-a zis Martei: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26). Întrebarea pe care Domnul a pus-o Martei răsună şi astăzi de pe paginile Sfintelor Scripturi: „Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:26).
Când mergem mai departe în Noul Testament, vedem că în învăţătura apostolilor, doctrina despre viaţa de după moarte este unul dintre cele mai bine conturate subiecte. Apostolul Pavel le scria credincioşilor din Corint: „Ştim că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în Cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc… ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca s fim acasă cu Domnul” (2 Cor. 5:1-2,8). Ce vrea să spună Pavel aici este că viaţa aceasta este asemenea unei pribegii într-un cort, o rezidenţă temporară, dincolo în veşnicie este casa noastră, domiciliul nostru permanent. Viaţa aceasta pământească este doar locul de pregătire, terenul de antrenament pentru adevărata viaţă, care nu se va sfârşi niciodată; este, aşa cum spunea Thomas Browne, „o paranteză mică în eternitate”. Pavel ştia lucrul acesta, de aceea a putut să spună din temniţa romană: „Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig… Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine” (Fil 1:21,23). De asemenea, celor ce aşteptau martirajul în Roma, le-a scris: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Rom. 8:18).
Dacă sufletul moare, aşa cum suţin unii, care era câştigul la care se gândea Pavel? Dacă totul se termină la groapă, cum ar mai putea exista o slavă viitoare? Apostolul Pavel era îndreptăţit să vorbească despre viaţa de după moarte, pentru că ştia mult mai multe despre acest subiect decât oricare dintre noi. El a fost răpit până în al treile cer şi a văzut lucruri de nedescris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Cor 2:9).
Apostolul Petru spune că noi, cei credincioşi, am fost „născuţi din nou la o moştenire nestricăcioasă, neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi” (1 Pet. 1:3-4) şi că ni se va da „din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos” (2 Pet. 1:11).
Apostolul Ioan afirmă clar că „lumea cu pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan2:17). Descriind o scenă cerească în Apocalipsa 6:9-11, el spune:
Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Doamne, Tu, Care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până când se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fi omorâţi ca şi ei.
Deşi acestor martiri le fusese luată viaţa pământească prin decapitare, ardere pe rug sau aruncarea la fiarele sălbatice, nimeni nu se putuse atinge de sufletele lor pentru a le face vreun rău. Ele erau acum în prezenţa lui Dumnezeu şi aştepatu ziua răzbunării. Aşadar, Biblia afirmă în nenumărate rânduri existenţa vieţii după moarte. Ea nu depinde de credinţa sau necredinţa noastră. Poetul român, Costache Ioanid, exprimă foarte dramatic acest adevăr în poezia intitulată „Într-o gulie…”
Într-o gulie răzleţită, un viermuşor frivol şi surmenat
Vorbea cu altul, mai bătrân şi mai… umblat
- Măi nene,
îi spunea băiatul.
simţind un vag fior de moarte,
ia spune, oare să mai fie
acolo… undeva… departe…
şi altceva… decât gulie?
La care cel bătrân stătu,
gândi o vreme şi răspunse:
- Nu.
Ce ţi-a venit? De când eşti tu, copil netot,
ai dat cumva de lumi secrete?
Gulie peste tot, băiete!
Doar rupem dumicatu-bot,
îl mestecăm pe îndelete…
şi asta-i tot.
Iar clipele-au zburat şirete
Şi viermuşorul cel frivol
muşcă o dată mai cu sete
şi, nu ştiu cum… dădu în gol…
- Ce-i asta?
Ce peisaj ciudat?
Nu poate fi adevărat!
Altfel bătrânul mi-ar fi spus!
Eu merg ’nainte!
şi… s-a dus…
Dar vai, deodată bietul ţânc
alunecă-n derivă: plici!
Şi braţe negre de furnici
l-au dus degrabă în adânc.
Va urma…

Voi canta doar despre Isus – Istorisiri despre compunerea imnurilor sacre

Voi cânta doar despre Isus
– Istoria imnurilor sacre (vol. 1)

Din Introducere
Imnologia creştină s-a dezvoltat de-a lungul secolelor cu scopul precis de a reda fidel învăţătura Sfintelor Scripturi într-o manieră simplă şi plăcută. Imnurile au fost îndrăgite de creştini pentru că au reşit să comunice eficient doctrinele de bază ale Bibliei. Adevărurile fundamentale ale Cuvântului lui Dumnezeu se întipăresc mai uşor în inima şi mintea credincioşilor prin cântare. Mai mult, izvorâte din trăirea unor experienţe înălţătoare cu
Dumnezeu, imnurile reuşesc să fie un instrument folositor în dialogul închinătorilor cu Dumnezeu, permiţându-le acestora să răspundă într-un mod reverenţios Creatorului şi Mântuitorului lor: O, Doamne mare, când privesc eu lumea / Ce ai creat-o prin al Tău Cuvânt, / Fiinţele ce-mpodobesc natura /Cum le-ntreţii cu braţul Tău cel sfânt, / Atunci îţi cânt, Măreţ Stăpânitor: Ce mare eşti! Ce mare eşti!”
Conştienţi că „Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor” (cf. Ps. 22:3), sfinţii din toate timpurile au căutat să aducă prezenţa lui Dumnezeu printre ei prin intermediul cântărilor sacre. Începând cu îngerii care au izbucnit în cântări de veselie atunci când Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Iov 38:7), continuând cu cântările sfinte evreieşti (Ex. 15:1-21; 32:1-43; 2 Sam. 22:2-51 etc.), inclusiv psalmii [...], şi cu cântarea îngerilor de pe câmpiile Betleemului (Luca 2:14), Biblia descrie multe situaţii când cântările sacre au înlesnit coborârea prezenţei lui Dumnezeu printre preaiubiţii Săi.
Deşi imnurile sacre au fost cântate din vechime, structura lor a început să se schimbe din cântări în proză în cântări versificate începând cu secolul al VI-lea, când Benedict de Nursia, fondatorul Ordinului călugăresc al Benedictinilor, a scris primele imnuri în versuri. Totuşi, multă vreme acestea au fost cântate cu preponderenţă în Biserica Romano-Catolică. Odată cu Reforma ce a avut loc la începutul secolului al XVI-lea în Germania, lucrurile au început să se schimbe.
Un rol imens l-a avut reformatorul Martin Luther (1483-1546), care nu a fost doar un teolog de excepţie, ci şi un mare iubitor de muzică. Între cele 95 de teze pe care le-a ţintuit pe uşa catedralei din Wittenberg, pe lângă traducerea Bibliei în limba germană, a predicării justificării păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin credinţă, se găsea şi teza conform căreia întreaga congregaţie avea dreptul să cânte laude lui Dumnezeu, nu doar preoţii hirotonisiţi.
Deşi pe continent imnurile în versuri, inspirate din doctrinele biblice, deveneau tot mai răspândite, bisericile din Anglia continuau să cânte doar Psalmii. O mare controversă a avut loc atunci când, la începutul secolului al XVIII-lea, Isaac Watts, părintele imnologiei englezeşti, a îndrăznit să cânte şi să publice imnuri neinspirate din psalmi. Văzând că unii dintre psalmii care erau cântaţi în cadrul închinării publice aveau traduceri foarte nereuşite şi parafrazări în versuri şi mai nereuşite, Isaac Watts a lucrat o vreme la propria parafrazare în versuri a Psalmilor, pe care a publicat-o în anul 1719 sub titlul Parafrazarea Psalmilor lui David. Dar, talentatul compozitor şi predicator nu s-a oprit aici, ci a început să compună şi să cânte imnuri neinspirate din psalmi.
Încurajaţi de entuziasmul lui Watts, fraţii John şi Charles Wesley au început şi ei să compună imnuri inspirate din doctrinele biblice. Însă cei doi au mers mai departe şi au avut curajul de a îmbina predicarea şi cântarea imnurilor în cadrul închinării publice, astfel încât în curând mulţimi de oameni au început să părăsească Biserica Angliei pentru a participa la serviciile bisericilor metodiste. De aici şi până la adoptarea pe scară largă a imnurilor în versuri inspirate din doctrinele biblice nu a mai fost decât un pas.
Bisericile evanghelice din România nu s-au confruntat cu probleme ca cele descrise anterior, pentru că, încă de la începuturile credinţei evanghelice în ţara noastră, majoritatea cântărilor care s-au cântat au fost traduse din limbile engleză şi germană. Aşadar, creştinii evanghelici români au cules roadele muncii de sute de ani a fraţilor lor din apus. Mai degrabă, nevoia cu care s-au confruntat ele, a fost aceea de a avea cărţi de cântări şi oameni pregătiţi în domeniul muzical, care să-i înveţe pe credincioşi să cânte.
În volumul de faţă ne propunem să punem la dispoziţia credincioşilor evanghelici (şi nu numai) din România descrierea a 101 de povestiri care stau la baza celor mai cunoscute imnuri care se cântă în bisericile noastre. Mulţumindu-I Domnului pentru oamenii hăruiţi care au compus aceste imnuri în momente de mari încercări, ne rugăm ca această carte să devină o binecuvântare pentru toţi cei ce o vor citi.
Bebe şi Bianca Ciauşu

Martin Luther: „Nu vreau o voinţă liberă!”

Vă mărturisesc sincer că, în ceea ce mă priveşte, chiar dacă ar fi posibil, nu aş vrea să-mi fie dată o voinţă liberă şi nici ca altceva să fie lăsat în mâinile mele după ce am fost mântuit; nu doar pentru că n-aş putea face faţă pericolelor, adversităţilor şi atacurilor demonice, ci şi pentru că, până şi în lipsa pericolelor, eu aş fi forţat să lucrez pentru mântuirea mea fără nicio garanţie a succesului… Dar acum, că Dumnezeu a luat mântuirea mea în afara controlului voinţei mele, şi a pus-o sub controlul Său, şi a promis să mă salveze, nu în funcţie de munca şi alergarea mea, ci potrivit harului Său şi milei Sale, am certitudinea că El este credincios şi nu mă va minţi şi, de asemenea, [am certitudinea] că [El] este atât de mare şi puternic încât toţi demonii din iad şi toate forţele adeverse nu mă vor putea smulge de lângă El. Mai mult, am certitudinea că Îi sunt plăcut lui Dumnezeu, nu în virtutea meritelor sau faptelor mele, ci datorită favorurilor Sale pline de bunătate pe care mi le-a promis, aşa că dacă voi lucrea prea puţin sau prost, El nu îmi va imputa aceste lucruri, ci cu o compasiune părintească mă va ierta şi mă va face mai bun. Aceasta este gloria sfinţilor primită de la Dumnezeul lor – (Martin Luther, Bondage of the Will (Grand Rapids, MI:: Revell Publications, 1957), p. 313-314.

Religios sau mantuit?

Episcopul John Taylor Smith (1860-1938) obişnuia să folosească la întâlnirile de evanghelizare pe care le organiza o întâmplare de care avusese parte într-o zi în timp ce se afla la frizerie. În timp ce acesta încerca să-i vorbească frizerului despre lucruri importante ce ţin de veşnicia fiecărui om, frizerzul, foarte vorbăreţ, părea că nu dă deloc atenţie spuselor clientului său. În cele din urmă, episcopul l-a întrebat:
Vă consideraţi un om religios?
- Da, răspunse frizerul, mă străduiesc, fac tot ce îmi stă în putere să fiu un om religios.
Când episcopul a fost gata, a plătit, dar înainte de a pleca, i-a spus frizerului:
- Observ că părul dumneavoastră este destul de lung şi barba vă este cam neîngrijită. Cum se face că nu v-aţi ocupat puţin şi de înfăţişarea dumneavoastră?
- O, sunt atât de cocupat cu clineţii încât nu mai am timp şi pentru mine,răspunse acesta.
- Atunci, vă rog să luaţi loc şi să mă lăsaţi să mă ocup puţin de dumneavoastră, spuse episcopul. Îmi va face plăcere să vă tund şi să vă bărbieresc în timp ce vom continua discuţia despre cele veşnice. Şi fără să stea prea mult pe gânduri l-a aşezat pe frizer pe scaun şi a luat briciul în mână.
- Dar dumneavoastră nu vă pricepeţi, a reacţionat şocat frizerul.
- D-le, vă promit că mă voi strădui şi voi face tot ce îmi stă în putere să îmi fac bine treaba.
- Dar străduinţa dumneavoastră nu este suficientă pentru mine!
- Da, aveţi dreptate, răspunse episcopul. În acelaşi fel, nici străduinţa dumneavoastră nu este suficientă pentru Dumnezeu. Una dintre minciunile preferate ale Satanei este că oamenii pot fi mântuiţi prin eforturi proprii, că străduinţele, faptele bune sau religiozitatea sunt necesare pentru a-şi câştiga favoruri înaintea lui Dumnezeu. Cu predilecţie, conaţionalii noştri au fost mai mereu atraşi de astfel de concepţii. Potrivit unui studiu efectuat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă (OSF) şi Gallup Organization Romania, 95 % dintre locuitorii României se declară creştini, 45 % susţin că religia este foarte importantă, iar 41 % spun că ea este destul de importantă. Doar 3 % susţin că nu sunt interesaţi de religie. Nimic nou până aici. În ultimele două decenii lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Mirarea mea este însă, că dintre cei 95 % care afirmă că sunt religioşi, doar 4% au declarat că frecventează serviciile de închinare ale unei biserici cu regularitate. Ce fac ceilalţi? Cum se concretizează faptul că sunt religioşi?
Dacă în unele naţiuni din Europa procentajul celor care merg la Biserică coincide cu cel al celor ce se declară interesaţi de religie, se pare că pe plaiurile mioritice religia poate supravieţui foarte bine (din ce în ce mai bine) în conştiinţa oamenilor în absenţa frecventării Bisericii. Mai mult, ea poate supravieţui chiar fără cel mai mic ajutor din partea lui Dumnezeu, pentru că 9 % dintre români se roagă mai rar de o dată pe an, 4 % o de mai multe ori pe an, şi alţi 4 % cam o dată pe lună. Asta nu-i tot. Şocant este faptul că doar 10 % dintre respondenţi au afirmat că au încercat măcar o dată să convingă pe alţii că religia este importantă. Ceilalţi 90 % nu au făcut-o niciodată. De ce? Dacă suntem cel mai religios popor din Europa, de ce nu ne interesează soarta celor de lângă noi?
Raspunsul ni-l ofera Iacov in epistola sa (1:26-27) atunci cand vorbeste despre indiferenţa faţă de Dumnezeu, de semeni şi chiar faţă de propria persoană, ce se ascunde sub masca unei false pietăţi. In acest pasaj, el ne lasă să înţelegem că religiozitatea de dragul ei înseşi este unul dintre cei mai mari duşmani ai unei relaţii autentice cu Dumnezeu.
[Extras din cartea "Domnia lui Cristos in viata credinciosului"]

Noi dezvaluiri socante in cazul Iosif Ton

Am primit pe email o scrisoare, in care Nicolae Radoi, un fost membru al comitetului Bisericii Baptiste din Caransebes prin anii 1980, il acuza pe Iosif Ton de cele mai grave lucruri posibile. Va las sa descoperiti singuri despre ce anume este vorba. Oricum, daca este adevarata, si nu am niciun motiv sa cred ca nu este, atunci aceasta este cea mai socanta declaratie facuta impotriva lui Iosif Ton de pana acum.
DECLARATIE

Ce s-ar întâmpla dacă…?

Părerea genereal acceptată de exegeţii şi teologii creştini este că Sfânta Scriptură este o carte completă, adică nu există nicio carte în Canonul Biblic care să nu merite să fie acolo, şi nu există nicio carte în afara lui care să merite să fie acolo. Dar ce s-ar întâmpla dacă s-ar descoperi o altă epistolă care să fi fost scrisă de Pavel şi despre care s-ar şti cu certitudine că este opera sa? Am adăuga-o la Canonul Scripturii? descoperireTrebuie să recunosc că este o întrebare dificilă, cu privire la are trebuie să avem în vedere cel puţin două consideraţii conflictuale. Pe de-o parte, dacă majotitatea credincioşilor creştini ar fi convinşi că acea epistolă i-ar aparţine cu adevărat lui Pavel, scrisă în timpul cât apostolul a îndeplinit această funcţie, atunci autoritatea sa apostolică ar garanta că epistola aceea conţine cuvinte de inspiraţie divină, iar învăţătura ei ar fi consecventă, din acest punct de vedere, cu restul Scripturii.
Dar, pe de altă parte, faptul că n-a fost păstrată pentru a fi inclusă în Canon ne va demonstra că nu s-a încadrat între celelalte scrieri sfinte. Dar trebuie să luăm în considerare că o întrebare cu un caracter atât de ipotetic nu poate rămâne decât… ipotetică. Nimeni n-ar putea demosntra cu acurateţe că o scrisoare pierdută timp de aproape două milenii a fost scrisă de apostolul Pavel. Ba mai mult, ar fi greu să ne imaginăm că un Dumnezeu Suveran, atotştiutor şi atotputernic ar fi scăpat din vedere o scriere care i-ar fi lipsit pe copiii Lui de o bogăţie spirituală atât de semnificativă. În concluzie, putem spune cu toată convingerea că nu există nicio carte în Canonul Biblic care să nu merite să fie inclusă în el, şi nu există nicio carte în afara lui care să merite să fie inclusă în el.

Urmatoarele 20 de “eseuri” explicative ale lui Iosif Ton (2-21)

Poti gasi urmatoarele 20 de scrute articole explicative ale invataturii Dr. Iosif Ton aici

„Minimum creştin” sau maxim pentru Cristos?

Am citit săptamâna aceasta puţin dintr-un dialog pe care unul dintre cei mai cunoscuţi teologi din vremea noastră, James Montgomery Boice, l-a purtat cu un medic misionar în Tailanda pe nume Neil Thompson. Misionarul i-a vorbit despre ceea ce el considera ca fiind scăpările modului în care era prezentată evanghelia în zona misionară în care era angrenat, şi anume diluarea mesajului Evangheliei, îndulcirea Evangheliei până la punctul în care mulţi devin diabetici spiritual. Pe măsură ce conversaţia continua misionarul l-a întrebat pe teolog ceva ce spunea că îl frământa de multă vreme. ,,Mă gândesc – spunea el – de mai multă vreme la ceea ce constituie, de fapt, minimul evangheliei. Care este minimul pe care trebuie să-l creadă cineva pentru a fi creştin?” Teologul i-a răspuns: ,,Trebuie să-ţi mărturisesc că dacă m-ai fi întrebat acest lucru cu cinci ani mai devreme, sau chiar mai puţin, ţi-aş fi spus ceea ce sunt sigur că majoritatea creştinilor evanghelici din această ţară ţi-ar spune astăzi. Aş fi spus: ,,Nu prea multe. Există un miez al Evangheliei, care spune că trebuie să-ţi recunoşti păcatul; să recunoşti că ai greşit împotriva lui Dumnezeu. Şi apoi trebuie să recunoşti că Isus Cristos este răspunsul lui Dumnezeu cu privire la păcatul tău. El a murit pe cruce pentru păcatul tău, şi trebuie să I te dedici în mod personal. Aşa aş fi răspuns acum cinci ani. Desigur, toate acestea sunt absolut adevărate şi Dumnezeu salvează oameni cu cunoştinţe nu mult peste această înţelegere, pentru că Dumnezeu ne ia de unde suntem şi ne mântuieşte şi ne face să creştem începând din acel moment încolo. Dar, pentru că mi-ai pus astăzi întrebarea acesta, trebuie să-ţi răspund potrivit înţelegerii pe care o am astăzi. Ei bine, n-aş răspunde în aceiaşi termeni. De fapt, cred că nici n-aş răspunde în termenii unui . Aş spune: ‘A fi creştin nu cere un minimum, ci un maximum. Cere absolut totul. Trebuie să renunţi la absolut totul. Şi trebuie să-L urmezi pe Isus Cristos cu absolut totul. Să nu laşi nimic deoparte. Însă ceea ce vei descoperi atunci când vei face aşa va fi că în Isus Cristos, Domnul gloriei, primeşti totul’”.

R.C. Sproul – De ce sa ma mai rog daca Dumnezeu este suveran si face ce vrea?

