Superioritatea creștinilor nu stă în faptul că ei reușesc să păzească 240 de porunci în timp ce fariseii cei mai buni reușeau să păzească doar 230. Nu! Neprihănirea creștinului este mai mare decât neprihănirea fariseică deoarece este mai profundă, fiind o neprihănire a inimii [...] Neprihănirea plăcută lui Dumnezeu este o neprihănire interioară, a gândurilor și a motivațiilor. Căci “Domnul se uită la inima omului“. John Stott, Predica de pe Munte: Comentarii Biblice Expozitive, Cluj Napoca: Logos, 2005, p. 75.
Category: Devotional
Iadul nu este un loc unde oamenii sunt trimiși din cauză că au fost destul de buni, dar, pur și simplu, nu au crezut ce trebuie. Oamenii sunt trimiși acolo în primul și-n primul rând pentru că Își sfidează Făcătorul și vor să fie în centrul universului. Iadul nu este plin de oameni care s-au pocăit până la urmă, dar Dumnezeu nu este destul de bun și de înțelegător ca să-i lase să iasă de acolo. Dimpotrivă, este plin cu oameni care încă mai doresc să fie o veșnicie întreagă centrul universului și care persistă în răzvrătirea lor sfidătoare la adresa lui Dumnezeu. În acest caz, ce-I rămâne de făcut? Dacă spune că nu-I pasă, atunci nu mai este un Dumnezeu vrednic de admirat, ci mai degrabă fie amoral, fie de-a dreptul inferior. Dacă ar acționa altfel în fața unei sfidări atât de fățișe, S-ar înjosi pe Sine.
Creștinismul a fost un dar pentru omenire… (și) a avut un efect benefic asupra rasei umane… Majoritatea oamenilor din ziua de azi care trăiesc într/un mediu relativ creștin, influențat de o etică creștină, nu-și dau seama cât de îndatorați îi sunt lui Isus din Nazaret… Bunătatea și îndurarea care există în lumea noastră ne vine în mare măsură de la El.
În îndelungata istorie a creștinismului, cel mai deprimant lucru – și aceasta din cauza frecventei sale repetări – a fost incapacitatea tragică a creștinilor obișnuiți de a se ridica la înălțimea idealurilor creștine. Pe de altă parte, cel mai remarcabil lucru în derularea seculară a istoriei creștine – deoarece este o minune a harului – a fost cât de des au acționat credincioșii contrar mândriei vieții, în scopul de a-L onora pe Cristos. Dar dintre toate aceste “contradicţii”, cel mai aproape de modelul cristic s-au situat acele cazuri când credincioși puternici – prin bogăție, educație, putere politică, cultură superioară, sau localizare privilegiată – au sărit în ajutorul celor disprețuiți, uitați, abandonați, pierduți, neînsemnați sau neputincioși.
Aristotel și Platon au susținut că majoritatea oamenilor sunt din fire sclavi și apți numai pentru sclavie. Majoritatea, spuneau ei, nu au firi demne de libertate. Grecii foloseau cuvântul “demnitate” cu referire la puține ființe umane, nicidecum pentru toți oamenii. Prin contrast, creștinismul a insistat că fiecare om în parte este iubit de Creator, făcut după chipul Lui și destinat unei prietenii și unei comuniuni veșnice cu El.
Moise a știut să mediteze le Lege; Mahomed a știut să învârtească o sabie; Buda a știut să dea sfaturi personale; Confucius a știut să facă afirmații înțelepte; dar niciunul dintre acești bărbați nu a fost calificat să ispășească păcatele lumii… Singur Cristos merită veșnic devotament și slujire din partea noastră.
Credinţa face un lucru extraordinar, şi anume: pe de-o parte, ne ajută să înţelegem că cerul este adevărata noastră destinaţie (cf. Fil. 3:19-20), iar pe de altă parte, ne face să ne simţim tot mai străini pe pământ. Ea face ca lucrurile nevăzute să fie reale, iar pe cele văzute neimportante. Prin ea, lipsa de satisfacţie de pe pământ, devine calea spre satisfacţia pe care o vom cunoaşte deplin în cer.