Primul meu curs la Free University din Amsterdam îmi provocă un şoc din punct de vedere al felului cum vedeam eu mediul academic. Fu un şoc cultural, plin de contraste. Acesta se declanşă din momentul în care profesorul, Dr. G.C. Berkouwer, intră în încăpere. La apariţia sa, fiecare student stătu drepţi până când el urcă treptele platformei, îşi deschise caietul de notiţe, şi fără a rosti vreun cuvânt, făcu semn studenţilor să ocupe locurile. Apoi îşi începu cursul, iar studenţii, într-o tăcere sfântă, ascultau şi luau notiţie cu conştiinciozitate toată ora. Nimeni nu îndrăzni vreodată să-l întrerupă sau să-l deranjeze pe maestru poate printr-o ridicare a mâinii. Ora de curs era dominată de o singură voce – vocea pentru care cu toţii plăteam ca să o auzim.
Când ora de curs se încheie, profesorul îşi închise caietul de notiţie, coborî de pe platformă, şi ieşi imediat din sală, dar nu înainte ca studenţii să se mai ridice odată în semn de respect. Nu exista niciun dialog, niciun fel de întâlniri cu studenţii, niciun fel de socializare. Nici un student nu vorbea vreodată cu profesorul – cu excepţia examenelor orale programate a avea loc în particular.
Primul meu exam de acest fel fu caracterizat de momente de teroare. Am plecat spre casa profesorului aşteptând să am parte de un calvar. Însă pe cât de riguros era examenul, pe atât nu fu un calvar. Dr. Berkouwer era blând şi amabil. Într-o manieră părintească, mă întrebă despre familia mea. Arătă o mare preocupare faţă de mine, şi mă invită să-i pun întrebări.
Într-un sens, acea experienţă fu ca şi cum aş fi gustat din rai. Profesorul Berkouwer era, bineînţeles, o fiinţă omenească. Prea puţin ar fi putut învăţa el ceva de la mine în domeniul teologiei. Eu nu mă aflam în casa lui pentru a-l instrui sau a-l contrazice – eu eram studentul, iar el maestrul. Abia dacă exista câtuşi de puţin ce ar fi putut învâţa el de la mine. Şi cu toate acestea, mă asculta ca şi cum ar fi putut, într-adevăr, învăţa ceva de la mine. Îmi trata răspunsurile mele la întrebările sale cu seriozitate. Era ca şi cum eu aş fi fost un fiu care era luat la întrebări de către un tată iubitor.
Acest eveniment reprezintă exemplul cel mai bun pe care îl pot da pentru a răspunde unei întrebări vechi de când lumea: “Dacă Dumnezeu este suveran, de ce să mă mai rog?” Totuşi, trebuie să mărturisesc că această analogie este una firavă. Cu toate că Berkouwer mă domina în ceea ce privea cunoştinţele sale, acestea erau limitate şi finite. Sub nicio formă nu era el omniscient.
În contrast, când vorbesc cu Dumnezeu, eu nu vorbesc nici pe departe cu un mare profesor din cer. Eu vorbesc cu cel care cunoaşte totul, cel care nici prin absurd nu ar avea ce să înveţe de la mine, ceva care El să nu cunoască deja. El cunoaşte tot ce se poate cunoaşte, inclusiv mintea mea. El ştie ce am să-I spun înainte să-i spun. El ştie ce va face înainte să o facă. Cunoaşterea Lui este suverană, aşa cum şi El este suveran. Cunoaşterea Lui este perfectă, fără echivoc.
Cu toate că Biblia câteodată suferă din punct de vedere al limbajului atunci când doreşte să exprime faptul că Dumnezeu se răzgândeşte, că poate fi înduplecat, sau că se căieşte de planurile Sale, ea ne aminteşte în altă parte de faptul că aceste forme umane de exprimare sunt exact ceea ce sunt şi că Dumnezeu nu este om ca să se căiască. În El nu există nici o umbră de schimbare. Povaţa Sa este aceeaşi dintotdeauna. El nu are nici un plan B. Planurile B sunt “planuri neprevăzute”, însă Dumnezeu cunoaşte tot ce e neprevăzut. El nu cunoaşte doar pe jumătate.
Oamenii întreabă: “Schimbă rugăciunea gândurile lui Dumnezeu?” A pune o aşa întrebare înseamnă, de fapt, a şi răspunde. Ce fel de Dumnezeu ar putea fi influenţat de rugăciunile mele? Ce ar putea face rugăciunile mele ca să-L determine să-şi schimbe planurile? I-aş putea eu da lui Dumnezeu vreun fel de inormaţii despre ceva ce El nu ştie deja? Sau L-aş putea convinge prin inteligenţa mea superioară să aplice vreun procedeu mai bun? Bineînţeles că nu. Eu nu sunt pregătit absolut deloc să-I fiu mentor sau îndrumător. Aşadar, răspunsul simplu este că rugăciunea nu îl face pe Dumnezeu să se răzgândească.
Dar să presupunem că punem întrebarea referitoare la relaţia dintre suveranitatea lui Dumnezeu şi rugăciunile noastre într-o manieră puţin diferită: “Rugăciunea shimbă lucrurile?” Răspunsul este un categoric “Da!” Scriptura ne spune că “mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). Acest pasaj afirmă că rugăciunea are efect. Nu este un exerciţiu de pietate făcut în zadar. Ceea ce este în zadar nu are nici o putere. În schimb, rugăciunea are mare putere. Ceea ce are mare putere nu este niciodată în zadar.
Dar ce putere are? Ce schimbă? În primul rând, rugăciunile mele mă schimbă pe mine. Scopul rugăciunii nu este acela de a-l schimba pe Dumnezeu. El nu se schimbă pentru că nu are nevoie să se schimbe. Însă eu da. La fel cum întrebările Dr. Berkouwer adresate mie nu erau spre beneficial lui, ci al meu, tot aşa şi timpul meu petrecut cu Dumnezeu este benefic pentru întărirea mea, nu a Lui. Rugăciunea este unul dintre marile privilegii oferite nouă odată cu îndreptăţirea noastră. O consecinţă a îndreptăţirii noastre este aceea că avem acces la Dumnezeu. Noi am fost aduşi în familia Lui şi ni s-a dat dreptul să-L numim Tată. Suntem îndemnaţi să intrăm cu încredere în prezenţa Sa. (Bineînţeles, există diferenţă între încredere şi aroganţă).
Dar rugăciunea schimbă şi lucrurile. În termeni practici noi spunem că rugăciunea are efect. Ceea ce este eficace este ceea ce determină sau produce efecte. În teologie, distingem între cauzalitate primară şi secundară. Cauzalitatea primară este sursa de putere a tuturor cauzelor. Când Biblia spune că “în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele apostolilor 17:28), aceasta ne arată că fără purtarea continuă de grijă a lui Dumnezeu am fi incapabili să trăim, să ne mişcăm, sau să existăm. Toată puterea ce noi o avem este secundară. Eficacitatea acesteia depinde întotdeauna de Dumnezeu. Da, este reală. Rugăciunea este unul dintre mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu pentru ca lucrurile să se întâmple după cum le hotărăşte. Aceasta însemnană nu doar că Dumnezeu hotărăşte finalul lucrurilor, dar El hotărăşte şi căile pe care le foloseşte pentru ca aceste finaluri să aibă loc.
Dumnezeu nu are nevoie de propovăduirea noastră pentru a-i mântui pe ai Săi. Însă El alege să facă acest lucru prin propovăduirea noastră. El face propovăduirea omului puternică folosind propria Sa putere. În acelaşi fel, El alege să acţioneze prin rugăciunile noastre. El face rugăciunile noastre puternice în aşa fel încât după ce ne rugăm să putem să ne oprim şi să privim cum El îşi foloseşte puterea în şi prin rugăciunile noastre.
Noi ne rugăm cu încredere şi aşteptăm să se împlinească nu în ciuda suveranităţii lui Dumnezeu, ci din cauza acesteia. Ce ar fi o pierdere de vreme şi efort ar fi rugăciunea adresată unui dumnezeu care nu este suveran.

R.C. Sproul – Depresia: noaptea neagra a sufletului

Acest fenomen descrie una dintre maladiile de care au suferit mai marii creştinismului uneori. A fost acea maladie care l-a făcut pe David să-şi scalde perna în lacrimi. A fost acea maladie care l-a făcut pe Ieremia să îşi atragă porecla de „profetul lacrimilor”. A fost acea maladie care l-a afectat atât de mult pe Martin Luther, încât credea că îl va distruge. Nu este un tip comun de depresie, ci este o depresie strâns legată de lipsa de credinţă, o criză care apare atunci când cineva nu mai simte prezenţa lui Dumnezeu sau simte că a fost abandonat de El.
Depresia spirituală chiar există şi poate fi acută. Ne întrebăm cum poate o persoană credincioasă să ajungă în astfel de momente de decadenţă, dar orice ar provoca-o nu ne îndepărtează de realitate. Credinţa noastră nu este o acţiune constantă. Este mişcătoare. Oscilează. Oscilăm între credinţe, iar între ele sunt perioade de îndoială când strigăm „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”
De asemenea, putem crede că noaptea neagră a sufletului este ceva complet incompatibil cu darurile Duhului, nu numai cele referitoare la credinţă, dar şi cele referitoare la fericire. Odată ce Duhul Sfânt ne-a umplut sufletele cu o fericire inexplicabilă, unde mai poate fi loc pentru atâta întuneric? Este foarte important pentru noi să facem diferenţa între roadele spirituale ale fericirii şi conceptul cultural de fericire. Un creştin poate simţi fericire şi bucurie în inimă, în timp ce suferă de depresie spirituală în minte. Fericirea pe care o avem ne susţine în nopţile întunecate şi nu este atinsă de depresia spirituală. Fericirea creştinilor este una care supravieţuieşte tuturor întorsăturilor vieţii.
În a doua Epistolă către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel le subliniază cititorilor importanţa predicii şi a încredinţării Evangheliei către oameni. Dar mai presus de toate, el reaminteşte Bisericii că cea mai mare comoară pe care o avem de la Dumnezeu nu stă în vase şi pocale de aur şi argint, ci în ceea ce Apostolii numesc „vase de lut”. Din acest motiv el spune „puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi”. Iar apoi, imediat apostolul adaugă „Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi, 8. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; 9. Prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; 10. Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru.” (2 Corinteni 4: 7-10).
Acest pasaj ne arată limitele depresiei pe care o simţim. Depresia poate fi profundă, dar nu este permanentă, nici nu este fatală. Trebuie notat faptul că Sfântul Apostol Pavel descrie starea noastră în foarte multe chipuri. El spune că suntem „prigoniţi, striviţi, lipsiţi, doborâţi.” Acestea sunt imagini puternice care ne arată câte trebuie să îndure creştinii, dar de fiecare dată când ne descrie astfel, descrie şi limita îndurărilor. Loviţi, dar nu zdrobiţi. Striviţi, dar nu până la disperare. Persecutaţi, dar nu uitaţi. Doborâţi, dar nu distruşi.
Avem, deci, această presiune pe care trebuie să o suportăm, dar deşi este puternică, nu ne distruge. Putem fi confuzi şi uimiţi, dar acea limită către care suntem împinşi de confuzia noastră sau de uimirea noastră, nu duce la disperare totală. Chiar şi în vreme de persecuţie, cât de grera ar fi ea, nu suntem uitaţi, şi poate că suntem copleşiţi şi dărâmaţi, aşa cum spunea profetul Ieremia, tot ne rămâne loc pentru fericire. Ne gândim la profetul Avacum care, în nefericirea lui, a rămas credincios în ciuda loviturilor pe care le-a primit, iar Dumnezeu i-a dat picioare sprintene ca cele de căprioară, picioare care să-l ajute să meargă către cele înalte. În altă parte, Sfântul Apostol Pavel scriind Filipenilor îi ceartă pe aceştia pentru că sunt „neliniştiţi pentru nimic”, spunându-le că tratamentul pentru nelinişte este găsit în genunchii fiecăruia, că acolo este pacea lui Dumnezeu, care le linişteşte toate şi alungă îngrijorarea. Încă o dată, putem fi neliniştiţi şi agitaţi şi îngrijoraţi, fără a ne lăsa pradă total disperării.
Această coexistenţă a credinţei şi a depresiei spirituale mai este întâlnită şi tratată şi în alte texte biblice de o emoţie foarte puternică. Ni se spune că este perfect normal ca oamenii care cred să simtă şi disperare. Dumnezeu Însuşi a fost un om al suferinţelor şi a cunoscut şi El disperarea. Dar deşi disperarea poate atinge cele mai adânci locuri ale sufletului nostru, nu trebuie să se transforme în amărăciune. Suferinţa este o emoţie normală, uneori este o virtute, dar niciodată nu trebuie să îşi facă loc în sufletul nostru amărăciunea. Cu alte cuvinte, este bine să ne ducem la casa plângerii, dar chiar şi atunci când plângem, acel sentiment de durere nu trebuie să se transforme în ură. Prezenţa credinţei nu ne dă niciun fel de garanţie că nu va exista durerea spirituală, totuşi, noaptea neagră a sufletului va lăsa mereu loc pentru lumina puternică reprezentată de prezenţa lui Dumnezeu în noi şi lângă noi.

Rugaciunea, ungerea cu untdelemn si vindecarea

[Extras din cartea „Importanta Domniei lui Cristos în viaţa credinciosului” – Comentariu expozitiv al Epistolei lui Iacov]. Problema ungerii cu untdelemn „în Numele Domnului”, făcută de către bătrânii bisericii, a ridicat şi ea o serie de întrebări, aşa că merită să ne oprim câteva momente în dreptul ei. În limba greacă există două cuvinte pentru „ungere”. Primul este chiro, care vine din aceeaşi rădăcină cu cuvântul „Cristos”, care, ad-litteram, înseamnă „Cel uns”. Acest cuvânt se referă la o ungere ceremonială, făcută ca simbol al venirii Duhului Sfânt peste o persoană împuternicită să împlinească o slujbă specifică. În vechime, preoţii şi regii care erau puşi deoparte pentru o slujbă încredinţată de Dumnezeu, erau unşi în felul acesta. Cel de-al doilea termen grecesc pentru „a unge” este aleipho, şi face referire la o ungere obişnuită, zilnică, cu ulei (în special de măsline). Această ungere avea mai multe roluri, printre care: medical şi cosmetic. Dar era făcută şi ca un act de ospitalitate. Oaspeţii care veneau din călătorie aveau de cele mai multe ori pielea uscată de la vântul şi praful pe care le înfruntaseră pe drum, iar câteva picături de ulei care să le hidrateze pielea şi să-i revigoreze puţin era o adevărată binecuvântare.
În 5:14, Iacov foloseşte cel de-al doilea termen pentru „ungere”. Pentru că medicina era într-un stadiu destul de primitiv în vremea aceea, rabinii indicau adesea pentru boli exterioare precum răni sau infecţii, ungerea cu un amestec de ulei şi oţet (sau vin), iar pentru boli interioare indicau consumul unui amestec de ulei, oţet (sau vin) şi apă. Aceste obiceiuri pot constitui fundalul îndemnului lui Iacov ca prezbiterii să-i ungă cu untdelemn pe cei bolnavi spiritual ca semn al împrospătării relaţiei lor cu Dumnezeu, al revigorării spirituale şi încurajării de a fi din nou credincioşi puternici. Vorbind despre starea spirituală dezastruoasă a poporului Israel, Isaia spunea că „Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos; ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn” (Isaia 1:6 – subl ns.). În lipsa liderilor evlavioşi, poporul Israel nu putea benefica de tratament spiritual. David vorbea şi el despre restaurarea spirituală în aceiaşi termeni: „Tu ai uns capul meu cu untdelemn” (Ps. 23:5).
Prezbiterii aveau datoria de a se ruga pentru restaurarea celui căzut după ce avusese loc ungerea cu untdelemn, ceea ce înseamnă că mai întâi discutaseră cu el şi-i vorbiseră despre nevoia întoarcerii lui la părtăşia cu sfinţii, apoi ca semn al restaurării, avea loc ungerea cu untdelemn, iar în ultimul rând avea loc rugăciunea de rededicare pentru Dumnezeu. Rezultatul rugăciunii prezbiterilor este „mântuirea” celui bolnav, termen folosit în Noul Testament aproape exclusiv cu referire la salvarea din păcat şi nu la vindecarea fizică. Ideea că Iacov vorbeşte despre restaurarea celor căzuţi în 5:13-18 este întărită şi de faptul că, dacă aceştia au făcut păcate, le vor fi iertate.
Ca şi cum ar fi ştiut că pasajul acesta va genera multe interpretări greşite şi discuţii contradictorii, spune în versetul 16: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” Biblia nu învaţă că toate bolile sunt urmarea directă a păcatului personal, aşa cum ar dori unii comentatori ai Scripturii să înţelegem (de fapt, Domnul Isus a descurajat o astfel de gândire în Ioan 9:1-3), dar învaţă în aproape fiecare pagină a ei că iertarea păcatelor vine în urma pocăinţei sincere, care include şi mărturisirea păcatelor. David spune în Psalmul 32: „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea… Şi Tu ai iertat vina păcatului meu!” (Ps. 32:5). Iar Solomon spune ca un ecou al acestui verset că: „Cel ce îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine îşi mărturiseşte greşelile capătă îndurare” (Prov. 28:13). Apostolul Ioan spune şi el în prima sa epistolă că: „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Faptul că Iacov spune celor căzuţi: „Mărturisiţi-vă păcatele unii altora” şi nu menţionează că trebuie să le mărturisească lui Dumnezeu, face trimitere la metoda aplicată tuturor celor ce vor să fie restauraţi ca membri într-o biserică locală. Chiar şi astăzi, în bisericile evanghelice reprimirea celor excluşi sau puşi sub disciplină o vreme îndelungată se face în urma mărturisirii publice a păcatului sau, cel puţin în urma mărturisirii în faţa comitetului bisericii.

Implementarea rugăciunii şi „vindecarea” în Iacov 5:13-16

[Extras din cartea „Importanta Domniei lui Cristos în viaţa credinciosului” – Comentariu expozitiv al Epistolei lui Iacov]. Iacov continuă să-şi arate preocuparea faţă de destinatarii săi aflaţi în necazuri, spunând: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate” (5:14-15).
Aici avem de-a face cu unul dintre cele mai greşit înţelese pasaje din capitolul 5 şi chiar din întrega epistolă a lui Iacov. La o primă citire a textului s-ar putea înţelege că orice creştin bolnav poate fi vindecat prin rugăciunea bătrânilor bisericii din care face parte. Dar o astfel de interpretare nu este în armonie cu contextul pasajului, pentru că am văzut că suferinţa la care Iacov face referire nu este de natură fizică, ci spirituală.
Este foarte adevărat ceea ce susţin oponenţii acestei păreri, şi anume că termenul folosit de Iacov în acest pasaj pentru „a fi bolnav” este grecescul astheneo, care face referire la boli fizice de 8 ori în Noul Testament (Mat. 10:8; 25:36, 39; Marcu 6:56; Luca 4:40; Ioan 4:46; Fapte 9:37). Dar ei omit faptul că acelaşi termen face referire de 14 ori la slăbiciuni emoţionale sau spirituale (Fapte 20:35; Rom. 4:19; 8:3; 14:1-2; 1 Cor. 8:11-12; 2 Cor. 11:21, 29; 12:10; 13:3-4, 9). Deci, a traduce grecescul astheneo prin „slab” din punct de vedere spiritual, ar fi în concordanţă cu contextul pasajului 5:13-18 şi ne-ar ajuta să înţelegem ce a vrut Iacov să spună într-o lumină nouă. Preocuparea autorului nu este aici de a-i încuraja pe cei bolnavi fizic, ci pe cei slabi spiritual, care au obosit în lupta cu batjocura şi prigonirea. Aceştia şi-au epuizat puterea spirituală, şi-au pierdut abilitatea de a mai îndura suferinţa şi au căzut pe cale. Prin urmare ei erau creştini înfrânţi, epuizaţi, doborâţi de eşec şi poate chiar depresivi. Le lipsea motivaţia de a se mai apropia de Dumnezeu în rugăciune, pentru că aveau impresia că toată lupta lor este zadarnică.
Experienţa destinatarilor lui Iacov este asemănătoare cu cea a lui Asaf din Psalmul 73. Acesta a fost unul dintre cei trei dirijori care se ocupau de corurile ce trebuia să cânte în Casa Domnului pe vremea împăratului David (1 Cron. 25:1,6). Biblia nu ne oferă foarte multe detalii despre el, dar ne lasă să înţelegem că a fost un om sfânt. Totuşi, era pe punctul de a falimenta spiritual când s-a uitat în jurul lui şi a observat că oamenii răi, cărora nu le păsa de Dumnezeu, o duceau bine şi aveau copii fericiţi, iar el, avea parte numai de necazuri. Frământarea lui Asaf a fost atât de mare încât a spus: „Degeaba , deci, mi-am curăţit eu inima şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie, căci în fiecare zi sunt lovit şi în toate dimineţile sunt pedepsit” (Ps- 73:13-14). Oricât de mult s-a chinuit omul lui Dumnezeu să pricapă lucrurile, n-a reuşit, iar lucrul acesta l-a slăbit atât de mult încât era pe punctul de a claca (73:2). El a găsit răspun la dilemele sale abia când a mers în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu şi a văzut soarta de la urmă a celor răi, şi anume că sunt puşi în locuri alunecoase pentru a se autodistruge (73:18). În cele din urmă, Aasaf a putut să spună: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale” (73:28).
Spre deosebire de Asaf, destinatarii lui Iacov au renunţat să mai caute răspunsuri la Dumnezeu şi s-au complăcut în nefericirea lor. Ei nu mai aveau puterea spirituală de a merge la „Sfântul Locaş” ca omul lui Dumnezeu, de aceea Iacov le recomandă să cheme pe bătrânii bisericii acasă. În astfel de condiţii, doar cei tari îi pot ajuta pe cei slabi şi presupunerea autorului era că bătrânii bisericii sunt mai maturi decât ceilalţi credincioşi şi le pot fi de folos acestora. Pavel îi îndemna pe cei din Tesalonic astfel: „Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială, să îmbărbătaţi pe cei desnădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi” (1 Tes. 5:14).
Ce vrea să spună Iacov este că atunci când puterea spirituală a unui credincios a slăbit şi nu mai are voinţa de a merge la părtăşia cu fraţii, acolo unde ar putea fi întărit din nou, ar trebui să cheme credincioşii maturi să se roage pentru el. Ideea sprijinirii celor slabi de către cei tari poate fi văzută peste tot în epistolele pauline. Apostolul Pavel le spunea galatenilor: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Cristos” (Gal. 6:1-2).
Aceasta este o slujbă duhovnicească la care Dumnezeu îi cheamă pe toţi credincioşii, nu doar pe bătrânii bisericii. Oricine poate fi de folos fratelui să de credinţă cu o vorbă bună, cu un sfat, cu o rugăciune sau cu simpla prezenţă, ar trebui să facă lucrul acesta, pentru că s-ar putea ca următorul care va avea nevoie de asistenţă spirituală să fie el. Cineva spunea că din punctul acesta de vedere, creştiinii se împart în doar două categorii: cei care sunt puternici şi cei care sunt slabi. Mâine s-ar putea ca rolurile să se schimbe. Ba mai mult, dacă nu realizăm importanţa acestei slujiri, trebuie măcar să ne adecem aminte de vorbele lui Iacov, potrivit cărora „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” (4:17).

Importanţa rugăciunii pentru „vindecare”

[Extras din cartea „Importnaţa Domniei lui Cristos în viaţa credinciosului” – Comentariu expozitiv al Epistolei lui Iacov]. Iacov ne arată încă din primul verset al pasajului (13) că grija sa pastorală este îndreptată spre credincioşii care se confruntau cu crize spirituale: „Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage!” (5:13a). Termenul grecesc folosit aici pentru „suferinţă” este kakopatheo, pe care-l întâlnim şi în 5:10, unde autorul îşi îndemna destinatarii să ia „ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe proorocii care au vorbit în Numele Domnului.” . „Suferinţa” despre care vorbeşte autorul în versetul 10 nu face nici pe departe referire la dimensiunea fizică, ci la cea spirituală. Oamenii lui Dumnezeu din vechime s-au confruntat cu prigoane, batjocuri şi răpirea averilor, cu lipsuri materiale şi rătăcirea prin pustiuri, cu ascunderea în peşteri şi în crăpăturile pământului de frica prigonitorilor. Dar acestea erau lucruri frecvente cu care se confruntau şi creştinii din primul secol. Iacov ştia că mult mai chinuitoare decât boala fizică este suferinţa spirituală. Mai dureroase decât cele mai cumplite boli trupeşti sunt lipsa de speranţă, de pace şi de credinţă. Nimic nu se poate compara cu depresia experimentată de un credincios care a căzut în păcat şi care crede că nu mai are nici o şansă ca Dumnezeu să-l ierte. Când Regele David a mărturisit chinurile sufleteşti prin care a trecut după păcatele săvârşite cu Bat-Şeba şi Urie a spus: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii” (Ps. 32:3-4).
Ca un antidot pentru suferinţa destinatarilor săi, Iacov recomandă rugăciunea. A vorbi cu Dumnezeu despre problemele cu care ne confruntăm este cel mai bun lucru pe care putem să-l facem când trecem prin încercări, pentru că El este „Părintele îndurărilor şi al oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Cor. 1:3-4). Noi nu ne rugăm ca să-L informăm pe Dumnezeu de dificultăţile noastre ca şi cum El ar fi străin de ceea ce ni se întâmplă. Ci ne rugăm pentru a ne exprima încrederea în El. Wayne Grudem menţionează în a sa Teologie Sistematică faptul că: „Rugăciunea nu este făcută pentru ca Dumnezeu să afle ce anume ne lipseşte, pentru că Domnul Isus spune «… căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi» (Matei 6:8). Dumnezeu vrea să ne rugăm pentru că rugăciunea este exprimarea încrederii noastre în Dumnezeu şi un mijloc prin care încrederea noastră în El va creşte.”
Când ne rugăm, lăsăm mândria de-o parte şi, recunoscându-ne incapacităţile, Îi mărturisim Domnului că suntem dependenţi de puterea Sa şi că avem nevoie de ajutorul Său. El Se bucură când noi, creaturile Sale ne punem încrederea în El, tocmai pentru că cea mai corespunzătoare relaţie dintre Creator şi creaţie este o atitudine de dependenţă. Rugăciunea făcută dintr-o atitudine de dependenţă smerită demonstrează că suntem absolut convinşi de înţelepciunea lui Dumnezeu, de dragostea, bunătatea şi puterea Lui; de fapt, de toate atributele care alcătuiesc caracterul Său minunat.
Dacă ar fi să-i întrebăm pe creştinii care au trecut prin necazuri şi tragedii, care s-au confruntat că cu eşecul şi înfrângerea sau care au luptat vreme îndelungată cu obiceiuri păcătoase, ce s-a întâmplat în viaţa lor când şi-au vărsat inimile înaintea Domnului în rugăciune, cu siguranţă ne vor răspunde: „Nu pot să explic, dar am simţit că Dumnezeu m-a înţeles” sau „Am simţit o mângâiere şi o pace cum n-am simţit niciodată înainte”. Apostolul Pavel cunoaştea această experienţă, pentru că, scriindu-le credincioşilor din Filipi, le spunea: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus” (Filipeni 4:6-7).
Oamenii care nu se roagă se îndepărtează de sursa puterii biruitoare a lui Dumnezeu, rezultatul fiind în majoritatea cazurilor, sentimentul că sunt copleşiţi, apăsaţi, doborâţi şi înfrânţi. Însă oamenii care cunosc importanţa rugăciunii, chiar dacă trec prin experienţe dureroase, aleargă în prezenţa Domnului, pentru că sunt conştienţi că numai acolo vor fi restauraţi. Scriptura abundă în pasaje care vorbesc despre oameni ai lui Dumnezeu care s-au încrezut în puterea lui Dumnezeu şi au găsit mângâiere. Unul dintre cele mai relevante este exemplul lui David care, după ce a fost trimis înapoi acasă de pe câmpul de luptă de către Achiş, a găsit tabăra de la Ţiclag jefuită de amaleciţi. Bărbaţii care-l însoţiseră pe David erau atât de necăjiţi din cauză că nevestele, fiii şi fiicele lor fusesră răpiţi, încât vorbeau să-l ucidă cu pietre pe David. Dar omul lui Dumnezeu „s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui” (1 Sam. 30:6). A cerut efodul de la preotul Abiatar şi a mers în prezenţa lui Dumnezeu pentru a recunoaşte că este dependent de puterea şi bunătatea Sa pentru a-i găsi pe amaleciţi în vederea recuperării familiilor şi bunurilor răpite.
Asta trebuie să facă orice credincios care trece prin experienţe dureroase. A se depărta de Dumnezeu, de rugăciune şi de comuniunea cu fraţii nu este o soluţie. Îndemnul lui Iacov este cel mai bun antidot în astfel de cazuri: „Este cineva printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inima bună? Să cânte cântări de laudă!”. Cei care sunt mai tari în credinţă şi reuşesc să nu se lase doborâţi de întristare, trebuie să-L laude pe Dumnezeu. Expresia „a fi cu inima bună” este traducerea grecescului euthumeo, care descrie o persoană care nu-şi pierde bucuria în ciuda circumstanşelor adverse. Este posibil aşa ceva pentru oameni care se confruntă cu prigoane, persecuţii, renegarea de către familii, confiscarea averilor sau aruncarea în temniţă? Răspunsul este „Da!”, dar mai întâi trebuie să clarificăm ce înseamnă a fi bucuros din punct de vedere biblic. Atunci când Biblia vorbeşte despre bucurie nu face referire la o atitudine ignorantă care-l determină pe om să râdă oricând, oriunde şi din orice motiv, fără a lua seama la gravitatea situaţiei în care se află. Ci, mai degrabă, bucuria biblică este starea aceea de mulţumire sufletească, de satisfacţie interioară că orice s-ar întâmpla în viaţa noastră, Isus Cristos este în control. Satan ni-i poate lua pe cei dragi de lângă noi, îi poate instiga pe oamenii răi să ne batjocorească şi să ne prigonească, dar nu va putea niciodată să ne ia bucuria mântuirii. Acesta este unul dintre motivele pentru care apostolul Pavel le scria credincioşilor din Filipi să fie bucuroşi întotdeauna (Filipeni 4:4).

Rugăciunea şi ungerea cu untdelemn pentru „vindecare” – Care este sensul spuselor din Iacov 5:13-18?

[Extras din cartea „Importanţa domniei lui Cristos în viaţa credinciosului” - comentariu expozitiv al Epistolei lui Iacov, 2010]. Puţine pasaje biblice au generat de-a lungul secolelor mai multe discuţii printre comentatorii Sfintelor Scripturi decât Iacov 5:13-18. Romano-catolicii au găsit în acest text suportul biblic de care aveau nevoie pentru sacramentul mirungerii, prin care se crede că participanţii primesc Duhul Sfânt, care-i abilitează să trăiască o viaţă sfântă şi să mărturisească lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa lor. Aşa numiţii „vindecători prin credinţă” s-au folosit de acest text pentru a învăţa că rugăciunea este un fel de leac universal pentru orice boală cu care se confruntă creştinii. Iar alţii au găsit în acest pasaj un precedent al ungerii cu untdelemn, ca metodă de eficientizare a rugăciunii pentru cei bolnavi. Chiar dacă nu suntem de acord cu părerile lor, trebuie să recunoaştem că pasajul ridică o serie de întrebări peste care nu putem trece cu uşurinţă:
 Despre ce suferinţă vorbeşte Iacov în versetul 13?
 Ce fel de bolnavi are în vedere în versetul 14?
 În ce fel rugăciunea bătrânilor bisericii este diferită de cea a altor credincioşi? (14-15)
 Ce este ungerea cu untdelemn din versetul 14?
 Rugăciunea credinţei din versetul 15 îi restaurează întotdeauna pe cei bolnavi?
 Ce legătură este între păcat şi boală? (15)
 De ce Iacov introduce o ilustraţie despre ploaie în mijlocul unei discuţii despre vindecare? (17-18).
Pentru a putea răspunde cât mai corect la întrebările de mai sus, trebuie să ţinem cont de una dintre cele mai elementare reguli ale hermeneuticii (metodologia interpretării şi înţelegerii corecte a unui text), şi anume: analizarea lor în context. Biblia nu este o colecţie de versete care pot fi înţelese izolat, prin urmare, pentru a înţelege un pasaj în mod corect trebuie să-l interpretăm în lumina paragrafelor care-l precedă şi-l urmează, a capitolului din care face parte, a întregii cărţi şi chiar a întregii Scripturi. A ignora această regulă de interpretare înseamnă a sacrifica înţelesul corect în favoarea celui prefereat de cititor. Pe bună dreptate, cineva a spus că un text fără context este un pretext.
Analizând contextul istoric al Epistolei lui Iacov, aflăm că autorul a scris această epistolă pentru credincioşii evrei care au fost forţaţi să plece din Palestina în alte ţări ale lumii (1:1), din cauza persecuţiei înregistrată în Fapte 8:1-4, despre care citim că:
Saul se învoise la ucidcerea lui Ştefan. În ziua aceeam s-a pornit o mare prigonire împotriva bisericii din Ierusalim. Şi toţi, în afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi ale Samariei. Nişte oameni temători de Dumnezeu l-au îngropat pe Ştefan şi l-au jelit cu mare tânguire. Saul, de partea lui, făcea prăpăd în Biserică. Intra prin case, lua cu sila bărbaţi şi pe femei şi-i arunca în temniţă. Cei ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul.
Fiind atât evrei cât şi creştini, destinatarii lui Iacov se confruntau cu ostilitatea păgânilor printre care merseseră să trăiască. Nu era deloc uşor să lase totul în urmă pentru a scăpa de furia prigonitorilor, iar când ajungeau într-un colţ de lume unde aveau impresia că nu-i cunoştea nimeni, să se trezească cu un alt val de ostilitate din partea localnicilor. Iacov le înţelegea durerea, de aceea îşi începe epistola în felul următor: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări…” (1:2). Mai mult, el îşi încheie epistola în acelaşi fel, arătând cmpasiune faţă de cei aflaţi în necazuri. În primele şase versete din capitolul 5, am văzut preocuparea lui faţă de sfinţii persecutaţi până la moarte, iar în versetele 7-11 îi îndeamnă să fie răbdători în necazuri şi să nu caute să se răzbune singuri, căci Judecătorul tuturor este chiar la uşă.
Prin urmare, înţeles în lumina contextului general (cel al întregii epistole) şi a celui particular (capitolul 5), credem că pasajul Iacov 5:13-18 nu tratează problema bolilor şi vindecărilor fizice ci a celor spirituale. Nu ar avea nici un sens ca, după ce autorul îi are în vedere pe parcursul întregii epistole pe cei doborâţi de întristrare şi slăbiciune spirituală, să treacă direct, fără nici o introducere prealabilă la problema bolilor fizice şi cum pot fi acestea vindecate. De fapt, de ce l-ar interesa pe Iacov problema vindecării fizice când destinatarii săi aveau nevoie de restaurare spirituală? Vom vedea şi mai clar în ultimul pasaj al epistolei (5:19-20) că tocmai despre restaurarea celor căzuţi pe calea credinţei este vorba.
Nu vreau să susţin aici că problema vindecării celor bolnavi din punct de vedere fizic nu este importantă. Nici pe departe! Nu vreau să spun nici că rugăciunea pentru astfel de bolnavi este ineficientă. Ci, vreau să evidenţiez că Iacov nu vorbeşte despre această problemă în 5:13-18. Contextul ne arată clar că autorul are în vedere mai degrabă restaurarea spirituală a celor căzuţi decât vindecarea fizică a celor bolnavi. Aceasta este tema întregului capitol 5.
Trebuie să recunoaştem că sunt mulţi creştini care preferă să vadă o vindecare fizică decât una spirituală, pentru că vindecările fizice sunt exterioare şi spectaculoase, pe când cele spirituale se petrec în interior şi sunt inperceptibile ochiului uman. Or, aşa numiţii „vindecători prin credinţă” tocmai asta caută: lucrări spectaculoase de pe urma cărora să primească slavă din partea oamenilor.
Lucrarea de restaurare a unei persoane căzute pe calea către cer nu este nici pe departe atât de spectaculoasă ca una de vindecare fizică. De cele mai multe ori necesită timp îndelungat, multă rugăciune, multe lacrimi, persistenţă şi dragoste. Dar este o lucrare care, în ochii lui Dumnezeu are mai multă valoare decât toate vindecările fizice din lume. Dumnezeu apreciază mai mult un suflet întors de pe calea păcatului decât un trup vindecat de boală, dar rămas în păcat. Este adevărat că restaurarea spirituală nu ţine de noi, de aceea nici nu ne putem aroga vreun merit de pe urma ei, aşa cum se întâmplă în cazul vindecărilor fizice. Ea ţine în totalitate de puterea lui Dumnezeu. Însă tocmai acest lucru trebuie căutat de către creştini, să-şi vadă incapacităţile lor pentru a se putea încrede pe deplin în puterea lui Dumnezeu.
Va urma: Importanţa rugăciunii şi „vindecarea”

Iată, Eu fac toate lucrurile noi– Apocalipsa 21:1-5 (Mesaj de Anul Nou)

Cât de încântaţi suntem de lucrurile noi! Copiilor încep să le strălucească ochii când părinţii le dăruiesc o jucărie nouă sau o carte nouă (sau la asta încep să lăcrimeze?). Tinerii sunt gata să facă orice prin jurul casei dacă le promiţi că o să le iei nişte haine noi. Nu ştiu ce ar fi în stare să facă adulţii dacă le-ai promite o maşină nouă. Cred că ar fi în stare să muncească până noaptea târziu la serviciu, să facă ture duble, să muncească şi în zilele de sărbători numai să se poată lăuda pe urmă cu o maşină nouă. Tuturor ne plac lucrurile noi, nu doar copiilor şi tinerilor. Apostolul Pavel spunea despre locuitorii Atenei că „nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să audă ceva nou” (Fapte 17:21). Am fi tentaţi să spunem: Ciudaţi oameni! Auzi la ei, să piardă atâta amar de vreme doar să audă ceva nou! Dar înainte de a-i judeca pe ei, haideţi să vedem că nici noi nu suntem prea diferiţi de ei. Vă plac ştirile? Cui nu-i plac! Tuturor ne place să ştim ce se întâmplă în jurul nostru. Noi le spunem „Ştiri” sau „Jurnale”, sau „Telejurnale”. Englezii o spun pe şleau: „NEWS”- Noutăţi! Noutatea ne fascinează atât de tare încât suntem dispuşi să cheltuim mult timp, multă energie, mulţi bani ca să dobândim ceva nou. Niciodată nu ne săturăm de noutăţi. Suntem dispuşi să aruncăm vechiturile ca să facem loc celor noi. Dar ce facem cu viaţa noastra? Poate fi şi ea înnoită? Da, Domnul Isus Cristos spune:
Iată că Eu ac toate lucrurile noi!

Citeşte întregul mesaj accesand linkul alaturat
Eu fac toate lucrurile noi

Biserica sub radiografia Duhului Sfânt – Apocalipsa 3:14-22 (Mesaj de Anul Nou)

Este incredibil cât de repede trece timpul! Sau, dacă ar fi să ne luăm după unul dintre cei mai mari istorici şi cărturari care au trăit vreodată în România, Garabet Ibrăileanu, nu timpul trece, ci noi trecem prin timp. Cert este că noi suntem mai înaintaţi în vârstă (ca să nu spun bătrâni) cu un an de zile. Poate suntem mai maturi şi mai aproape de Dumnezeu şi asta ne încântă (sau cel puţin aşa ar trebui să fie) sau poate nu, şi asta ne întristează. Când un an se încheie cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne aşezăm puţin şi să ne evaluăm: am progresat, am stagnat, sau am regresat,? Am dat înainte, am stat pe loc sau am dat înapoi? Suntem mai maturi din punct de vedere spiritual, la fel ca anul trecut sau mai imaturi? Suntem mai aproape de Dumnezeu, la fel ca anul trecut sau mai departe de Dumnezeu? Ce ziceţi? Aveţi curajul de a vă evalua sau vă temeţi ca nu cumva să nu vă găsiţi aşa cum ar trebui?
Dacă răspunsul este „Da!”, atunci vă poate fi de folosul mesajul următor (accesaţi linkul aăturat).
Biserica sub radiografia Duhului Sfant

Campanie ateistă în SUA: Crăciunul este un mit! Sărbătoreşte Raţiunea!!!

O organizaţie ateistă a provocat controverse în Statele Unite după ce a amplasat un panou în New Jersey în care susţine că sărbătoarea Crăciunului este „un mit”, informeaza CNN. David Silverman, preşedintele organizaţiei „American Atheists”, a afirmat că panoul se adresează „celor 50 de milioane de atei din America”, pe care vrea să-i ajute să nu se simtă vinovaţă dacă nu sărbătoresc Crăciunul. Astfel mesajul său complet, afişat pe panoul electronic, care a costat nu mai puţin de 20.000 de dolari, este: „Ştii că este un mit. În acest sezon sărbătoreşte raţiunea!”
Panoul publicutar a provocat reacţia imediată a mai multor denominaţii creştine, cea mai vehementă fiind cea a catolicilor, care au sediul principal în New Jersey şi care au amplasat şi ei un panou similar, pe partea opusă a drumului, cu mesajul: „Ştii că e adevărat. Sărbătoreşte-l pe Isus!” (Panoul catolicilor a costat doar… 18.500 de dolari).

Această campanie publicitară a ateilor din New Jersey face parte dintr-un proiect mai amplu, desfăşurat în ţări precum Anglia, Spania sau SUA. De exemplu, în anul 2009, o organizaţie ateistă din Londra a pus pe 800 de autobuze mesajul: „Probabil că nu există Dumnezeu. Nu-ţi mai face griji şi bucură-te de viaţă!” Aceeaşi mişcare a fost repetată şi de o mişcare ateistp din Spania, tot în 2009. În SUA, „Coalition of Reason” a postat mai multe afişe publicitare pe marginea unor autostrăzi importante, cu mesajul: „Nu crezi în Dumnezeu? Nu eşti singurul!” sau: „Poţi să fii bun şi fără Dumnezeu!”. Ultima mişcare de anvergură a vut loc în noiembrie 2009, când o coaliţie formată din mai multe organizaţii ateiste din New York, a realizat o campanie publicitară în staţiile de metrou din metropolă, având în centru mesajul: „Un milion de newyorkezi sunt buni şi fără Dumnezeu. Tu eşti?”

Poate părea redundant să mă apuc să trec în revistă munţii de dovezi care atestă istoricitatea lui Isus Cristos, dar da-ţi voie să mă amintesc doar câteva dintre cele mai vechi precum „Rapoartele lui Pilat”, scrierile lui Tacitus, ale lui Seutonius (secretarul împăratului Adrian, care menţionează în Anale 15:44 că a existat un oareacre Chrestus, liderul unei noi secte), scrierile lui Pliniu cel Tânăr, ale lui Iulius Africanul sau ale lui Lucian de Samosata (scriitor grec din sec. II, care a admis că Isus a introdus în iudaism noi învăţături religioase şi că urmaşii Lui au ajuns să I se închine), ale lui Iosefus Flavius, cel mai renumit istoric evreu, autor al lucrărilor Împotriva lui Apion, Atichităţi iudaice şi Războiale iudaice, face referire la Iacov ca fiind „fratele lui Isus, care era numit Cristos”. El menţionează că: „În acea vreme exista Isus, un om înţelept, dacă am putea să îl numim om. Pentru că el a fost unul care a făcut lucruri neobişnuite, suprinzătoare. . . . El a fost Cristosul . . . El s-a arătat viu din nou a treia zi, după cum au prevestit profeţii sfinţi şi după cum zece mii de alte lucruri mărturisesc despre El”. În altă parte, el spune: „A existat în acea vreme un om înţelept numit Isus. Comportamentul Său a fost bun şi a fost vestit prin virtuţile Sale. Şi mulţi oameni dintre evrei şi dintre alte naţiuni au devenit discipolii Săi. Pilat L-a condamnat să fie omorât prin crucificare. Însă cei care au devenit discipolii Săi nu au abandonat învăţăurile Sale. Au spus că El s-a arătat acestora a treia zi după crucificarea Sa şi că El era viu; astfel, probabil că El era Mesia, despre care profeţii au povestit înainte deja minunile Sale.”
Chiar şi Talmudul Babilonian (Sanhedrinul 43a) face referire la crucificarea lui Isus în ajunul Paştelui, precum şi la acuzaţiile care i-au fost aduse cum că ar fi practicat vrăjitoria şi a încurajat apostazia evreilor.