După ce au păcătuit, Adam şi Eva au murit mai întâi spiritual şi apoi fizic. Moartea spirituală nu este altceva decât despărțirea omului de Dumnezeu, iar pentru protopărinții rasei umane, aceasta s-a manifestat prin alungarea lor din Grădina Edenului. Acest act nu a fost un de cruzime din partea lui Dumnezeu, ci mai degrabă a fost o dovadă a bunătăţii Sale de nedescris. Astfel, citim că:
“Domnul Dumnezeu a zis: “Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum să ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci”… Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăuiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” (Gen. 3:22,24). Teologul şi pastorul american Erwin Lutzer spune că dacă Adam şi Eva ar fi mâncat şi din celălalt pom din grădină – Pomul Vieţii – ar fi rămas veşnic în starea de păcat şi nu ar mai fi fost nicio şansă pentru ei să fie răscumpăraţi. Ar fi îngrăzitor să trăim veşnic în starea de păcat, fără posibilitatea de a fi înnoiţi prin Duhul Sfânt. De aceea, Dumnezeu le-a dat primilor oameni „darul” morţii fizice ca mijloc de ieşire din această viaţă şi de intrare în viaţa de dincolo.
Erwin Lutzer, Prima ta clipă după moarte (Oradea: Casa Cărţii, 2006), p. 48.
James Tour este cercetător în domeniul microparticulelor și nanotehnologiei, profesor la Catedra de Chimie și la Centrul pentru Știința și Tehnologie Microparticulelor din cadrul universității Rice. Deține un doctorat în Chimie organică la Universitatea Purdue și lucrări postdoctorale la Universitatea Standford și Universitatea Wisconsin, și este mereu în avangarda cercetărilor în domeniul molecular. A scris peste 450 de articole de cercetare în domeniul tehnicii și deține 50 brevete în SUA. Puteți citi mai multe despre activitatea lui academică aici.
Mai presus de toate acestea, este un om credincios, căruia descoperirile științifice i-au întărit credința și i-au mărit venerația față de Dumnezeu. El mărturisește: “Am un sentiment de veneraţie în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut prin creația Sa. Numai un ageamiu, care nu știe nimic despre știință, ar spune că știința îl îndepărtează pe om de credință. Dacă studiezi cu adevărat știința, ea te va duce mai aproape de Dumnezeu“.
Filosoful ateu François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut ca Voltaire, că, afându-se pe patul de moarte, i-a cerut medicului să-i prelungească viaţa măcar cu câteva minute. Iată ce spune acest medic în jurnalul personal despre moartea ateului: „Când a văzut Voltaire că are să moară, era ca şi gonit de furii. Mi-a oferit sume mari de bani pentru a-l ajuta să mai trăiască măcar câteva minute. Se agăţa cu disperare de viaţă, dar moartea l-a umpult de groază. Aş fi dorit ca toţi cei ce au fost amăgiţi de cărţile lui ateiste să fi văzut grozăvia morţii lui”.
Prietenii, tovarăşii de necredinţă şi rudele stăteau în jurul lui şi încercau să-l încurajeze să nu-şi piardă „necredinţa”, dar deodată l-a apucat furia şi a început să strige: „Plecaţi de aici! Voi m-aţi adus în starea aceasta. Duceţi-vă! Ce nenorocită este gloria pe care mi-aţi dat-o! Trebuie să mor părăsit de Dumnezeu şi de oameni…”. Asistenta medicală care îl îngrijea a mărturisit că pentru toate bogăţiile Europei n-ar mai sta la căpătâiul unui ateu muribund.