Dar dincolo de toate aceste dovezi istorice ale existenţei lui Isus Cristos, avem cea mai de încredere sursă posibilă: Sfânta Scriptură, care ne spune că Logosul divin „S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr”. Şi apostolul Ioan, autorul acstei epistole, completează: „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14) şi ceva mai târziu, în introducerea primei sale epistole, spunea: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut, ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii… deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi…” (1 Ioan 1:1,3).

Aşadar, „Nu vă temeţi… în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul” (Luca 2: 10-11). Crăciunul poate ca este un mit, dar naşterea Domnului Isus cu siguranţă nu este.

La mulţi ani Romania, la mulţi ani români!!!

Astăzi, 1 Decembrie 2010, romanii din lumea întreagă sărbătoresc 92 de ani de la Marea Unire din 1918 de la Alba Iulia, mai precis de la adoptarea Rezoluţiei prin care s-a consfinţit unirea tututor românilor din Transilvania, întregul Banat (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Ţara Ungureasca (Crişana, Satmar şi Maramures) cu România. Iată câteva rânduri din Apelul Consiliului Naţional Român, Blaj – 24 Noiembrie 1918: „Veniţi la Alba Iulia! Venişi cu miile, cu zecile de mii! Lăsaţi o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul românesc. Veniţi să juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi văm rămâne de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului rămânesc, sub una şi nedespărţită cârmuire…”.
Ştiu că trecem printr-o perioadă grea din foarte multe puncte de vedere (politic, economic şi mai ales moral), dar dacă Dumnezeu ne-a lăsat pe pământul acesta rămânesc şi, în suveranitatea Sa a ales ca noi să ne naştem aici, atunci înseamnă că a avut un scop cu fiecare dintre noi. Personal, cred că acest scop este acela de a fi ambasadorii Împărăţiei Sale în România (şi nu numai), Aşadar, fii mândru că eşti român şi străluceşte pentru Dumnezeu!
La mulţi ani români, oriunde v-aţi afla!

Spune si tu ce te face sa exclami: Sunt mandru ca sunt roman!

Nebun pentru Cristos, dar nu idiot pentru oricine

Lucrând cu tinerii, aud adeseori despre provocările la care sunt supuşi în şcolile seculare şi realizez că nu este chiar uşor să fii creştin autentic într-o societate care te etichetează ca „nebun” dacă vrei să-ţi trăieşti viaţa pe baza principiilor biblice. De fapt, din perspectiva lumii, este lipsit de cea mai elementară logică să vezi un tânăr care are posibilitatea să se descurce mai uşor într-o situaţie dificilă, făcând un mic compromis, şi alege să nu-l facă. Cine nu ar gândi aşa în astfel de situaţii? Gândiţivă cât de ciudat trebuie să fi sunat pentru urechea evreului din secolul întâi, care-L asculta pe Cristos vorbind despre uriaşa discrepanţa dintre între pseudo-valorile lumii şi valorile Împărăţiei Sale şi cât de ciudat sună pentru urechea omului super-sofisticat din postmodernism să audă astăzi învăţături precum:
- Oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt (Mat. 5:39)
- Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa (Mat 5:40)
- Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două (Mat. 5:41)
- Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine (Mat. 5:42)
- Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc (Mat. 5:44)
Pentru generaţia tânără, sfătuită prin orice mijloace posibile „să fie tare”, „să nu se lase călcată în picioare” , să „dea din coate” ca să răzbată în viaţă, învăţătura biblică sună a curată nebunie. Numai un nebun, spune lumea, ar proceda aşa cum zice Biblia, când ar avea posibilitatea să se descurce mult mai uşor în schimbul unor mici compromisuri.
- Cum să-ţi faci timp să slujeşti când toţi cei din jur îţi spun că trebuie „să calci pe capete” dacă vrei să ajungi mare?
- Cum să renunţi la drepturile tale când prietenii îţi spun că „eşti bleg dacă te laşi”?
Confruntat cu întrebări similare celor amintite mai sus, apostolul Pavel încadrează acest tip de gândire într-un adevărat sistem filozofic, pe care-l defineşte ca „nebunie pentru Cristos”. De exemplu, el spune: „… fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari. Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 26-29). De asemenea, puţin mai târziu, încercând să-şi apere slujba de apostol, Pavel spune: „Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni. Noi suntem nebuni pentru Cristos, voi, înţelepţi în Cristos! Noi, slabi, voi, tari! Voi, puşi în cinste, noi, dispreţuiţi! Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Cor. 4:9-13).
Din perspectivă paulină, „nebunia pentru Cristos”, sau aşa cum spun verişorii noştri ortodocşi „întru Cristos”, presupune un act volitiv de renunţare la „înţelepciunea” lumii şi la pseudo-valorile ei. A lua o notă mai mică la un extemporal sau la un examen important pentru că nu ai copiat, în timp ce colegii tăi au luat o notă mai mare pentru că au copiat, înseamnă nebunie pentru Cristos. A aştepta să ajungi în funcţia dorită la serviciu prin muncă asiduă şi sacrificiu, fără şpagă, relaţii şi alte cele, în timp ce alţii se vor folosi de toate tertipurile posibile să ţi-o ia înainte, este nebunie pentru Cristos. A renunţa la o poziţie bună şi un salariu mare pentru că te-ai săturat de mediul infect din punct de vedere moral în care ai lucrat şi a merge să lucrezi în asistenţă socială, este nebunie pentru Cristos. Şi puteţi să continuaţi voi exemplele, poate unele inspirate din propriile experienţe.
Dar, mare grijă, a fi „nebun pentru Cristos”nu presupune să fii „idiot pentru oricine”. A fi „nebun pentru Cristos” înseamnă să ai principii şi valori sănătoase, a fi „idiot pentru oricine” înseamnă să renunţi la principii şi valori pentru a fi la fel ca ceilalţi, înseamnă să laşi deoparte mărturia frumoasă de creştin autentic pentru a fi acceptat de colegii tăi. Mai întâi te vor lăsa să crezi că vei deveni „unul de-al lor” dacă faci ce fac ei, iar apoi după ce te vei murdări, vor râde de tine. Şi, astfel, dintr-un „nebun pentru Cristos” vei devenit un „idiot pentru oricine”.
Pentru apostolul Pavel, „nebunia pentru Cristos” însemna pasiune pentru El şi pentru Evanghelie, puritate morală, integritate, un caracter sfânt şi, în cele din urmă, o mărturie frumoasă în mijlocul unei societăţi fără repere morale. Urmează-i exemplul şi chiar dacă unii vor spune că eşti nebun, crede-mă, este infinit mai bine să fii „nebun pentru Cristos” decât „idiot pentru oricine”.

Stephen Hawking spune (iar) lucruri trăznite!

Controversatul om de ştiinţă insistă. Ţine să şocheze cu orice preţ. La urma urmei, ce are de pierdut?
Vineri, 10 Septembrie 2010, cu o zi înainte de a se împlini nouă ani de când au murit peste 3000 de oameni în urma atacurilor teroriste lasnsate asupra WTC, Stephen Hawking a declarat în cadrul unui show de televiziune găzduit de Larry King, că „este posibil ca Dumnezeu să existe”, dar nu are nimic de-a face cu apariţia universului, iar teologia este inutilă. Nu este de mirare nici că Larry King, cunoscut lumii întregi pentru antipatia sa faţă de religie, l-a invitat în showul său pe Hawking, şi nici că acesta a răspuns exact aşa cum se aştepta moderatorul, pentru că după 11 Septembrie 2001 amândoi au susţinut că tot ce s-a întâmplat atunci (şi de atunci încoace în incidentele din Madrid sau Londra) a fost cauzat de religie. Dacă religia (la modul general, nu religiile) nu ar exista, spuneau ei, nu ar exista nici asemenea acte sângeroase.
Dacă nu există un Dumnezeu personal, aşa cum declară Hawking în ultima sa lucrare, The Grand Design, atunci este cât se poate de logic că nu ar putea avea vreo implicaţie în apariţia universului şi nici teologia nu-şi are rostul. „Dogma” lui, primită de atei de parcă ar fi foat rostită cu o autoritate „ex cathedra”, este logică. Nu te poţi opri la jumătatea drumului; dacă ai început ceva, trebuie să termini, altfel te faci de ruşine. Aşa spune şi Biblia (Luca 14:28-30). Dar dacă Dumnezeu există? Dacă renumitul om de ştiinţă, urmând această logică, a făcut cândva un pas greşit şi apoi a trebuit să meargă pe calea greşită pe care a apucat?
Într-un articol anterior semnalam faptul că Hawking greşeşte atunci când Îl reduce pe Dumnezeu doar la funcţia Sa de Creator, pentru că Dumnezeu este infinit mai mult decât atât! Dumnezeu ar fi continuat să existe şi să fie Dumnezeu şi dacă nu ar fi creat universul. În ceea ce priveşte teologia, putem spune exact acelaşi lucru: ea este mult mai mult decât cosmologie. Chiar dacă Biblia nu ar fi amintit nimic despre originea universului şi a omului, ea ar fi rămas cea mai de preţ ştiinţă pentru că este, în esenţă, studierea lui Dumnezeu sau „ştiinţa despre Dumnezeu”. În Evul Mediu, era considerată „regina ştiinţelor”, pentru că nici un alt domeniu de studiu nu este mai vast şi onorant decât studierea lui Dumnezeu.
Vedeţi, de-a lungul timpului, unii au spus că realitatea poate fi cunoscută doar prin raţiune. Se pare că ideea a fost aruncată pe piaţa filozofică de Platon şi preluată de gânditorii greci şi romani. Potrivit acestei abordări, adevărata cunoaştere este cunoaşterea esenţei imuabile (neschimbătoare) a lucrurilor – echivalentul contemporan ar fi aşa-numitele legi ale ştiinţei. Prin urmare, din acest punct de vedere, Hawking este un neo-platonician. Însă această perspectivă asupra cunoaşterii este profund impersonală şi depersonalizatoare, pentru că realitatea devine un lucru, o lege, un „datum”, iar oamenii devin şi ei lucruri.
Ca reacţie la impersonalismul acestei terorii, alţii aun spus că realitatea poate fi cunoscută prin experienţă (în special cea emoţională). Aceasta permite cunoaşterea autentică prin unirea mistică cu forţele divine. Echivalentul contemporan ar fi religiile orientale, meditaţia transcendentală, aşa-numitele practici de „emancipare a minţii” sau chiar experienţele extatice rezultate în urma consumului de droguri. Problema acestei abordări, însă, este lipsită de conţinut, este trecătoare şi chiar imorală.
În mijlocul crizei provocate de eşecul celor două perspective, creştinismul face lumină, spunând că la baza cunoaşterii este revelaţia. Nimeni nu poate cunoaşte ce este dincolo de „cercul strâmt” în care se află, atâta vreme cât nu-i descoperă cineva din afara acestui cerc realitatea aşa cum este. Tocmai lucrul acesta l-a făcut Dumnezeu. Văzând această neputinţă a omului, Dumnezeu a ales să i se descopere atât în formă propoziţională (Sfânta Scriptură), cât şi peronală (Isus Cristos). Prin urmare, studierea teologiei nu este nicidecum inutilă, ci este cel mai util şi măreţ domeniu de studiu.
Pe de-o parte, ea ne ajută să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Studiind Scriptura, practic, facem teologie, pentru că în Scriptură Îl descoperim pe Dumnezeu.
Apoi, ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine. Din perspectiva niciunui alt domeniu al ştiinţei omul nu se poate cunoaşte pe sine mai bine decât din perspectiva teologiei. Grecii antici spuneau „gnothi seauton” (Cunoaşte-te pe tine!), dar nimeni nu va ajunge vreodată să se cunoască cu adevărat până când nu se va privi prin ochii Creatorului, după chipul şi asemănarea Căruia a fost creat. Naturaliştii, analizând omul din perspectiva lor reducţionistă, au spus că omul este doar materie, prin urmare nu are o valoarea prea mare. Aşa se face că viaţa a devenit inimaginabil de ieftină. Pentru nazişti, viaţa evreilor nu a însemnat nimic, la fel pentru mama care naşte şi îşi aruncă copilul la gunoi şi tot aşa pentru cei care îi exploatează în fel şi chip pe semenii lor. Teologia însă, ne descoperă că omul a fost creat parte materială şi parte spirituală, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Pentru că este creaţia mâinilor Sale, Dumnezeu l-a preţuit aşa de mult pe om că L-a dat pe Fiul Său să moară în locul lui. Viaţa unui om este aşa de valoroasă încât Cristos a plătit răscumpărarea ei din păcat cu propria-i viaţă (1 Petru 1:18-19).
Teologia este cea mai necesară dintre toate ştiinţele pentru că ne învaţă cine este Dumnezeu şi cine suntem noi. „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”, spunea Dostoievski, inclusiv desfiinţarea teologiei. Dar dacă există? Dacă există, atunci într-o zi va trebui să stăm cu toţii în faţa Lui. De ce este Hawking atât de obsedat să-şi strige necredinţa pe oriunde apucă? Nu ştiu exact, dar tind să cred că vrea să se convingă singur că nu va fi nevoie să stea în faţa Creatorului. Pascal spunea în secolul al XVII-lea: „Dacă Dumnezeu nu există şi eu am crezut în El, nu am pierdut absolut nimic; dar dacă există şi eu nu am crezut în El, am pierdut absolut totul!”
Parafrazându-l pe Pascal, dacă teologia este inutilă şi am ales să o folosesc ca metodă de cunoaştere a lui Dumnezeu, nu am pierdut nimic; dar dacă este reală şi folositoare şi am ignorat-o sau am respins-o, am pierdut totul.

O creaţie măreaţă fără un Creator Măreţ? – Stephen Hawking VS. Dumnezeu

Stephen Hawking este una dintre cele mai proeminente figuri ale lumii academice din lumea întreagă, deţinând conducerea catedrei de Matematică a Universităţii Cambridge (funcţie ocupată cândva de Sir Isaac Newton). La vârsta de 21 de ani, s-a îmbolnăvit de Scleroză Laterală Amiotrofică, iar ca urmare a ajuns să trăiască pentru tot restul vieţii complet imobilizat într-un cărucior special conceput pentru el, dotat cu un cpmputer foarte sofisticat care poate fi controlat prin mişcări ale capului şi globilor oculari, la o viteză de cincisprezece cuvinte pe minut. Invaliditatea sa, care avea să includă şi pierderea completă a vocii, nu l-a împiedicat însă să fie căsătorit de două ori, să aibă trei copii, şi nici să-şi continue cariera academică.
În prima sa lucrare publicată, A Brief History of Time (1988) [1], Hawking nu excludea posibilitatea ca Dumnezeu să fi avut un rol în crearea universului, însă în ultima, scrisă împreună cu astrofizicianul american Leonard Mlodinow, The Grand Design, neagă existenţa unui Dumnezeu personal şi exclude orice posibilitate ca universul să fie opera Sa. El spune: „Datorită faptului că există o lege a gravitaţiei, este posibil şi probabil ca universul să se fi creat singur, din nimic. Creaţia spontană este raţiunea pentru care există „ceva” şi nu „nimic” şi pentru care univesul există şi existăm şi noi.” [2]

Dar, dacă la început a existat doar „nimicul”, oare acest „nimic” nu ar trebui să includă şi Legea Gravitaţiei? De unde a apărut şi cum a „evoluat” această lege? Iar dacă a existat deja în univers, cum poate Stephen Hawking să-şi susţină aserţiunea fără să ridice serioase semne de întrebare? El afirmă: „Dacă vă convine, puteţi să numiţi aceste legi ale ştiinţei „Dumnezeu”, dar asta nu înseamnă că există un Dumnezeu personal, pe care să-L poţi întâlni şi Căruia să-I poţi pune întrebări.” [3]
Folosindu-se de o idee a teologului medieval Thomas Aquinas, cunoscutul pastor şi teolog american Tim Keller, spune în cartea sa The Reason for God, că: „Tot ceea ce cunoaştem în această lume este „contingent”, adică are o cauză. Prin urmare, universul însuşi trebuie să fi avut o cauză, ceea ce înseamnă că trebuie să fie dependent de cineva din afara lui pentru a exista. O serie de oameni de ştiinţă spune că universul a apărut în urma Big-Bangului, dar cine l-a cauzat?”
Dacă, aşa cum afirmă Hawking, nu Dumnezeu a creat universul, atunci de ce ar trebui să dăm crezare teoriilor sale? Dacă universul are o origine necontrolată, iraţională, de câteva miliarde de ani, atunci tot ceea ce a evoluat de atunci încoace, inclusiv gândurile, teoriile şi concluziile noastre, ar trebui să fie întâmplătoare şi fără sens; nu merită să le citeşti şi să te gândeşti la ele. Însă, C.S. Lewis spunea că: „Raţiunea este ceva mai mult decât biochimie cerebrală.” În vechime, Dumnezeu i-a arătat lui Iov că El este Cel care a pus înţelepciunea în negura norilor şi a dat pricepere întocmirii văduhului (Iov 38:36). Raţiunea înseşi indică spre o Sursă a raţiunii absolute care stă în spatele ordinii create. „Marele Design” despre care vorbeşte Howking şi pe care îl vedem când ne uităm în jurul nostru la natură şi deasupra noastră la stelele cerului ne vorbeşte, fără cuvinte, despre Marele Designer.
Întrebat, în cadrul unui interviu, despre originea universului, Hawking a săspuns: „Dacă cineva afirmă că universul a fost creat de Dumnezeu, lucrurile se complică şi mai mult, pentru că atunci ne întrebăm cine L-a creat pe Dumnezeu.” Aceasta pare să fie întrebarea ultimă pe care toţi cei care neagă existenţa lui Dumnezeu o folosesc pentru a pune capac tuturor afirmaţiilor teist-creaţioniste. Însă, legea cauzalităţii spune clar că doar ceea ce are un început, are o cauză, dar, prin definiţie, Dumnezeu nu poate să aibă început sau sfârşit al existenţei; El este veşnic: „Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu” (Psalmul 90:2).
De asemenea, Hawking Îl vede pe Dumnezeu ca fiind folositor doar ca şi Cauză Primară a universului, or, din moment ce nu este nevoie de aşa ceva, pentru că legile fizicii suplinesc această nevoie, nu este nevoie nici de Dumnezeu. Teologul american Albert Mohler, preşedintele Southern Baptist Theological Seminary, spune: „Dumnezeul Bibliei nu este doar Cauza Primară a universului – El este Creatorul Suveran şi Susţinătorul a tot ce există, El conduce universul prin puterea Cuvântului Său. Creştinii recunosc că Dumnezeul care nu foloseşte decât ca şi Cauză Primară este doar un idol. Dar ei recunosc că El este infinit mai mult decât atât.” [4]
Deşi este o legendă a lumii academice, un om cu o voinţă şi o ambiţie dincolo de limitele normale, Dr. Hawking greşeşete lamentabil atunci când exclude existenţa lui Dumnezeu şi implicarea Sa în crearea universului. Apariţia universului nu poate fi susţinută în absenţa lui Dumnezeu. Pur şi simplu, nu te poţi uita la frumuseţea şi complexitatea universului fără să te gândeşti la un Creator inteligent care să-l fi făcut. Când vezi o clădire frumoasă nu poţi să te gândeşti că a răsărit peste noapte acolo, ci un constructor inteligent a proiectat-o şi construit-o. Când te uiţi la un tablou nu poţi să nu te gândeşti că un maestru l-a pictat, şi nu a apărut la întâmplare. Când citeşti un poem te gândeşti la cel care l-a scris şi ştii că nu a putut să apară la întâmplare. Petre Ţuţea a spus odată că dacă iei un miliard de maimuţe şi le dai un miliard de ani la dispoziţie nu-ţi vor putea scrie nici cea mai proastă piesă a lui Shakespeare. Nu te poţi uita la frumuseţea şi armonia pământului şi a întregului univers fără să te gândeşti la Creatorul lor.
Din perspectivă biblică, cred că Stephen Hawking se înscrie cu succes în categoria celor despre care apostolul Pavel spune că au renunţat la Creatorul lor şi au ales să preamărească mai degrabă creaţia în dentrimentul Creatorului; prin urmare: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit” (Romani 1:28-23). Notă: Biblia nu foloseşte termenul „nebun” într-un sens jignitor şi degradant, ci pentru a vorbi despre oamenii care neagă existenţa lui Dumnezeu (vezi Psalmul 14:1). M-aş bucura ca acest titan al lumii academice mondiale să renunţe la atutudinea sa de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, cauzată în mare parte de boala cumplită prin care trece şi să recunoască, asemenea compatriotului său C.S.Lewis, că Dumnezeu există şi trebuie să asculte de El. Cândva ateu, ca şi Hawking, C.S. Lewis mărturiseşte despre experienţa convertirii sale: „…noapte de noapte, ori de câte ori îmi luam gândul de la munca mea, chiar şi pentru o clipă, simţeam apropierea constantă, neostoită, a Aceluia pe care, îţi spun sincer, nu-mi doream să-L cunosc. În cele din urmă, am avut parte tocmai de acel lucru de care mă temusem îngrozitor. Am cedat şi am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat şi m-am rugat; cred că în clipa aceea nu exista în toată Anglia un păcătos mai nefericit şi mai reticent ca mine.” Cred că acest lucru ar trebui să-l facă şi Hawking.
Chiar dacă nu înţelegem pe deplin complexitatea universului, trebuie să ne smerim ca împăratul David şi să recunoaştem că: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19:1) şi împreună cu Pavel să spunem: „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

[1] Lucrarea a fost publicată în limba română de editura Humanitas în anul 2004 sub titlu O scurtă istorie a timpului. Ea este disponibilă online la adresa http://moldova.net/archive/t-3384.html
[2] Stephen Hawking & Leonard Mlodinow, The Grand Design, (Bantam Publishing, 2010)
[3] Stephen Hawking & Leonard Mlodinow, „Why God Did Not Create the Universe”, Wall Street Journal, disponibil la adresa http://online.wsj.com/article/SB10001424052748704206804575467921609024244.html accesată în data de 10 Septembrie 2010.
[4] R. Albert Mohler, Jr., „No Need for God? Stephen Hawking Defies Divine Creation” disponibil la adresa http://www.albertmohler.com/2010/09/07/no-need-for-god-stephen-hawking-defies-divine-creation/ accesat în data de 10 Sept 2010.

Fenomenul Twilight şi Biblia

Povestea apariţiei quadrilogiei Twilight (Amurg) este izbitor de asemănătoare cu cea a lui Harry Potter. Succesul internaţional, faima şi îmbăgăţirea autoarelor au venit după ce poveştile lor au fost ecranizate. Ambele autoare au fost refuzate de zeci de edituri, urmând ca, în cele din urmă, cineva să vadă potenţialul comercial al ficţiunilor lor cu mici super-vrăjitori, respectiv vampiri super-simpatici, şi totul să devină peste noapte un fenomen, de fapt două fenomene. Dacă Harry Potter s-a vândut în peste 400 de milioane de copii, Twilight îi calcă pe urme, depăşind în doar doi ani de zile peste 100 de milioane de exemplare.
De unde vine succesul acestor poveşti? Ce le-a făcut atât de popoulare, încât chiar şi tinerii creştini, care nu au citit nicidată Biblia de la un capăt la altul, au citit cu nesaţ (într-o noapte sau două) rând pe rând, volumele lui Stephenie Meyer despre povestea de dragoste dintre vampirul Edward Cullen şi Bella Swan sau abia au aşteptat să apară o nouă parte a ecranizării?
De ce toate cărţile care au apărut în ultimii ani şi s-au vândut în sute de milioane de exemplare şi ale căror ecranizări au adus în vistieriile caselor de producţie sume uriaşe de bani, gravitează în jurul unor idei care intră în conflict flagrant cu învăţăturile Bibliei? Să fie o simplă coincidenţă sau să fie vorba despre împlinirea profeţiei apostolului Pavel că „în vremurile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1)?
În ceea ce priveşte seria care îl are în centru pe micul vrăjitor Harry Potter perspectiva Bibliei este foarte clară:
• Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descântator; nimeni care să întrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului” (Deuteronom 18:10-12).
• Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca şi ghicirea” (1 Samuel 15:23)
• Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necuraţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, discordia, mânia, neînţelegerile, dezbinarile, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibarile, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moţteni Împaraţia lui Dumnezeu.” (Galateni 5:19-21)
• Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este in iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apocalipsa 21:8)
În ceea ce priveşte seria Twilight lucrurile sunt ceva mai complicate, pentru că Biblia nu vorbeşte atât de direct despre vampiri şi vârcolaci, aşa că o să încerc să dau o mână de ajutor. Să o luăm de la început!
Twilight prezintă povestea de dragoste dintre adolescenta Bella Swan şi simpaticul vampir Edward Cullen. Intrigile, scandalurile, bătăile, actorrii super-simpatici fac ca povestirea să fie citită pe nerăsuflate. Însă, din punct de vedere spiritual, povestirea este extrem de periculoasă. Personal, cred că atât seria Harry Potter cât şi Amurg au o puternică influenţă demonică, iar simpatia faţă de subiectul în sine, mai mult decât faţă de personaje, poate deschide o uşă înspre ocultims, spiritism şi chiar satanism. Este uimitor felul în care s-a născut ideea scrierii quadrilogiei Twilight. Autorarea, Stephenie Meyer susţine că ideea i-a venit în somn, pe 2 iunie 2003. „M-am trezit dintr-un vis foarte ciudat. În visul meu, două persoane aveau o conversaţie foarte intensă în mijlocul unei păduri. Una dintre ele era o fată adolescentă. Cealaltă era uimitor de frumoasă şi strălucitoare, era, de fapt, un vampir. Discutau despre lucruri precum faptul că se îndrăgostiseră una de cealaltă şi despre faptul că băiatul vampir se simţea irezistibil atras de sângele frumoasei adolescente, dar se chinuia din răsputeri să nu o ucidă.[1]

Un vampir „uimitor de frumos şi strălucitor”? Vă spune ceva lucrul acesta, în special celor cărora aţi citit Biblia? Acestea sunt exact cuvintele care-l descriu pe Satan. Biblia spune că Satan se poate deghiza într-un înger de lumină, frumos şi strălucitor (2 Corinteni 11:14), ceea ce reprezintă descrierea perfectă a caracterului lui Edward. Mai mult, toţi vampirii din Amurg au puteri supranaturale diferite: deşii toţi sunt extrem de rapizi, unii pot să prevadă viitorul foarte apropiat, alţii au simţuri olfactive foarte dezvoltate, alţii au abilităţi de războinici ieşite din comun, iar alţii pot citi şi controla gândurile oamenilor. Unele dintre aceste aspecte oculte sunt atribuite lui Satan şi demonilor lui, iar Biblia ne sfătuieşte să nu avem nimic de-a face cu ceea ce ţine de sfera „împărăţiei întunericului” (cf. Coloseni 1:13).
Seria Twilight glorifică ocultul şi deschide poarta spre o formă de spiritualitate întunecată, ceea ce Dumnezeu interzice cu desăvârşire (Deuteronom 18:9). Dar, s-ar putea să spuneţi, şi sunt sigur că unii dintre voi o să spuneţi, că, atât Harry Potter, cât şi Twilight sunt nişte ficţiuni nevinovate ca nu fac nici un rău nimănui şi, prin urmare, nu ar trebui să le caracterizăm critic, ci doar să le urmărim, să ne bucurăm de acţiune şi…gata. Însă lucrurile nu stau chiar aşa. După ce Harry Potter a început să fie ecranizat, vânzarea cărţilor despre magie a explodat. Au luat fiinţă şcoli de magie şi vrăjitorie (fără acreditare) şi sute de tineri au început să le frecventeze, iar unii au alunecat atât de jos încât s-au alăturat grupurilor sataniste.
Referitor la Twilight, după ecranizarea primei părţi a quadrilogiei, s-a sesizat o tendinţă crescândă a grupurilor care studiază fenomenul într-un cadru organizat şi chiar experimentează consumul de sânge. [Este suficient să daţi un search pe google şi vă veţi convinge singuri.] Joseph Laylock, autorul unei cărţi despre „vampiri contemporani” explică faptul că aceştia se caracterizează ca fiind persoane cu deficienţe de energie şi au nevoie de consumul de sânge pentru a suplini aceste deficienţe. Nu vi se pare interesant că în Levitic 19:26 interdicţia consumului de sânge este pusă în acelaşi verset cu interdicţia de a umbla după lucruri oculte? Iată ce spune textul: „Să nu mâncaţi nimic cu sânge. Să nu ghiciţi după vârcolaci…”
O altă idee periculoasă pe care o regăsim în Amurg este cea a „salvării”. Când Carlise, capul familiei de vampiri care o protejază pe Bella, l-a transformat pe Edward în vampir, spune că „l-a salvat”, iar Edward spune despre sine că „a fost născut din nou”.[2] Alice, una dintre memebrele acestui clan, aseamănă procesul răspândirii sângelui otrăvit prin corpul ei, cu cel al transformării, al vindecării sau schimbării. „Inima trebuie să înceteze să mai bată, iar procesul convertirii să înceapă, spune ea.”[3]
Otravă vindecătoare şi transformatoare? Demonizare văzută ca „naştere din nou”? De unde şi până când? Isaia spunea în urmă cu 2.700 de ani: „Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţa în loc de amărăciune. Vai de cei ce se socotesc înţelepţi şi se cred pricepuţi” (Isaia 5:20).

Această răsturnare a valorilor nu este deloc întâmplătoare în ficţiunea lui Stephenie Meyer. De exemplu, imaginea de pe coperta primului volum, în care două mâini ţin un măr pe care-l oferă celor ce se apropie de carte, este împrumutată din naraţiunea biblică a Genezei referitoare la pomul cunoştinţei binelui şi răului, despre care Dumnezeu spusese că, în ziua în care Adam şi Eva vor mânca din el, vor muri negreşit (Geneza 2:17). Meyer spune: „Mărul de pe coperta primului volum Twilight reprezintă fructul interzis, pentru că întotdeauna am fost atrasă de expresia „pomul cunoaşterii binelui şi răului. Nu este aceasta ideea după care tânjeşte Bella? O cunoaştere a ceea ce este binele şi răul… Îmi place ideea simplităţii imaginii. Pentru mine, înseamnă: ALEGERE.”[4]
Ideea autoarei Twilight nu este altceva decât un ecou al Satanei din Eden: „Hotărât că nu veţi muri. Dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:4-5). Meyer face parte din cultul mormonilor, care vede căderea lui Adam şi a Evei în păcat ca „o cădere în sus”, o cădere necesară, pentru că în felul acesta, omenirea a putut cunoaşte singură calea spre deificare. Ideea este perfect ilustrată în carcaterul Bellei, care îşi depăşete condiţia umană şi devine, în cele din urmă, un vampir frumos şi perfect; devine o zeiţă – ceea ce reprezintă doctrina de bază a mormonismului: deificarea. Acesta este mesajul seriei Amurg: omul poate trăi veşnic fericit fără a avea o relaţie personală cu Dumnezeu şi fără a fi necesară iertarea de păcat şi mântuirea prin Domnul Isus Cristos.
Dincolo de faptul că mulţi sunt confuzi în ceea ce priveşte existenţa vampirilor sau vârcolacilor, şi cărora trebuie să le spunem că, din perspectivă biblică aceştia nu există cu adevărat – adică nu există persoane nemuritoare, care să se hrănească cu sângele altor persoane – [excenticitatea celor care se declară vampiri şi consumă sânge este cu totul altceva, este o formă de satanism, de imitare a unui model diabolic de a fi]; dincolo de supra-idealizarea acestei poveşti de dragoste cu steroizi, un exemplu cât se poate de evident de pornografie emoţională; dincolo de felul bolnăvicios şi batjocoritor în care Meyer se joacă cu cuvintele şi conceptele biblice – vezi „And so the Lion fell in love with the Lamb” – referire directă la vremurile mesianice în care leul şi mielul vor locui împreună, cel mai mult mă deranjează lipsa de discernământ a unor creştini care văd în povestea de dragoste din Twilight, echivalentul biblic al relaţiei dintre Cristos şi Biserică. Blogosfera abundă în mesaje şi comentarii ale unor creştini care spun că vampirul Edward Cullen este întruchiparea lui Cristos, iar Bella cea a Bisericii. Am citit despre grupuri de tineri creştini care au urmărit filmul împreună şi apoi au tras concluzia pe care am amintit-o. Şocant! Apostolul Pavel spunea că trebuie să fim vigilenţi ca „Nimeni să nu ne fure cu… o amăgire deşartă…” (Coloseni 2:8).
C.S. Lewis spunea că: „Dacă Satan nu poate convinge pe cineva că el nu există, va încerca să-l fascineze cu ceea ce face.”

1. www.stepheniemeyer.com/twilight.html
2. Stephenie Meyer, Twilight, p. 342.
3. Ibid., p. 414
4. www.stepheniemeyer.com/twilight_faq.html

Este Dumnezeu şi bărbat şi femeie?

Anunţul şocant al Bisericii Episcopale din Scoţia făcut zilele trecute, potrivit căruia Dumnezeu este atât bărbat cât şi femeie a şocat întreaga lume. Însă, acesta este, de fapt, un ultim pas în demersul ei, pentru că de mai mulţi ani de zile un număr foarte mare de clerici scoţieni a hotărât să scoată din slujbele eclesiale toate referinţele de gen masculin ale lui Dumnezeu. Astfel, ptrivit ziarului Daily Mail, termeni precum: Domnul, Tatăl, El, al Lui, al Său, au fost eliminaţi din vocabularul lor. Motivaţia clericilor scoţieni a a fost aceea că, fiind Duh, Dumnezeu este mai presus de orice gen şi este nepotrivit să fie numit doar Tată” fără a fi numit şi „Mamă”.
O serie întreagă de teologi încearcă de o vreme încoace să împace ambele tabere, pe cea tradiţionalistă şi pe cea progresită, spunând că Dumnezeu este fie şi „Tată” şi „Mamă”, fie nici una nici alta. Ei spun că Dumnezeu nu are nevoie să fie închis în termeni omeneşti atât de limitaţi, pentrun că este cu totul diferit de tot ceea ce cunoaştem noi.
Da, dintr-un anumit punct de vedere, aşa este. Dumnezeu este mai presus de tot ceea ce cunoaştem, este infinit, iar noi tindem să analizăm totul din perspectiva noastră finită; El este perfect, iar noi vrem să-L definim cu ajutorul unui limbaj pervertit şi limitat. Dar, cu toate acestea, Biblia abundă în referinţe de gen masculin ale lui Dumnezeu. Cuvinte precum cele eamintite mai sus [...], şi altele asemenea lor (Tată, Rege, Domn, Stăpân, Păstor şi chiar Soţ), L-au definit pe Dumnezeu dintotdeauna. Diferiţii termeni pe care scriitorii Vechiului şi Noului Testament i-au folosit în limba ebraică, respectiv greacă, pentru a vorbi despre Dumnezeu sunt de de genul masculin. Ba mai mult, Sfânta Treime este definită ca fiind „Tatăl”, „Fiul” şi „Duhul Sfânt”, nu „Mama”, „Fiica” şi orice altceva. De asemenea, deloc de neglijat este şi faptul că Dumnezeu a ales să se întrupeze într-un bărbat (Isus Cristos) şi nu într-o femeie, iar când Cristos a fost rugat de ucenicii Săi să-i înveţe să se roage, El i-a învăţat să spună astfel: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”, nicidecum: „Mama noastră care eşti în ceruri…”
Voi ce ziceţi?

Hotărârile / Rezoluţiile lui Jonathan Edwards (4)

51. Sunt hotărât să acţionez în toate privinţele astfel încât şi dacă ar fi să fiu damnat pe vecie, să cred că aşa ar fi trebuit să acţionez (8 Iulie 1723).
52. Am auzit frecvent persoane în vârstă spunând cum ar fi dorit să trăiască dacă ar fi avut posibilitatea să o ia de la capăt: Sunt hotărât să trăiesc doar în aşa fel încât să pot spune la bătrâneţe (dacă va fi s-o ajung) că aşa aş vrea să trăiesc dacă ar fi s-o iau de la capăt (8 Iulie 1723).
53. Sunt hotărât să înbunătăţesc fiecare oportunitate, când sunt în cea mai bună şi fericită stare de spirit, de a mă pregăti să-mi risc viaţa de dragul Domnului Isus Cristos; să mă încred în El şi să mă consacrez în întregime Lui, pentru că astfel voi putea fi sigur de mântuirea mea, dacă ştiu că mă încred în Răscumpărătorul Meu (8 Iulie 1723).
54. Sunt hotărât ca, ori de câte ori voi auzi spunându-se ceva lăudabil într-o conversaţie despre o persoană anume, să mă străduiesc să o imit (8 Iulie 1723).
55. Sunt hotărât să depun tot efortul de care sunt în stare să acţionez în toate lucrurile ca şi cum aş fi văzut deja fericirea cerului şi chinurile iadului (8 Iulie 1723).
56. Sunt hotărât să nu renunţ niciodată, nici chiar în cele mai vulnerabile momente ale luptei cu firea mea coruptă, oricât de puţin succes voi avea.
57. Sunt hotărât ca, atunci când mă voi teme de nenorociri şi adversităţi, să examinez dacă mi-am făcut datoria, şi sunt hotărât să mă ţin de hotărâre; voi lăsa ca providenţa divină să decidă asta, iar în ceea ce mă priveşte, voi fi preocupat doar de datoria mea şi de păcatul meu (9, 13 Iulie, 1723).
58. Sunt hotărât nu doar să mă abţin de la afişa un aer de lehmite, irascibilitate şi mânie în conversaţii, ci chiar să prezint dragoste, bucurie şi bunătate (27, 13 Mai 1723).
59. Sunt hotărât ca, atunci când sunt cel mai conştient de provocările bolii şi mâniei, să mă străduiesc să mă simt bine şi să acţionez în consecinţă; da, sunt hotărât ca în asemenea momente să manifest bună dispoziţie, chiar dacă în alte circumstanţe m-aş simţi dezavantajat, iar în altele aş spune că sunt imprudent (12, 13 Mai 1723).
60. Sunt hotărât ca, atunci când sentimentele încep să-mi fie dezordonate, când sunt conştient de zbuciumul sufletesc, sau cel puţin de neliniştea interioară, să mă supun celei mai exigente examinări (4, 13 Iulie 1723).
61. Sunt hotărât să nu dau dau curs acestei apatii, care i se pare leneşă şi relaxantă minţii mele, de a fi pe deplin statornic în religia mea, indiferent de scuzele pe care le voi găsi pentru ea, chiar şi aceea că apatia ce tinde să mă supună este cea mai bună stare pe care aş putea-o avea (21 Mai, 13 Iulie 1723).
62. Sunt hotărât să nu fac niciodată altceva decât datoria, şi, în conformitate cu Efeseni 6:6-8, să o îndeplinesc de bună voie şi cu bucurie, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ştiind că „fiecare va primi răsplata de la Domnul după binele pe care-l va fi făcut” (26 Iunie, 13 Iulie, 1723).
63. Pornind de la presupoziţia că ar exista o singură persoană în lume la un moment dat, care să fie un creştin autentic, drept în toate privinţele ca un timbru pe scrisoare, al cărui creştinism să strălucească cu toată puterea, şi care să fie în în faţa altora excelent şi minunat, din orice punct de vedere l-ar privi şi orice trăsătură de caracter i-ar analiza, sunt hotărât să acţionez în aşa fel încât eu să fiu persoana aceea pentru generaţia mea (14 Ianuarie, 3 Iulie 1723).
64. Sunt hotărât ca, atunci când voi afla acele „suspine negrăite” despre care vorbeşte apostolul Pavel (Romani 8:26) şi acele „tânjiri ale sufletului de dor după legile lui Dumnezeu” despre care vorbeşte psalmistul (Ps. 119:20), să le promovez cu toată puterea mea şi să nu mă plictisesc de seriozitatea lor mereu proaspătă, şi nici să nu mă satur de repatearea lor cu cea mai strictă seriozitate (23 Iulie, 10 August 1723).
65. Sunt hotărât să stăruiesc foarte mult în păzirea acestor hotărâri pe toată durata vieţii mele, cu cea mai mare deschidere de care sunt capabil, să-i vorbesc lui Dumnezeu despre umnlarea mea şi să-mi deschid sufletul faţă de El, spunându-I toate păcatele, ispitele, dificultăţile, durerile, temerile, speranţele, dorinţele mele şi fiecare lucru din viaţa mea, precum şi fiecare circumstanţă, în conformitate cu predica cu numărul 27 a Dr. Manton din Psalmul 199 (26 Iulie, 10 August 1723).
66. Sunt hotărât să fac tot ce-mi stă în putere pentru a păstra un aspect bun, şi dorinţa de a vorbi în orice loc şi în orice companie, cu excepţia cazurilor în care datoria îmi cere altceva.
67. Sunt hotărât ca, după fiecare conflict, să mă întreb dacă am dat ce am avut mai bun celorlalţi, dacă am luat ce a fost mai bun de la ei, şi dacă ei au luat ce am avut eu mai bun de dat.
68. Sunt hotărât să mărturisesc sincer faţă de mine tot ce voi găsi în mine, chiar boala sau păcatul, şi, dacă acestea vor afecta religia mea să-I mărturisesc totul lui Dumnezeu şi să cer ajutorul Lui (23 Iulie, 10 August, 1723).
69. Sunt hotărât să fac întotdeauna ceea ce mi-aş fi dorit să fac dacă i-aş fi văzut pe alţii făcând (11 August 1723)
70. Să fie bunăvoinţă în tot ceea ce spun (17 August 1723).