Jurnalistul britanic, Malcolm Muggeridge (1903-1990), care şi-a irosit cei mai mulţi ani din viaţă luptând împotriva creştinismului, a capitulat în cele din urmă în faţa lui Cristos la vârsta de şaizeci şi şase de ani. Făcând cercetări amănununţite pentru a dovedi că Isus Cristos este un mit şi, în consecinţă, creştinismul este o religie falsă, Muggeridge a devenit convins de existenţa istorică a lui Isus din Nazaret şi de dumnezeirea Sa. A devenit creştin şi a folosit cercetările făcute pentru a pulblica prima sa lucrare de după convertire: Jesus Rediscovered (Isus redescoperit), în care mărturiseşte:
Aveam sentimentul, uneori extrem de acut, că eram un străin într-o ţară străină; un vizitator, nu un localnic… o persoană strămutată… Şi sentimentul acesta, am fost surprins să descopăr, mi-a produs un altul, de data aceasta de satisfacţie, aproape de extaz… Ar putea trece zile sau săptămâni sau luni… Se va mai întoarce acest sentiment al înstrăinării? Îmi ciulesc urechile, poate aud ceva, ca o muzică îndepărtată; privesc atent să văd o lumină foarte strălucitoare şi îndepărtată. S-a dus pentru totdeauna? Şi apoi – ah! Ce uşurare! Ca o alunecare din îmbrăţişarea somnului, ca o uşă închisă încet în urma cuiva, sau ca mersul pe vârful picioarelor în lumina cenuşie a zorilor – mă simt din nou un străin. Am ajuns astfel să înţeleg că singura şi cea din urmă nenorocire care se poate abate asupra noastră este să ne simţim ca acasă aici jos pe pământ. Atâta vreme cât suntem străini aici, nu ne putem uita adevărata ţară.
O, Doamne,
Trăiesc aici ca un peşte într-un vas cu apă,
am doar atât cât să nu mor,
dar în cer voi înota într-un ocean.
Aici nu am decât puţin aer, cât să pot respira,
acolo, însă, mă voi bucura de o briză dulce şi proaspătă.
Aici nu am decât o rază de soare să-mi lumineze întunericul,
O rază călduţă, ca să nu îngheţ,
Dincolo, însă, voi trăi în lumină şi căldură pentru totdeauna.
(Rugăciune puritană din secolul al XVI-lea)
Materialiştii neagă existenţa unei părţi imateriale a omului, desconsiderând mărturia Sfintelor Scripturi şi susţinând că nu există nici Dumnezeu, nici cer sau iad, nici suflet. Pentru ei, realitatea este doar cea percepută cu ajutorul celor cinci simţuri. Prin urmare, la moarte trupul se descompune şi nu mai rămâne nimic din el. Existenţa lui încetează pentru totdeauna. Problema este că materialiştii nu pot oferi un răspuns logic la întrebarea: dacă nu există suflet, cum se face că există lupte şi dureri sufleteşti? Cum se face că uneori remuşcările sufleteşti sunt mai chinuitoare decât durerile fizice?
Un chirurg ateu a spus odată unui credincios: „Eu am disecat corpul omenesc până la cele mai mici părţi componente şi n-am găsit sufletul nicăieri. Eu cred numai ceea ce pot percepe cu ajutorul simţurilor mele.” Credinciosul l-a întrebat:
- Ai auzit dumneata vreodată durerea?
- Nu.
- Ai mirosit durerea?
- Nu.
- Ai putut gusta vreodată durerea?
- Nu.
- Atunci înseamnă că, potrivit propriei teorii, dumneata nu crezi că există durere.
Sufletul nostru este asemenea curetului care dă viaţă unui motor. Atâta vreme cât curentul alimentează motorul, acesta funcţionează; când motorul este decuplat de la sursa de curent, deşi toate componentele sunt acolo, la locul lor, este mort. La fel este în cazul radioului, al televizorului şi al oricărui aparat electric. Tot aşa stau lucrurile şi în cazul trupului fără suflet: chiar dacă toate mădularele sunt la locul lor în trup, fără suflet trupul este mort.