Hotărârile / Rezoluţiile lui Jonathan Edwards (3)

31. Sunt hotărât să nu spun niciodată ceva împotriva propriului trup, cu excepţia situaţiilor când ar fi pe deplin de acord cu cel mai înalt grad de onoare creştină, de dragoste faţă de omenire, în acord cu cea mai joasă umilinţă şi potrivit simţirii depline a propriilor greşeli şi eşecuri, şi ptrivit regulii de aur; dacă voi spune ceiva cuiva, va fi doar pentru a testa prezenta rezoluţie.
32. Sunt hotărât să fiu strict şi ferm în credincioşia mea, astfel încât Proverbe 20:6 „Cine poate găsi un om credincios?” să nu fie doar parţial împlinit în viaţa mea.
33. Sunt hotărât să fac întodeauna ceea ce-mi stă în putere pentru a crea, menţine, întări şi prolifera pacea, dar să nu o fac în detrimentul altora (26 decembrie 1772).
34. Sunt hotărât ca în predicare să nu vorbesc altceva decât, pur şi simplu, Adevărul.
35. Sunt hotărât ca, ori de câte ori mă voi întreba dacă mi-am făcut datoria şi liniştea îmi va fi tulburată, să stabilesc, de asemenea, şi modul în care voi rezolva problema (18 Decembrie 1772).
36. Sunt hotărât să nu vorbesc nimic rău despre cineva, cu excepţia cazului în care am o intenţie bună cu privire la el (19 Decembrie 1772).
37. Sunt hotărât să mă întreb în fiecare seară înainte de a merge la culcare dacă am fost neglijent, dacă am comis vreun păcat şi dacă m-am cenzurat suficient; de asemenea, sunt hotîrât să fac lucrul acesta la fiecare sfârşit de săptămână, lună şi an (22, 26 Decembrie 1772).
38. Sunt hotărât să nu spun niciodată nimic ridicol, să nu practic niciun sport şi să nu fac nicio glumă în Ziua Domnului (Seara de Duminică, 23 Decembrie 1772).
39.Sunt hătărât să nu fac niciodată ceva discutabil din punct de vedere legal, aşa cum am uneori intenţia, şi, în acelaşi timp, să iau în considerare şi să examinez dacă este legal sau nu; excepţie vor face cazurile în care aş putea pune la îndoială un astfel de lucru.
40. Sunt hotărât să mă interesez în fiecare seară, înainte să merg la culcare, dacă am acţionat în cel mai bun mod cu putinţă cu privire la mâncare şi băutură (7 Ianuarie 1773).
41. Sunt hotărât să mă întreb la sfârşitul fiecărui an, fiecărei luni, săptămâni şi zile dacă am făcut tot posibilul să excelez în toate lucrurile (11 ianuarie 1723).
42. Sunt hătărât să să-mi reînnoiesc dedicarea faţă de Dumnezeu, făcută la botezul meu, pe care am declarat-o când am fost primit în comuniunea Bisericii şi pe care am reînnoit-o în această zi de 12 Ianuarie 1723.
43. Sunt hotărât să nu acţionez niciodată, de acum şi până voi muri, nu potrivit voinţei mele, ci potrivit voii lui Dumnezeu, de acord cu ceea ce am hotârât în această zi de Sâmbătă, 12 Ianuarie 1723.
44. Sunt hotărât să ca nimic altceva cu excepţia religiei să nu influenţeze vreuna dintre acţiunile mele, şi ca niciuna dintre acţiunile mele să nu fie, în rice circumstanţă, direcţionată decât spre scopuri religioase (12 Ianuarie, 1723).
45. Sunt hotărât să nu permit niciodată vreo plăcere sau durere, bucurie sau întristare, nici vreo afecţiune de vreun fel, nici vreo circumstanţă care să mă ducă spre acestea, cu excepţia cazului în care va sprijini religia mea (12, 13 Ianuarie, 1723).
46. Sunt hotărât să nu permit niciodată ca vreo decizie personală, nici chiar cea mai neînsemnată, să-i neliniştească sau să-i îngrijoreze pe părinţii mei. Sunt hotărât să nu-i las să sufere din cauza acestei hotrărâri, atât în ce priveşte vorbirea sau privirea; să fiu atent în mod special cu privire la ea, păstrând în acelaşi timp respectul cuvenit pentru toţi cei din familia noastră.
47. Sunt hotărât să depun efortul de care sunt capabil pentru a nega ceea ce nu este perfect de acord cu binele, şi armonia şi bunătatea universală, linişte, pacea, mulţumirea, compasiunea, generozitatea, umilinţa, blândeţea, modestia, supunerea, amabilitatea, ascultare, hărnicia, dărnicia, cumpătarea, răbdarea, moderaţia, iertarea, sinceritatea; şi să fac tot timpul ceea ce mă vor îndruma aceste caracteristici, să examinez strict la fiecare sfârşit de săptămână dacă am făcut acest lucru (Dimineaţa de duminică, 5 Mai1723).
48. Sunt hotărât ca, în mod constant, să privesc la starea sufletului meu cu cea mai mare delicateţe şi grijă şi cu cea mai strictă intransigenţă, ca să ştiu dacă sunt cu adevărat interesat de Cristos sau nu; astfel încât, atunci când va fi să mor, să ştiu că nu am neglijat niciodată să mă pocăiesc de lucrul acesta (26 Mai 1723).
49. Sunt hotărât să nu las niciodată să se întâmple aşa ceva, dacă pot face lucrul acesta.
50. Sunt hotărât să acţionez în aşa fel încât atunci când va fi să mor, să cred că am judecat în cel mai corect şi prudent mod posibil (5 Iulie 1723).

Hotărârile / Rezoluţiile lui Jonathan Edwards (2)

11. Sunt hotărât ca, atunci când mă voi gândi la orice problemă legată de Divinitate ce se cere rezolvată, să fac imediat tot ce-mi stă în putere pentru a o rezolva, dacă circumstanţele nu mă vor împiedica.
12. Sunt hotărât ca, dacă voi vedea în plăcere orice urmă de gratificare personală, mândrie sau orice de felul acesta, să o îndepărtez imediat.
13. Sunt hotărât să depun orice efort pentru a găsi persoane faţă de care să-mi manifest bunăvoinţa şi libertatea.
14. Sunt hotărât să nu fac niciodată nimic din duh de răzbunare.
15. Sunt hotărât să nu permit niciodată vreun gest de mânie faţă de fiinţele iraţionale.
16. Sunt hotărât să nu vorbesc niciodată de rău despre cineva, astfel încât să-l dezonorez, fie mult fie puţin, sub nicio formă, cu excepţia unui motiv foarte bine întemeiat.
17. Sunt hotărât să trăiesc în felul în care îmi voi dori să o fi făcut în clipa morţii.
18. Sunt hotărât să trăiesc în orice clipă ca în momentele cele mai devotate şi ca atunci când am avut cele mai clare noţiuni despre Evanghelie şi lumea cealaltă.
19. Sunt hotărât să nu fac niciodată ceva ce mi-ar fi teamă să fac dacă dacă m-aş aştepta să am mai puţin de o oră pănă să aud cea din urmă trâmbiţă.
20.Sunt hotărât să menţin cele mai stricte cumpătări în ceea cea priveşte mâncarea şi băutura.
21. Sunt hotărât să nu fac niciodată niciun lucru, pe care, dacă l-aş vedea la altul, l-aş dispreţui, sau să gândesc ceva ce m-ar face mai josnic decât pe el.
22. Sunt hotărât să lupt cu toată puterea, fiinţa, vigoarea şi vehemenţa şi, da, cu toată violenţa de care sunt în stare, pentru a obţine cât mai multă fericire pentru lumea cealaltă.
23. Sunt hotărât să fac frecvent şi în mod deliberat unele lucruri, care par puţin probabile a fi făcute pentru gloria lui Dumnezeu şi să le duc înapoi la intenţia, planul şi scopul original, şi dacă voi observa că nu sunt făcute pentru gloria lui Dumnezeu, le voi respinge ca o încălcare a celei de-a patra rezoluţii.
24. Sunt hotărât ca, ori de câte ori voi face un lucru rău în mod vizibil, să merg în urmă până voi ajunge la cauza iniţială, şi apoi, să depun tot efortul pentru a nu mai repeta vreodată acel lucru; să lupt şi să mă rog cu toată puterea mea faţă de el.
25. Sunt hotărât să examinez cu atenţie şi în mod constant să nu existe în mine vreun lucru care să mă facă să mă îndoiesc de dragostea lui Dumnezeu, şi să direcţionez toate forţele împotriva lui.
26. Sunt hotărât să mă descotorosesc de astfel de lucruri, pentru a nu diminua siguranţa mea în Dumnezeu.
27. Sunt hotărât să nu omit în mod voit vreun lucru, doar dacă aceasta va aduce glorie lui Dumnezeu; şi să examinez în mod fecvent omisiunile me.
28. Sunt hotărât să studiez Scripturile în mod constant şi frecvent, astfel încât să observ că cresc mereu în cunoaşterea Lui.
29. Sunt hotărât să nu măsor niciodată durata rugăciunii, nici să nu o omit vreodată, nici să nu cer vreodată în rugăciune ceva în aşa fel încât n-aş putea spera că Dumnezeu îmi va răspunde; nici să nu fac vreo mărturisire în privinţa căreia n-aş putea spera că Dumnezeu o va accepta.
30. Sunt hotărât să mă străduiesc în cea mai mare măsură ca în fiecare săptămână să devin mai credincios şi mai plin de har decât am fost în săptămâna precedentă.

Hotărârile / Rezoluţiile lui Jonathan Edwards (1)

Jonathan Wdwards (1703-1758) a fost unul dintre cei mai proeminenţi pastori, evanghelişti şi teologi ai vremii sale. Pe când era pastor într-o biserică congregaţionalistă din Northampton, Massachusetts, a fost folosit de Dumnezeu în iniţierea primei mari treziri spirituale de pe tărâm american, care a avut loc între anii 1733-1735. După câţiva ani, a fost folosit din nou în ceea cel de-al doilea val de trezire spirituală, timp în care a predicat una dintre cele mai celebre predici din întreaga istorie a Bisericii, numită Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios (1741), pe care o găsiţi aici [Edwards - Pacatosii in mainile unui Dumnezeu manios] În 1757 a fost chemat să predea la Colegiul din Bew Jersey (actuala Universitate Princeton), iar pe data de 16 Februarie 1758 a fost instalat ca preşedinte al acestei instituţii de învăţământ. La foarte puţin timp după aceea, mai precis în ziua de 22 Martie 1758 a decedat şi a fost înmormântat în Princeton Cemetery. A avut trei fii şi opt fiice.
Mulţi spun că uriaşul impact pe care Edwards l-a avut asupra generaţiei sale şi al istoriei bisericii de atunci încoace s-a datorat în mare măsură dedicării faţă de Dumnezeu şi al celor şaptezecei de hotărâri pe care le-a luat în tinereţe, la doar 19,20 de ani (1722-1723). În introducerea lucrării Scrierile Personale ale lui Jonathan Edwards, vol 16, George Claghorn spune că pentru Jonathan Edwards, aceste rezoluţii nu au reprezentat nici speranţe pioase, nici vise romantice, nici reguli legaliste, ci, pur şi simplu, au fost instrucţiuni pentru viaţă demne de urmat cu respect. Edwards era dependent de puterea susţinătoare a Dumnezeului Atotputernic, singurul capabil de a-l ajuta să-şi respecte hotărârile. Aceste rezoluţii au fost linii directoare pentru auto-examinare.
Dintre cele 70 de rezoluţii, prima datată (nr. 35 din listă), a fost scrisă pe data de 18 Decembrie 1722, în ziua când a început să ţină un jurnal personal. Ultima, cea cu nr. 70 din listă, a fost scrisă pe data de 17 August 1723. deci, cel puţin jumătate au fost scrise în timpul pastoraţiei din New York, în timp ce locuia în East Windsor, înainte de a-şi primi diploma de Master în Teologie în Septembrie 1723.
Poate că aceste rezoluţii reprezintă un set de reguli legaliste pentru mulţi dintre creştinii contemporani, dar trebuie să înţelegem că acesta era modul uzual de educare a celor de curând convertiţi la creştinism în secolul al XVIII-lea. Cercetătorii au comparat îndelung rezoluţiile lui Edwards cu cele ale lui Benjamin Franklin. Însuşi Franklin îşi compară propriile rezoluţii în Autobiografia sa cu cele ale lui Edwards. Amândoi au recunoscut valoarea rezoluţiilor şi evaluarea eficacităţii lor de-a lungul vieţii. Amândoi au recunoscut valoarea spunerii adevărului cu orice preţ, al vorbirii moderate, al ajutorării semenilor, al îndeplinirii datoriilor zilnice cu credincioşie. Amândoi au decis şi au sfătuit şi pe alţii să decidă să evite mânia, să folosească timpul în mod eficient, să fie blânzi şi buni cu semenii lor, să se roage pentru ajutor divin.
Dar, dincolo de asemănările celor două liste de rezoluţii, există şi mari diferenţe. De exemplu, în timp ce Franklin s-a mulţumit cu doar treisprezece rezoluţii, Edwards a ajuns la nu mai puţin de şaptezeci. De asemenea, listele celor doi diferă în spirit şi scop. Franklin reprezintă Epoca Raţiunii, şi, prin urmare, a accentuat mai mult trăirea din această lume şi căutarea de a deveni un cetăţean cât mai bun al pământului. Rezoluţiile sale sunt scurte, epigramatice şi eclectice. Pentru el, Isus şi Socrate au fost la fel de valoroşi, prin urmare ambii merită să fie imitaţi în aceeaşi măsură.
În schimb, Edwards a rămas puritanul exemplar, care căuta smerenia, îşi recunoştea slăbiciunile, şi cerea ajutor şi speranţă de la Dumnezeu. Scopul rezoluţiilor sale a fost acela de a produce un suflet care să se potrivească veşniciei cu Dumnezeu. Ele au servit ca un set de linii directoare zilnice pentru sfinţirea personală. Edward a hotărât să studieze Scriptura mai mult decât orice altă carte şi să se roage atât cât este nevoie. Isus a fost Domnul său mereu era prezent, personal şi primordial în viaţa sa.

Hotărârile lui Jonathan Edwards (1722– 1723).

Fiind conştient că sunt incapabil să fac ceva fără ajutorul lui Dumnezeu, Îl rog cu umilinţă ca prin harul Său să mă întărească în păzirea acestor hotărâri, în măsura în care ele reprezintă voia Sa, de dragul lui Cristos.

Aminteşte-şi să le repeţi în fiecare săptămână!

1. Sunt hotărât să fac totate lucrurile pentru gloria lui Dumnezeu, pentru binele, câştigul şi plăcerea mea, pe toată durata exsietnţei mele, fără a ţine cont de timp, atât pentru acum, cât şi pentru veşnicie. Sunt hotărât să fac tot ceea ce este de datoria mea pentru binele şi avantajul omenirii. Sunt hotărât să fac acest lucruri neţinând cont de dificultăţile pe care le voi întâmpina, oricât de multe şi oricât de mari vor fi.
2. Sunt hotărât să depun în permanenţă eforturi pentru a găsi noi metode de a promova lucrurile menţionate mai sus.
3. Sunt hotărât ca, dacă voi cădea vreodată şi voi deveni plictisit, astfel încât să neglijez păzirea oricărei părţi a acestor rezoluţii, să mă pocăiesc de tot ceea ce-mi voi aminti atunci când îmi voi reveni.
4. Hotărăsc să nu fac nicioidată vreun lucru, fie în suflet sau în trup, fie mare fie mic, care să atenteze la gloria lui Dumnezeu; să nici nu existe, să nici nu-l suport, şi, pe cât posibil, să mă ţin departe de el.
5. Sunt hotărât să nu pierd niciun moment, ci să-l exploatez în cel mai profitabil mod cu putinţă.
6. Sunt hotărât să trăiesc cu toată puterea mea, tot timpul vieţii mele.
7. Sunt hotărât să nu fac niciodată niciun lucru pe care nu l-aş face în ultima oră a vieţii mele.
8. Sunt hotărât să acţionez, în toate privinţele, atât cu vorba cât şi cu fapta, ca şi cum nimeni nu ar fi fost atât de vulgar şi josnic ca şi mine, ca şi cum aş fi comis aceleaşi păcate, ca şi cum aş fi avut aceleaşi slăbiciuni sau eşecuri ca alţii; şi să las cunoaşterea eşecurilor lor să producă în mine nimic mai mult decât ruşine, şi să-mi arate o nouă ocazie de a-mi mărturisi păcatele şi propria mizerie faţă de Dumnezeu.
9. Sunt hotărât să mă gândesc cât mai mult, în orice situaţie, la propria-mi moarte şi la circumstanţele obişnuite care duc la moarte.
10. Sunt hotărât ca, atunci când când voi simţi durere, să mă gândesc la durerile martirilor şi ale iadului.

Va urma

Nimeni să nu vă fure cu filozofia

Unele dintre cele mai renumite universităţi din lume au fost înfiinţaţe cu scopul precis de a deveni centre de educare biblică. De exemplu, universităţile Harvard şi Yale au fost înfiinţate de puritani, Princeton de către presbiterieni, Oxford de către membrii unui ordin călugăresc la sfârşitul secolului al XI-lea, iar Cambridge de câţiva lideri creştini care au trăit la începutul secolului al XIII-lea. Sub deviza: Veritas (Adevăr), fondatorii Universităţii Harvard au afirmat în declaraţia lor de scop din anul 1636: „Vrem să instruim fiecare student în aşa fel încât să fie pe deplin convins că scopul principal al vieţii şi al studiilor sale este să Îl cunoască pe Dumnezeu şi, prin urmare, să-L pună pe Cristos la temelia vieţii sale ca singura bază a întregii cunoaşteri şi învăţătri sănătoase”. Universitatea Princeton are ca deviză: Dei sub numine viget (Sub puterea lui Dumnezeu înfloreşte), Universitatea Yale: Lux et Veritas (Lumină şi Adevăr), iar Univeristatea din Oxford: Dominus illuminatio mea (Dumnezeu e lumina mea).

Odată cu trecerea timpului, majoritatea acestor universităţi şi-au abandonat rădăcinile şi au renunţat complet la orientarea lor biblică, adoptând o perspectivă seculară. Cum s-a ajuns aici? Încet, încet, pe nesimţite. Nu a existat vreun moment în care vreuna dintre aceste universităţi să declare că vrea să renunţe la scopul ei primar, dar naturalismul, secularismul şi unamanismul şi-au făcut tot mai mult loc în inimile şi în cursurile profesorilor.

Astăzi, aceste filosofii „iluminate” sunt dominante în majoritatea colegiilor şi universităţilor din lumea întreagă, cucerind tot mai mult teren chiar şi în şcolile creştine. Biblia a fost deliberat scoasă din şcoli, sălile de clasă devenind adevărate centre de îndoctrinare umanistă. Tinerii acceptă tot mai uşor învăţăturile profesorilor lor mai în vârstă şi mai inteligenţi şi sunt foarte dispuşi să fie subjugaţi de concepţiile umaniste despre lume şi viaţă. Constatarea profetului Osea: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă” (Osea 4:6) se aplică literal tinerilor ce învaţă în şcoli seculare. De aceea este nevoie mai mult ca oricând ca tinerii creştini să se întoarcă spre Scripturi şi să ia în serios avertizarea apostolului Pavel: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Cristos” (Col. 2:8).
(Extras dintr-un articol publicat de CBEE în Martie, 2010)

Peter Masters – 7 semne ale unei convertiri autentice

Există semne vizibile ale unei convertiri autentice? Cum pot oamenii recunoaşte dacă Dumnezeu i-a mântuit şi dacă lucrează în viaţa lor? Peter Masters, care slujeşte din anul 1970 ca pastor la Metropolitan Tabernacle din Londra, biserica unde John Gill a slujit timp de 51 de ani, iar Charles H. Spurgeon 38 de ani, ne oferă şapte semne ale unei convertiri autentice într-un articol publicat în 1994 cu titlul „Şapte semne certe ale unei convertiri autentice”. Acestea sunt:
1. Conştientizarea păcatului
2. Înţelegerea Scripturii
3. Legătura familială
4. Descoperirea rugăciunii
5. Inima nouă
6. O primă măsură de asigurare
7. Atacurile lui Satan

[Puteţi vedea un istoric amănunţit al Metropolitan Tabernacle aici] si mai multe resurse ale Dr. Peter Masters aici.

A existat moarte in lume inainte de Adam si caderea sa in pacat?

A existat moarte pe pământ înainte de Adam şi de căderea acestuia în păcat? O serie de apologeţi şi teologi creştini contemporani s-au alătura evoluţioniştilor şi spun că da, moartea a existat în lume înainte de căderea adamică, pentru că, din moment ce Dumnezeu a poruncit oamenilor şi animalelor să se hrnească cu „iarba de pe câmp”, consumarea ierbii şi plantelor înseamnă moarte. Deci…
Afllă perspectiva biblică asupra acestei dileme citind articolul alăturat.
Death before sin

Tabara de vara Borşa 2010

Tocmai m-am intors din tabara de vară de la Borşa, unde am fost impreună cu tinerii de la Biserica “Harul” din Ineu, cu tinerii de la Biserica “Dragostea” din Arad şi cu tinerii de la Sintea Mare, Arad. Tema de studiu a fost doctrina despre păcat, iar motto-ul a fost “VREAU SĂ FIU LIBER “

În prima zi am vorbit despre natura păcatului şi ne-am uitat la faptul că oamenii nu sunt păcătoşi pentru că păcătuiesc, ci păcătuiesc pentru că sunt păcătoşi în înseşi natura lor. Cu mulţi ani în urmă, când Billy Graham era în punctul culminant al lucrării sale publice, obişnuia să se refere frecvent la păcat şi spunea mereu în predicile sale: „Problema cu care ne confruntăm în viaţă este PĂCATUL.” Apoi, arătând către inimă, spunea: „Iar acesta vine de aici.”
Păcatul este o tragedie cosmică, pentru că a afectat întregul univers creat de Dumnezeu. Dar cea mai mare dramă este faptul că păcatul ne-a înstrăinat de Dumnezeu şi, prin neascultarea protopărintelui nostru Adam, am devenit vrăjmaşii lui Dumnezeu. Mai mult, păcatul ne-a înstrăinat de semenii noştri, de aceea cuntem incapabili să-i iubim, şi ne-a înstrăinat chiar şi de noi înşine, de aceea uneori nu ne regăsim şi nu ne suportăm.
Analizând starea de păcătoşenie a oamenilor, Augustin de Hippo (354-430 d.Cr.) spunea că atunci când Adam şi Eva au fost creaţi, Dumnezeu i-a creat cu ceea ce el numea posse pecare, care e traducerea în latină a expresiei “posibilitate sau capacitate de a păcătui”. Nu au fost creaţi păcătoşi, ci ei aveau capacitatea şi posibilitatea de a păcătui. Ştim asta pentru că au păcătuit. Păcătuind, ei n-au realizat imposibilul. Evident, au făcut ce stătea în puterea lor să facă. Dar, spunea Augustin, Adam şi Eva au fost creaţi de asemenea cu posse non pecare, cu capacitatea de a nu păcătui. Dumnezeu le-a dat porunca să nu atingă şi să nu mănânce din rodul pomului interzis şi ei aveau capacitatea morală să asculte de Dumnezeu. Astfel, ei aveau atât capacitatea de a păcătui cât şi capacitatea de a nu păcătui. Ce s-a întâmplat însă prin cădere, conform lui Augustin, este că rasa umană şi-a pierdut posse non pecare şi în locul ei a dobândit, exprimată printr-o dublă negaţie, non posse non pecare, adică, în traducere, incapacitatea de a nu păcătui. Augustin ne spune aici că puterea păcatului este atât de adânc înrădăcinată în inimile şi sufletele oamenilor muritori încât ne e imposibil să nu păcătuim. Suntem atât de păcătoşi din fire încât nu ne putem aştepta să găsim vreodată o persoană care îşi trăieşte întreaga viaţă fără să păcătuiască. Pavel clarifică acest lucru în Efeseni 2:1-3, unde spune că noin eram morţi în greşelile şi păcatele noastre.
Singura persoană care a trăit pe pământ şi nu a păcătuit a fost Domnul Isus Cristos, de aceea a putut să fie jertfa substitutivă în locul nostru. Când a murit pe cruce, Cristos a luat păcatele noastre asupra Lui şi ne-a dat în schimb neprihănirea Sa (2 Corinteni 5:21; Gal. 3:13). Aşa că, punându-ne încrederea în El, vom ajunge în cer şi vom primi ceea ce Augustin numea non posse pecare, sau incapacitatea de a mai păcătui vreodată.
În a doua parte a studiului am vorbit despre Iosif şi despre felul în care a biruit păcatul. De data aceasta, am încercat să observăm câteva principii pe baza cărora Iosif şi-a trăit viaţa, şi anume:
1. Iosif a stabilit foarte clar în mintea lui că păcatul e păcat înainte să ajungă în faţa ispitei. Niciodată nu vom putea rezista în faţa ispitei dacă nu am stabilit clar în minte că păcatul duce la moarte. Deşi suntem obişnuiţi să găsim tot felul de eufemisme pentru păcat, realitatea este că păcatul rămâne păcat şi duce la moarte indiferent de terminologia pe care o vom folosi.
2. Iosif ştia că păcatul îi răneşte pe semenii lui. Potifar îi încredinţase toată averea, cu excepţia soţiei sale, aşa că Iosif era conştient că are o obligaşie morală faţă de el. Şi chiar dacă nu ar fi avut-o, el ştia că Potifar va fi foarte rănit dacă Iosif avea să-l dezamăgească.
3. Iosif a ştiu că păcatul îl afectează cel mai mult pe Dumnezeu. El a spus: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
În cea de-a treia parte a studiului ne-am uitat la Romani 7:14-25, un pasaj despre care mulţi comentatori spun că vorbeşte despre însuşi autorul epistolei către romani: Pavel. În acest pasaj biblic, Pavel descria propria luptă cu păcatul, o luptă atât de intensă încât ajunge să spună: “O, nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?”. Pavel recunoaşte că vrea să facă binele, dar se trezeşte făcând răul. Vrea să trăiască în sfinţemnie, dar vede că păcatul îl urmăreşte la fiecare pas. Şi, dacă suntem relişti, asta ni se întâmplă tuturor: Zi de zi vedem în noi următoarele lucruri:
- Vrem să nu mai vrobim urât cu cei din jurul nostru, dar o facem
- Vrem să nu-i mai dispreţuim pe alţii, dar o facem
- Vrem să nu ne mai mâniem, dar o facem
- Vrem să nu întreţinem dorinţele şi gândurile păcătoase, dar o facem
- Vrem să nu poftim ce nu-i al nostru, dar o facem
- Vrem să împărtăşim Evanghelia cu alţii, dar n-o facem.
Suntem hăituiţi de firea veche, de obiceiurile păcătoase din trecut. Ne pare rău că le facem, ne cerem iertare şi apoi… le facem din nou. Vorbind despre această luptă continuă cu păcatul, Martin Luther a definit creştinul ca fiin simul iustus et peccator, adică justificat şi păcătos în acelaşi timp. A păcătui este urmarea faptului că trăim pe un pământ păcătos, că avem o natură păcătoasă (de care nu vom scăpa decât în veşnicie) şi a faptului că nu veghem deajuns. A păcătui însă, nu este totuna cu a trăi în păcat sau cu a fi dependent de păcat. Dependenţa reprezintă dorinţa foarte puternică de a repeta un păcat fără să te gândeşti serios la consecinţe. Persoanele dependente sunt persoane care în preajma păcatului de care au devenit dependente, îşi pierd autocontrolul. Nu se pot controla, devin dominate de dorinţa prea puternică de a săvârşi păcatul.
Câteva păcate de care oamenii pot ajunge dependenţi sunt următoarele (puteţi cimpleta voi lista): sex, alcool, jocuri de noroc, droguri, internet, computer, pornografie, televizor, mâncare, haine, muncă etc.
Dacă eşti sincer cu tine însuţi şi vrei să afli dacă eşti dependent sau nu, întreabă-te în mod sincer ce s-ar întâmpla dacă cineva ţi-ar interzice să mai faci vreodată acel lucru. Dacă ţi-ar interzice să te mai uiţi la internet, să te mai uiţi la televizor, dacă ţi-ar interzice să mai cumperi haine măcar pentru o vreme, dacă ţi-ar da mâncarea cu porţia (atât cât ai nevoie – nu atât cât îţi place).
Vedeţi, deşi păcatul începe ca ceva amuzant, funny, întotdeauna ajunge să producă durere – ţie şi celor care te iubesc. Ba mai mult, dacă ai ajuns dependent, îţi va fi extrem de greu să rupi acest lanţ al slăbiciunilor. Am împărtăşit cu tinerii din tabără trei principii ale păcatului pe care le-am auzit mai demult de la un predicator american:
Păcatul te duce întotdeauna mai departe decât eşti dispus să mergi
Păcatul te ţine întotdeauna mai mult decât vrei să stai
Păcatul te costă întotdeauna mai mult decât eşti dispus să plăteşti
În ultima parte a studiului am încercat să oferim câteva soluţii pentru a lupta eficient împotriva păcatului. Iată câteva dintre acestea:
1. Ia hotărâri sfinte! În Cartea care-i poartă numele, în capitolul 1, v. 8 citim despre Daniel că a luat hotărârea să nu se spurce. De astfel de hotărâri au nevoie oamenii astrăzi şi în mod special tinerii. În Psalmul 119:106 citim că autorul a luat o hotărâre sfântă: „Jur, şi mă voi ţine de jurământ, că voi păzi legile Tale cele drepte.” Iar Iov spunea: „Am făcut un legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fete fecioare” (Iov 31:1). Jim Burns spunea că una dintre cele mai mari probleme ale creştinilor de astăzi nu este aceea că iau hotărâri greşite (nu, pe astea le poţi îndrepta; ai dat cu capul de pragul de sus şi apoi te uiţi în jos şi îl vezi şi pe cel de jos) – cea mai mare problemă este că nu iau hotărâri deloc.
2. Nu mai sta niciodată în preajma locurilor sau lucrurilor păcătoase 1 Petru 2:11: „Feriţi-vă de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul.” 2 Timotei 2:22: „Fugi de poftele tinereţii!”
3. Elimină toate anturajele nocive din viaţa ta ! Aici este o mare problemă cu tinerii, pentru că vor să fie acceptaţi de ceilalţi, sau să nu fie blegii cartierului. Dar nici nu trebuie să vă intereseze aceste lucruri. Vedeţi, omul care vrea să se diprindă cu gândirea cerească, sacrifică ceea ce este şi are acum, pentru ceea ce va fi şi va avea când va fi în cer. Sacrificiul zilei de astăzi este binecuvântarea zilei de mâine. Când eram în seminar, un profesor american care a venit să ne predea un curs modular ne-a spus aşa: Viaţa este ca un bănuţ, nu-l chletui la prima dugheană ce-ţi iese în cale. Vreau să vă spun următorul lucru: Orice lanţ este atât de rezistent pe cât este cea mai slabă za din el!
4. Dezvoltă o relaţie de părtăşie intimă cu Dumnezeu!
5. Iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu! Este un verset minunat, versetul 31 al Psalmului 37, pe care ar fi bine să-l notaţi. Ascultaţi ce spune: “Legea Dumnezeului său este în inima lui; şi nu i se clatină paşii”. Când inima cuiva este controlată de Ccuvânt, paşii nu i se clatină.
6. Mergi la întâlniri de părtăşie cu alţi credincioşi.
7. Nu pierde timpul degeaba! Există şi un proverb turcesc care spune aşa: “De obicei diavolul îl ispiteşte pe om, dar cu siguranţă un om care nu face nimic îl ispiteşte pe diavol.” Ia bătrânii de prin bisericile evanghelice spuneau: Dacă un om n-are nimic de făcut pentru Dumnezeu, diavolul îi va da de lucru.
8. Recunoaşte deschis că ai o problemă cu păcatul şi cere ajutorul lui Dumnezeu! Există îngrozitor de multă prefăcătorie, făţărnicie şi ipocrizie în noi. Trebuie să începem să fim sinceri măcar cu noi înşine.
9. Cere ca Duhul Sfânt să te umple de persoana, puterea, prezenţa Sa (Efeseni 5:18). El şi numai El convinge de păcat (Ioan 16:8).
10. Fugi din faţa ispitei! Sunt situaţii în care ni se porunceşte să ne împotrivim celui rău (1 Petru 5) şi sunt situaţii în care ni se porunceşte să fugim din faţa păcatului. În Noul Testament există trei păcate din faţa cărora ni se porunceşte să fugim, pentru că nu avem nicio şansă să le biruim.
a). Fugiţi de idolatrie. 1 Corinteni 10:14: „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fugiţi de închinarea la idoli”. Uneori diavolul pierde intenţionat o luptă ca să poată câştiga războiul. El vrea să fim încrezători în capacităţile noastre de a ne juca cu momelile lui, crezând că nu vom fi afectaţi.În urma unei împotriviri curajoase, el va pleca lăsându-ne să credem fie că nu se va mai întoarce, fie că atunci când se va întoarce lucrurile vor sta la fel. Dar va veni cu forţe proaspete, cu planuri mai bine ticluite şi va ataca în punctele noastre cele mai vulnerabile. Unele dintre acestea sunt copiii, maşina, casa, slujba, hobby-urile, etc. De fapt, un idol poate fi orice se interpune înte om şi Dumnezeu şi tinde să-I fure locul pe care-L deţine în viaţa noastră.
Când vom vedea că inima nostră se lipeşte prea tare de acestea şi că Dumnezeu începe să piardă teren în favoarea lor, nu mai trebuie să stăm pe gânduri pentru a ne face planuri, nici să organizăm dezbateri pe această temă, ci pur şi simplu trebuie să fugim de aşa ceva.
b). Fugiţi de curvie. De două ori ni se spune în Noul Testament să fugim cât putem de repede atunci când ne confruntăm cu imoralitatea sexuală: „Fugiţi de curvie!” (1 Corinteni 6:18); „Fugi de poftele tinereţii…” (2 Timotei 2:22). Nu ştim dacă şi în primul secol d.Cr. imoralitatea sexuală era un flagel atât de răspândit ca în vremea noastră, când statisticile spun că peste 75% din bărbaţii căsătoriţi au avut relaţii intime cu alte femei, când peste 60% din femeile căsătorite şi-au înşelat măcar odată soţul şi când 8 fete din 10 îşi pierd virginitatea înainte de a împlini 18 ani, dar avertizarea lui este cât se poate de serioasă. Imoralitatea nu este o ispită cu care să te joci sau să faci pe viteazul în faţa ei, ci una din faţa căreia trebuie să fugi.
Desigur, exemplul cel mai la îndemână pentru a ilustra acest adevăr biblic cu valoare de principiu, rămâne cel al lui Iosif din Geneza 39. Aflat într-un moment de tranziţie de la statutul de sclav la cel care i-ar fi putut aduce, în virtutea unei poziţii sociale mai bune, respectul, şi ademenit de o doamnă stilată şi rafinată din înalta societate egipteană, Iosif a fugit fără să se mai uite în urmă din faţa unei ispite fatale. Ştia că nu are nici o şansă să rămână curat în preajma acelei femei. Probabil că cele mai bune lucruri pe care le poate deţine un tânăr aflat în situaţii similare sunt: o inimă curată, o minte limpede şi o pereche de picioare rapide.
Nu subestimaţi niciodată puterea acestui păcat!
c). Fugiţi de lăcomie. Ascultaţi: „Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea” (1 Timotei 6:10-11).

Dorinţa mea este ca Dumnezeu să ridice o generaţie de tineri care să gândească în acest fel despre păcat; care să se gândească la păcat ca la un lucru îngrozitor, un lucru oribil care te poate prinde în capcană; care să fugă de el, dacă e cazul, chiar dacă asta înseamnă să-şi lase hainele şi să fugă din acel loc. O astfel de generaţie poate sta în picioare pentru neprihănire. O astfel de generaţie, poate avea un impact pentru Dumnezeu, aşa cum a avut Iosif în Egiptul păgân.

Viata crestina inseamna pocainta continua – Tim Keller (1)

Tim Keller este unul dintre cei mai prezenti pastori americani in dezbaterile publice pe teme biblice. Este fondatorul Redeemer Presbyterian Church din New York City, New York si este, de asemenea, autorul mai multor carti, dintre care: The Reason for God: Belief in an Age of Skepticism, care a primit numeroase premii din partea World Magazine si Christianity Today si The Prodigal God: Christianity Redefined Through the Parable of the Prodigal Sons, o alta carte foarte apreciata printre crestinii din SUA.
Va oferim mai jos unul dintre cele mai apreciate mesaje ale sale, numit: Viata crestina inseamna pocainta continua

Martin Luther a început Reforma prin afişarea celor „Nouăzeci şi cinci de teze” pe uşa Catedralei de la Wittenberg. Prima dintre aceste teze era: „Domnul şi Stăpânul nostru Isus Cristos… a dorit ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie una de pocăinţă.” La suprafaţă această afirmaţie pare să ofere puţină speranţă! Luther pare să spună că, de fapt, creştinii nu vor face niciodată prea multe progrese in trairea zilnica. Însă, desigur că acesta nu a fost deloc punctul lui de vedere. El spunea că pocăinţa este modul în care noi progresăm în viaţa creştină. Într-adevăr, pocăinţa pe toată viaţa, predominantă, este semnul cel mai bun că noi creştem profund şi rapid întru asemănarea cu caracterul lui Isus.
Transformarea pocăinţei
Este important să se ia în considerare modul în care Evanghelia afectează şi transformă actul pocăinţei. În „religie” scopul pocăinţei este în esenţă să continui să-L faci pe Dumnezeu fericit şi astfel El va continua să te binecuvanteze şi să răspundă la rugăciunile tale. Aceasta înseamnă că „pocăinţa religioasă” este: a) egoistă; b) neprihănită/mulţumită de sine; c) plină de amărăciune. Dar în Evanghelie scopul pocăinţei este de a avea acces în mod repetat la bucuria uniunii noastre cu Isus Cristos, ca să slăbim nevoia noastră de a face ceva contrar inimii lui Dumnezeu.
Pocăinţa „religioasă” este egoistă.
În „religie”, nouă ne pare rău de păcat doar datorită urmărilor lui pentru noi. El ne va aduce pedeapsă – iar noi dorim să evităm lucrul acesta. Ca urmare, ne pocăim. Însă Evanghelia ne spune că păcatul nu ne poate aduce în ultimă instanţă la condamnare (Rom. 8.1). Ca urmare, ticăloşia lui constă în ceea ce îi face lui Dumnezeu; nu-i face plăcere ci Îl dezonorează. Aşadar, în religie, pocăinţa este centrată pe sine; Evanghelia o face centrată pe Dumnezeu. În religie nouă doar ne pare rău pentru urmările păcatului, dar în Evanghelie nouă ne pare rău de păcat în sine.
În plus, pocăinţa „religioasă” este neprihănită sau mulţumită de sine. Pocăinţa poate uşor să devină o formă de „ispăşire” pentru păcat. Pocăinţa religioasă ajunge deseori o formă de autopedepsire în care noi Îl convingem pe Dumnezeu (şi pe noi înşine) că suntem realmente atât de nenorociţi şi plini de regrete sau căinţă încât merităm să fim iertaţi. Totuşi, în Evanghelie noi ştim că Isus a suferit şi a fost chinuit pentru păcatul nostru. Nu trebuie să ne facem pe noi înşine să suferim ca să merităm iertarea. Noi doar primim iertarea câştigată de Cristos. 1 Ioan 1:9 ni se spune că Dumnezeu ne iartă pentru că El este „drept”. Aceasta este o declaraţie remarcabilă. Ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să ne refuze vreodată iertarea, pentru că Isus a câştigat acceptarea noastră! În religie ne câştigăm iertarea cu pocăinţa noastră, dar în Evanghelie noi pur şi simplu o primim.
În cele din urmă, pocăinţa religioasă este „plină de amărăciune”. În „religie” singura noastră speranţă este să trăim o viaţă suficient de bună pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze. Prin urmare, orice caz de păcat şi pocăinţă este traumatizant, neobişnuit şi groaznic de ameninţător. Doar sub o mare constrângere persoanele religioase admit că au păcătuit; deoarece singura lor speranţă este bunătatea lor morală. Însă în Evanghelie cunoaşterea acceptării noastre în Cristos ne ajută să recunoaştem că suntem imperfecţi pentru că ştim că nu vom fi lepădaţi dacă ne mărturisim adevărata adâncime a păcătoşeniei noastre. Speranţa noastră este în neprihănirea lui Cristos, nu în propria noastră neprihănire; aşadar, nu este atât de traumatizant să ne admitem slăbiciunile şi greşelile noastre. În religie ne pocăim din ce în ce mai puţin. Dar cu cât ne simţim mai acceptaţi şi mai iubiţi în Evanghelie, cu atât mai mult ne vom pocăi şi mai des. Şi cu toate că, desigur, există mereu o anumită amărăciune în orice pocăinţă, în Evanghelie există în cele din urmă încântare. Aceasta creează o nouă dinamică radicală pentru creşterea personală. Cu cât îţi vezi mai mult propriile păcate şi greşeli, cu atât mai preţios, glorios şi măreţ îţi apare harul lui Dumnezeu. Însă, de cealaltă parte, cu cât eşti conştient de harul şi acceptarea lui Dumnezeu în Cristos, cu atât eşti mai capabil să îndepărtezi negarea şi autoapărarea, şi să admiţi dimensiunile adevărate ale păcatului tău. Păcatul de la baza tuturor celorlalte păcate este lipsa de bucurie în Cristos.

Viata crestina inseamna pocainta continua – Tim Keller (2)

Dacă înţelegi clar aceste două moduri diferite de a trata pocăinţa, atunci (şi doar atunci) poţi profita foarte mult dintr-o disciplină riguroasă şi regulată a examinării personale şi a pocăinţei. Am descoperit că practicile liderilor metodişti, George Whitefield şi John Wesley, din secolul al XVIII-lea mi-au fost de folos aici. Într-o scrisoare adresată unui prieten, pe 9 ianuarie 1738, George Whitefield a prezentat o ordine pentru o pocăinţă regulată. (De obicei, el îşi făcea noaptea inventarul păcatelor lui). El a scris: “Dumnezeu îmi dăruieşte o umilinţă profundă şi o dragoste arzătoare, un zel bine direcţionat şi un efort constant către un singur ţel, iar apoi îngăduie oamenilor şi demonilor să facă tot ce-i mai rău!” Iată aici un mod de a folosi această ordine în pocăinţa înrădăcinată în Evanghelie.
Umilinţă profundă versus mândrie. Am privit de sus sau am dispreţuit pe cineva? Am fost prea rănit de critică? M-am simţit desconsiderat şi ignorat? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când simt: a) dispreţ diminuat (din moment ce şi eu sunt un păcătos); b) durere atenuată faţă de critică (de vreme ce n-ar trebui să dau valoare aprobării umane în locul dragostei lui Dumnezeu). În lumina harului Său pot îndepărta nevoia de a păstra o imagine bună; este o povară prea mare şi acum nu este necesară. Iau în considerare harul gratuit până când experimentez bucuria plină de recunoştinţă şi pace.
Dragoste arzătoare versus indiferenţă. Am vorbit sau am gândit cu răutate despre cineva? Mă justific pe mine însumi prin caricaturizarea altcuiva (în mintea mea)? Am fost nerăbdător şi irascibil? Am fost absorbit de sine, indiferent şi neatent faţă de oameni? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când nu mai există: a) nicio răutate sau lipsă de amabilitate (gândeşte-te la dragostea jertfitoare a lui Cristos pentru tine); b) nicio nerăbdare sau agitaţie (gândeşte-te la răbdarea Lui cu tine); şi c) nicio indiferenţă. Consider harul gratuit până când dovedesc căldură şi afecţiune. Dumnezeu a avut o nesfârşită atenţie şi a fost foarte răbdător cu mine, datorită harului.
Curaj înţelept versus anxietate. Am evitat oameni sau sarcini pe care ştiu că ar trebui să le întâmpin? Am fost neliniştit sau îngrijorat? Am dat greş în a fi circumspect sau prudent, sau am fost grăbit, nerăbdător şi impulsiv? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când nu mai există: a) nicio evitare cu laşitate a lucrurilor grele (din moment ce Isus a făcut faţă răului pentru mine); b) niciun comportament grăbit sau neliniştit (de vreme ce moartea lui Isus dovedeşte că Dumnezeu se îngrijeşte şi va veghea asupra mea). Îţi trebuie mândrie ca să fii neliniştit sau îngrijorat – eu nu sunt suficient de înţelept ca să ştiu cum ar trebui să decurgă viaţa mea. Iau în considerare harul gratuit până când experimentez prudenţă sau chibzuinţă calmă şi îndrăzneală strategică.
Motivaţii evlavioase (un „efort constant către un singur ţel”). Fac ceea ce fac pentru gloria lui Dumnezeu şi binele altora sau sunt condus de temeri, nevoia de aprobare sau încuviinţare, iubirea confortului şi a tihnei, nevoia de control, foamea după aclamare şi putere, sau „frica de oameni”? Privesc pe cineva cu invidie? Cedez chiar la primele imbolduri ale poftei sau lăcomiei? Îmi petrec/ocup mai degrabă timpul meu cu lucruri urgente decât cu lucruri importante din cauza acestor dorinţe necumpătate? Pocăieşte-te în felul acesta: Oare nu-mi pune Isus la dispozitie tot ceea ce eu caut sa rezolv altfel, dar nu cum vreau eu ci prin mijloacele puterii Lui?
Roagă-te: „O, Doamne Isuse, fă-mă suficient de fericit în Tine ca să evit păcatul şi suficient de înţelept în Tine ca să evit pericolul, ca eu să pot face mereu ce este bine înaintea Ta, în Numele Tău mă rog, Amin!”