Care este scopul vieţii tale? Unde ţi-ai propus să ajungi? Când vei ajunge acolo unde ţi-ai propus, crezi că vei fi fericit? James Dobson povesteşte că, atunci când era în colegiu, cea mai mare dorinţă a lui, însuşi scopul vieţii lui, era să fie un bun jucător de tenis. Când a câştigat o medalie la un concurs susţinut de şcoala la care învăţa, a trăit cele mai fericite clipe din viaţa lui. Era atât de mândru că nu-şi mai încăpea în piele şi spunea tuturor de performanţa lui. Medalia a fost agăţată pe panoul de onoare al şcolii şi, de fiecare dată când trecea pe acolo, James se uita la ea şi le povestea colegilor cât muncise pentru ea. După câţiva ani de zile, cineva i-a adus medalia casă, spunând că, la repararea şcolii, cineva a găsit-o printre lucrurile aruncate la gunoi. El spunea: „Prea mult timp irosim să câştigăm lucruri care vor fi aruncate la gunoi”.
Pentru ce trăieşti? Pentru a-ţi vedea „medaliile” agăţate pe „panoul de onoare” al şcolii sau al firmei unde lucrezi? Nu crezi că este timpul să identifici un scop mai înalt decât acesta? Tu ai fost creat ca să trăieşti veşnic, nu te limita doar la ceea ce poţi să faci aici şi acum. Uită-te dincolo, în veşnicie, şi reevalueză-ţi priorităţile. Urmează modelul apostolului Pavel, care a spus: „lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Cristos” (Fil. 3:7). Începe să-ţi trăieşti viaţa în lumina veşniciei!
Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?
Unele dintre cele mai profunde şi arzătoare întrebări la care oamenii au nevoie să afle răspunsuri sunt acestea: Cine suntem? De unde venim şi încotro ne îndreptăm? În faţa acestor întrebări, oamenii, indiferent de cultură, naţionalitate, nivel de inteligenţă etc., au avut de ales între două opţiuni. Prima dintre ele este speculaţia. De mii de ani, cei mai luminaţi filozofi şi oameni de ştiinţă au dezbătut problema şi au speculat cu privire la originea şi sensul vieţii. Dar, deşi filozofia este importantă şi îşi are locul ei, când încearcă să determine originea şi scopul vieţii, chiar şi cei mai inteligenţi exponenţi ai ei pot doar să presupună, să speculeze: „Noi credem că…” „Presupunem că…” „Părerea noastră este următoarea:…”
Dr. Hugh S. Moorhead, profesor de filozofie la Northeastern Illinois University, a scris cândva la 250 dintre cei mai cunoscuşi filozofi, oameni de ştiinţă şi scriitori din lume şi le-a pus următoarea întrebare: „Care este scopul vieţii?”. Răspunsurile primite de el au fost publicate, şi unii au explicat cum au ajuns ei să înţeleagă pentru ce trăiesc, alţii au transmis presupunerile lor, iar alţii au recunoscut cu onestitate că nu au nici cea mai vagă idee. De fapt, o mare parte dintre vestiţii intelectuali l-au rugat pe Dr. Moorhead să le scrie înapoi şi să le spună dacă el deţine vreun răspuns.
A doua opţiune este revelaţia. Putem cunoaşte originea şi scopul vieţii apropiindu-ne de Sfintele Scripturi. Cea mai bună metodă de a afla scopul unei invenţii este să-l întrebi pe inventator sau să citeşti cartea de instrucţiuni care însoţeşte invenţia respectivă. Biblia este cartea tehnică a Creatorului nostru şi în ea găsim răspunsul la întrebările cruciale ale vieţii. În Biblie, Dumnezeu vorbeşte omului, de aceea este numită „Cuvântul lui Dumnezeu”. Ştiind că omul nu poate afla niciodată prin propriile-i strădanii răspunsurile la problemele existenţei sale, Dumnezeu a hotărât să i le ofere în Cuvântul Lui. Prin urmare, orice demers menit să ne descopere cine suntem, de unde venim, care este scopul vieţii noastre şi încotro ne îndreptăm, trebuie să înceapă cu Dumnezeu, pentru că, aşa cum recunoştea chiar şi ateul Bertrand Russell, „până nu te raportezi la Dumnezeu, întrebările despre scopul vieţii nu-şi au rostul”.