Este Isus singura cale spre cer?

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl [Dumnezeu] decât prin Mine” (Ioan 14:6). Aceasta este o afrirmaţie făcută de Domnului Isus şi, din pricina exclusivismului ei, este una dintre cele mai dezbătute afirmaţii din Scriptură de către membrii altor religii, de către universalişti sau de către unii ecumenici, care susţin că este o dovadă de aroganţă să spui că Isus este singura cale spre cer sau că doar în Isus Cristos există mântuire. Chiar şi printre creştinii evanghelici există persoane care se simt jenate să afirme exclusivitatea mântuirii prin Cristos, în aceste vremuri când inclusivismul, pluralismul şi toleranţa sunt cele mai de preţ virtuţi ale lumii seculare. E de modă veche, e în dezacord cu tendinţele să spui că există o singură cale spre Dumnezeu, când foarte multe voci spun că nu contează pe ce parte a muntelui urci atîta vreme cât te străduieşti să ajungi în vârful lui.

Pentru a vedea intregul material, vezi documentul PDF de mai jos

Isus, singura cale spre cer

Ce au spus marii oameni ai istoriei despre Biblie? (2)

2. Sir Walter Scott (1771–1832) a fost un prolific şi popular scriitor scoţian, despre care se spune că ar fi fost primul scriitor de limba engleză care a avut o carieră internaţională în timpul vieţii, cu foarte mulţi cititori din Europa, America de Nord şi Australia. Dintre operele sale apărute şi în limba română, amintim: Frumoasa din Perth (Bucureşti: Minerva, 1975); Ivanhoe (Bucureşti: Editura Tineretului, 1955); Mireasa din Lammermour (Bucureşti: Editura Eminescu, 1972).
Atunci când era pe patul morţii, Sir Walter Scott l-a rugat pe ginerele său să-i citească ceva din carte. „Din care carte?” a întrebat Lockhart, privind spre cele 20.000 de volume care acopereau pereţii camerei. „Nu există decât o singură CARTE, a răspuns acesta: BIBLIA!

Ce au spus marii oameni ai istoriei despre Biblie? (1)

Întotdeauna au existat oameni care au negat autenticitatea Bibliei. Unii au spus că este o carte plină de mituri, lţii că este un plagiat al mai multor cărţi şi documente antice, alţii au spus că este o lucrare exclusiv umană, iar alţii că este depăşită şi că doar proştii şi inculţii cred în ea. Dar, de fapt, lucrurile stau exact invers. Există atât de multe dovezi în favoarea autenticităţii Bibliei, încât doar proştii nu cred în ea (nu folosesc cuvântul ca o formă de înjosire, aşa cum au procedat cei care au atacta creştinismul şi cartea lui de căpătâi, ci în sens biblic, de ignorant sau unul care respinge dovezile). O să încerc să pun în câteva posturi părerile unor mari oameni de ştiinţă şi cultură despre Biblie.

1. Charles Dickens (1812-1870), cel mai strălucit romancier englez al epocii victoriene. Dintre operele sale literare, amintesc doar câteva: Oliver Twist (1837–1839); Nicholas Nickleby (1838–1839); A Christmas Carol (1843); David Copperfield (1849–1850); Little Dorrit (1855–1857); A Tale of Two Cities (1859); Great Expectations (1860–1861).
El a spus că Noul Testament este cea mai buna carte care a fost si va fi vreodata cunoscuta in aceasta lume. Această afirmaţie a făcut-o într-o scrisoare adresată mezinului său, care se pregătea să părăsească Anglia pentru a se stabili în Australia. De fapt, el i-a spus acestuia: „Îţi pun între cărţi un Nou Testament, din aceleaşi motive şi cu aceleaşi nădejdi care m-au călăuzit să scriu pentru tine când erai copil, pentru că aceasta e cea mai bună carte pe care a avut-o şi o va avea lumea şi pentru că îţi dă cele mai bune reguli după care se poate conduce o fiinţa omenească, care încearcă să fie sinceră şi conştientă de datoria sa… Când au plecat ceilalţi fraţi ai tăi, am scris pentru fiecare câteva cuvinte aşa cum scriu acum pentru tine şi i-am rugat pe toţi să se conducă după această carte, fără a ţine seamă de interpretările şi născocirile omeneşti… Vei înţelege cu atât mai bine acum adevărul şi frumuseţea religiei creştine, aşa cum provine de la Cristos Însuşi şi neputinţa de a te abate de la adevărata religie, dacă o preţuieşti cu smerenie şi din inimă…”.
Când cineva l-a întrebat pe Dickens, în cadrul unui interviu, care este cel mai măreţ pasaj din toată literatura universală, acesta a răspuns fără să stea vreo clipă pe gânduri: Pilda Fiului Risipitor.

Păziţi-vă de câini! – C.H. Spurgeon

din Ion Plugarul de C.H. Spurgeon

Tăbliţa pe care o citeşti pe unele porţi „CÂINE RĂU”, o cunoşti prea bine şi ştii ce măsuri trebuie să iei când un câine legat se aruncă asupra ta, atât cât îi permite lanţul.

E bine de ştiut că în Biblie nu se spun lucruri frumoase despre câini; poate pentru că rasa lor orientală este rea, sau pentru că aleargă pe toate străzile flămânzi şi fără stăpâni. Câinii sunt ca oamenii: le merge rău când n-au alt stăpân decât pe sine. Pentru noi e mai bine când avem pe cineva, spre care ne putem ridica ochii. Iar cei care spun: “Nu mă interesez de nimeni şi nimeni nu se interesează de mine!”, sunt nişte câini de cel mai rău soi.

Dar eu vreau să ţin o predică cu introducere, cuprins şi încheiere, ca un adevărat pastor.

l. FEREŞTE-TE DE UN CÂINE MURDAR, sau, după cum scrie în cartea veche, “Fereşte-te de cel nelegiuit, care iubeşte murdăria şi se tăvăleşte în ea.” Câinii murdari îţi strică hainele şi te murdăresc, la fel cum sunt şi ei de murdari. Spune-mi cu cine te întovărăşeşti, şi-ţi voi spune cine eşti. Dacă te însoţeşti cu oameni josnici, vei fi vopsit cu aceeaşi pensulă şi vopsea, care îi vopseşte pe ei. Oamenii nu prea fac deosebire. Dacă văd o pasăre zburând împreună cu ciorile, cu care mănâncă şi-şi face cuibul, o numesc şi pe ea cioară. Şi 99 % au dreptate. Dacă te simţi bine într-un coteţ de câini şi dacă alergi mult împreună cu câinii de vânătoare, nimeni nu te va socoti un mieluşel. Afară de asta: “Tovărăşia rea strică obiceiurile bune” sau, cum spune un alt proverb: “Cine se culcă împreună cu câinii, se scoală plin de purici.”

Ţine-te la zece paşi depărtare de un bolnav de friguri şi de un nelegiuit. Dacă o femeie bine îmbrăcată zăreşte un câine ieşind dintr-o cloacă de bălegar şi se scutură, în timp ce aleargă spre dânsa, ea îi fereşte calea cât poate de mult. Ce învăţăm de aici? Când cineva e afumat şi împroaşcă în jurul său cuvinte murdare, atunci cu cât te fereşti mai mult de el, cu atât mai bine.

2. PĂZEŞTE-TE DE CÂINII CARE MÂRÂIE. Sunt o mulţime de acest soi. De obicei, sunt mici, dar fac cu atât mai mare zgomot. Umblă neîncetat, gâfâind, să apuce ceva. Bineînţeles, trebuie să lăsăm câinilor bucuria lor, căci Dumnezeu i-a creat astfel, încât să latre şi să muşte. Dar eu vorbesc acum de câinii cu două picioare, pentru care nu găsesc asemenea scuză. Dumnezeu nu i-a făcut aşa. Diavolul şi inima lor răutăcioasă i-a făcut ceea ce sunt. Pentru ei, nimic nu este bine. Dacă pot, urlă, şi dacă nu pot urla, atunci stau lungiţi cu botul pe labe şi mârâie. Păziţi-vă de aşa oameni. Pe omul arţăgos, pornit spre mânie, să nu ţi-l faci prieten, căci tot atât de bine ai putea dormi pe un pat cu urzici sau ai putea purta un guler de viperă vie. Poate un asemenea om te doreşte ca prieten, tu însă păzeşte-te de el. Dacă latră azi pe alţii, pentru o nimica toată, mâine va mârâi împotriva ta fără nici un motiv. Nu-i da coteţ în curtea ta. Dacă vezi că un om are un caracter grosolan şi nu găseşte pentru nimeni cuvinte bune, vezi-ţi liniştit de drum şi ţine-te cât mai departe de el. Puştile încărcate şi oamenii arţăgoşi sunt primejdioase. Ei n-au intenţii rele, dar se descarcă mai înainte de a-ţi da seama, şi-ţi produc pagube înainte de a te gândi. Este bine să te ţii cât mai afară din bătaia puştii. Ocoleşte gâlceava, chiar de ar trebui să faci un mare ocol. Mai bine să stai pe vârful a o duzină de cuie, decât să te legi de un vecin pornit la ceartă.

3. PĂZEŞTE-TE DE CÂINII LINGUŞITORI. Îţi sar în poală şi întipăresc laba lor murdară pe hainele tale. Ei îţi sărută mâna şi te linguşesc, atât timp cât pot căpăta de la tine un ciolan, ca bărbatul, care spuse nevestei sale, o bucătăreasă: “Eu să te părăsesc pe tine, comoara mea iubită? Niciodată, cât timp vei avea un leu la ciorap.” Când vorba e prea dulce, trebuie să ne temem că inima e amară. Dacă cineva te laudă în faţă, fii cu băgare de seamă, căci tot el este acela care te bârfeşte pe la spate. Dacă unul se osteneşte a te linguşi, să ştii că pentru asta aşteaptă răsplată din partea ta. Aceia care sunt atât de proşti şi se lasă linguşiţi de el trebuie să plătească un asemenea serviciu. Dacă cineva se apleacă, o face ca să ridice ceva, şi cine se înjoseşte, pentru a te linguşi, o face pentru că vrea ceva de la tine. Politeţea multă este întotdeauna suspectă. Voi, tinerilor, păziţi-vă de linguşitorii şireţi!

4. PĂZEŞTE-TE DE UN CÂINE LACOM sau de un om care nu se mai satură. Cârtirea este molipsitoare; un singur nemulţumit ispiteşte pe alţii să se plângă. Nemulţumirea este un viciu. Lacomul este de multe ori şi necinstit. Dacă se prezintă ocazia, îşi vâră repede lingura în borşul altora; oare de ce nu şi într-al tău? El este în stare să scoată un rând de piele de pe o cremene; curând îi va veni pofta să tragă un rând de piele şi de pe tine, iar dacă nu eşti obişnuit la aşa ceva, ca un ţipar, atunci ţine-l pe jupuitorul de piei cât mai departe de trupul tău. Când cineva se laudă că nu are obiceiul să dăruiască, atunci spune-ţi: “Păzeşte-te de câini!” Un om darnic, un prieten binevoitor, te va ajuta să-ţi stăpâneşti egoismul, dar un om strângător, lacom, te va face să-ţi coşi un nasture în plus la buzunar. Câinii mâncăcioşi înghit tot ce capătă şi apoi se uită împrejur dacă mai pot înghiţi ceva; iar oamenii lacomi înghit casa şi curtea altuia şi apoi scotocesc pe unde mai este ceva de înghiţit. Felul acesta îmi este nesuferit, atât la oameni cât şi la câini. Dacă unui om îi place să vorbească mai mult de felul cum se poate câştiga şi economisi mai mulţi bani – atunci, mai bine să treacă în şleahta câinilor de vânătoare, care se ceartă pentru un cal mort. Nu se poate spune câtă pagubă sufletească produce zgârcitul semenilor săi şi cât de mult sunt de dispreţuit. Să fii muşcat de un câine turbat nu este mai mare rău, căci lăcomia de avere este o boală fără leac.

C.H. Spurgeon

Ce valoare au SCRIPTURA ŞI TRADIŢIA pentru credinţa şi mântuirea noastră

Scriptura si traditia

Ce spune Biblia despre sinucidere?

Ori de câte ori am auzit despre cineva că s-a sinucis, am fost şocat, dar niciodată atât de mult ca şi în cazului suicidului Mădălinei Manole. Întrebarea care este pe buzele şi în inimle tuturor este următoarea: Ce se întâmplă cu o astfel de persoană? Care este destinul ei veşnic?
Răspunsul la o astfel de întrebare este destul de dificil de oferit, pentru că Biblia nu vorbeşte foarte mult despre acest subiect, de fapt, cu excepţia amintirii a şapte personaje biblice care s-au sinucis, Biblia nu analizează niciunde acest lucru. Trei dintre cele mai cunoscute dintre cele şapte personaje sunt Samson, Saul (primul rege al lui Israel (aprox. (1000-990 î.Cr.) şi Iuda iscarioteanul, care L-a vândut pe Domnul Isus.
Dintre acestea, primul caz este, pur şi simplu şocant, pentru că înainte de a comite suicidul Samson s-a rugat lui Dumnezeu să-L asculte şi să-l ajute să dărâme Templul în care se aflau toţi conducătorii filistenilor, şi Dumnezeu l-a ascultat şi i-a dat puterea necesară de a-şi duce treaba la bun sfârşit (Judecători 16:28).
Acum, Biblia ne spune că Samson a fost ales de Dumnezeu pentru o slujbă specială (Judecători 13), ceea ce înseamnă că, cel puţin aleşii lui Dumnezeu, au toate păcatele – trecute, prezente şi viitoare – au fost iertate pe baza jertfei lui Cristos de pe Golgota (Coloseni 2:13-14). Apostolul Pavel spune, într-un context în care vorbeşte despre aleşii lui Dumnezeu, că nimic nu ne poate separa de dragostea lui Dumnezeu (nici măcar moartea – Romani 8:35-39). Deci, dacă un ales al lui Dumnezeu (creştin sau credincios al Vechiului Testament) comite suicid într-un moment de slăbiciune extremă psihică şi emoţională, nu-şi va pierde mântuirea, ci va fi primit în cer (Iuda 24).
În acelaşi timp, trebuie să punem sub semnul întrebării credinţa cuiva care a comis suicid, deşi ştia că face un păcat îngrozitor. John Macarthur, un predicator şi păstor respectat din SUA spune în felul următor:
Este autentică credinţa unei persoane care a comis suicid? A fost cu adevărat mântuită? Pentru că Biblia îi caracterizează pe copiii lui Dumnezeu ca unii care au speranţă (Fapte 24:15; Romani 5:2-5; 8- 24; 2 Cor. 1:10 etc.) şi au un scop în viaţă (Luca 9:23-25; Romani 8:28; Coloseni 1:29). Iar cei care se sinucid, fac acest lucru tocmai pentru că şi-au pierdut orice speranţă şi scop în viaţă. Mai mult, unul care se gândeşte la sinucidere, trăieşte cu păcatul în inimă, pentru că actul propriu zis al sinuciderii este doar ultimul pas al unui lung proces (Proverbe 23:7), iar 1 Ioan 3:9 spune că „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte… şi nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu.” Ba chiar, suicidul este o evidenţă clară a respingerii domniei lui Cristos peste viaţa lui, pentru că este un actul în sine de a-şi lua viaţa, este o încercare de a-şi hotărî singur destinul şi de a nu-L lăsa pe Dumnezeu să facă asta. Cu siguranţă, foarte mulţi dintre cei care s-au sinucis Îl vor auzi pe Cristos în ziua judecăţii spunând: „Duceţi-vă de la Mine toţi cei ce aţi lucrat fărădelege, căci niciodată nu v-am cunoscut” (Matei 7:23).
MacArthur încheie astfel: „Deşi este posibil ca un creştin autentic să comită suicid, credem că nu se va face niciodată aşa ceva. Deci, definitorie în rezolvarea problemei suicidului este autenticitatea credinţei unei persoane care a comis un astfel de act” (2 Cor. 13:5). (Vezi http://www.biblebb.com/files/macqa/IA-suicide.htm).
Iată câteva dintre semnele cel ami importante semne ale unei persoane mântuite:
- Naşterea din nou (Ioan 3:3,5)
- O dragoste perofundă pentru Dumnezeu (Ps. 42:1; Luca 10:27; Rom. 8:7)
- Pocăinţa de păcat (Ps. 32:5; Prov. 28:13; Rom. 7:14, 2 Cor. 7:10; 1 Ioan 1:8-10)
- Umilinţă şi smerenie (Ps. 51:17; Mat. 5:1-12; Iacov 4:6, 9).
- Pasiune pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru lucrarea Lui (Ps. 105:3; 115:1; Is. 43:7, 48:10; Ier. 9:23-24; 1 Cor. 10:31)
- O viaţă de practicare a disciplinelor spirituale (Luca 18:1; Efes. 6:18; Fil. 4:6; 1 Tim. 2:1-4; Iacov 5:16-18)
- Separare de lume (1 Cor. 2:12; Iacov 4:4; 1 Ioan 2:15-17, 5:5)
- Maturitate spirituală (Luca 8:15; Ioan 15:1-6; Efes. 4:12-16)
- Ascultare de Dumnezeu (Mat. 7:21; Ioan 15:14, Rom. 16:26; 1 Pet. 1:2,22; 1 Ioan 2:3-5)
Nu vreau ca prin acest articol să-i încurajez pe cei care s-au gândit vreodată să se sinucidă, din contră, vreau să spun apăsat că este un păcat teribil, dar în acelaşi timp vreau să rămân credincios Scripturilor şi să spun ceea ce spune ea, nici mai mult, nici mai puţin: Suicidul este un păcat teribil, dar nu un păcat de neiertat. E foarte periculos să pui în gura lui Dumnezeu cuvinte pe care nu le-a spus, şi e la fel de periculos să scoţi din Scriptură cuvintele Lui (Apoc. 22:18-19).
John Piper, un alt predicator respectat din SUA spune: „Un singur păcat nu poate fi iertat niciodată de către Dumnezeu, şi anume păcatul împotriva Duhului Sfânt (Matei 3:28-29), care reprezintă respingerea continuă şi răutăcioasă a chemării Duhului Sfânt la pocăinţă, până la moarte şi o atribuire a lucrărilor lui Dumnezeu în seama lui Satan. În afară de acest păcat nu mai există niciunul care să nu poată fi iertat, nici măcar suicidul… Nimeni nu poate spune că sinuciderea este un păcat de neiertat.” (Vezi http://www.christianity.com/11553479/).
În concluzie, sinuciderea este un păcat îngrozitor, este crimă împotriva propriei persoane (Ex. 20:13), este de multe ori un act de maximă laşitate, pentru că persoana care se sinucide se gândeşte mai mult la sine decât la persoanele care rămân în urma ei, este o încercare e evadare din lumea în care Dumnezeu a aşezat-o şi, mai ales, este un act de sfidare a lui Dumnezeu, singurul care dă viaţa şi singurul responsabil să o ceară înapoi. Dar, nu este un păcat de neiertat. Pentru cei care şi-au pus încrederea în Isus Cristos ca Domn şi Salvator, păcatele lor – trecute, prezente şi viitoare – au fost deja iertate pe crucea de la Golgota. La urma urmei, Dumnezeu este suveran şi toate lucrurile trebuie lăsate în mâinile Sale, chiar şi suicidul.
Deşi avem încredinţarea că aceia care s-au sinucis într-un moment de disperare extremă, dar au fost copii ai lui Dumnezeu, vor fi primiţi în cer, avem aceeaşi încredinţare că toţi cei care nu s-au încrezut în Isus Cristos nu vor fi primiţi în cer, ci vor merge în pedeapsa veşnică.