Numai în Dumnezeu putem găsi răspunsurile cu privire la originea, identitatea şi scopul nostru, la raţiunea existenţei noastre şi a destinului nostru veşnic. Orice altă cale de a afla astfel de răspunsuri este sortită eşecului.
Isus este prezent lângă noi în locurile cele mai joase ale vieții noastre. Suntem frânți? Și El a fost frânt ca pâinea pentru noi. Suntem disprețuiți? Și El a fost disprețuit și respins de oameni. Strigăm cât putem de tare că nu mai putem îndura suferința? El a fost un om al durerii și obișnuit cu suferința. Ne trădează oamenii? El Însuși a fost vândut. Se destramă relațiile cele mai dragi sufletului nostru? Și El a iubit și a fost respins. Ne părăsesc oamenii? Și de la El și-au întors fața, ca de la un lepros… Coboară El în iadul nostru? Da, coboară! Din adâncul unul lagăr nazist al morții, Corrie ten Boom a scris: “Indiferent cât de adânc este întunericul nostru, El este mai adânc!” Isus este gazat la Auschwitz. Este sclav în Sudan. Este batjocorit în în Soweto. Este luat în râs în Iralnda de Nord. Ne place să-L urâm, dar El a ales să ne răspundă cu dragoste. Fiecare lacrimă pe care o vărsăm devine lacrima Lui… El este răspunsul lui Dumnezeu la toată drama umanității.
Peter Kreeft în Pledoarie pentru credința creștină, scrisă de Lee Strobel.
Psihologul creştin, James Michaelson a primit odată pentru consiliere o femeie care se simţea singură şi abandonată. În timp ce aceasta îşi povestea drama prin care trecea şi încerca să-i explice psihologului cum se simte, el nu se putea concentra aproape deloc din pricina unui verset din Scriptură, care-i revenea obsesiv în minte: „Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem…” (Ps. 100:3). Aparent, acest verset nu avea nicio legatură cu cazul de faţă, dar, pur şi simplu, nu şi-l putea scoate din minte. După ce a terminat de vorbit, femeia aştepta un răspuns de la Dr. Michaelson, dar acesta nu avea nicio reacţie pentru că nu fusese prea atent la ceea ce-i spusese pacienta lui. Ar fi vrut să nu spună nimic, pentru că îi era teamă că nu va oferi soluţia potrivită. După o tăcere îndelungată, care devenea din ce în ce mai stânjenitoare pentru amândoi, în cele din urmă Dr. Michaelson s-a hotărât să rupă tăcerea, dar n-a putut să rostească decât: „Trebuie să vă spun ceva: «Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem… »”. Imediat, femeia început să plângă necontrolat şi, după ce s-a liniştit, i-a spus psihologului: „Mama a rămas însărcinată cu mine înainte de căsătorie şi nu m-a dorit, aşa că tot timpul am trăit cu convingerea că viaţa mea a fost o greşeală, un accident nefericit şi că nu Dumnezeu m-a creat. Însă, când aţi citat acel verset din Biblie, m-am gândit că Dumnezeu m-a format în pântecele mamei mele şi că am venit pe lume pentru că aşa a vrut El. Acum ştiu că naşterea mea nu a fost un accident, ci a fost planificată de Marele Creator. Nu sunt o greşeală! De acum încolo nu mă voi mai simţi niciodată singură şi abandonată. Nu voi uita niciodată această zi.[1]
Dumnezeu ştia că acea femeie se simţea singură şi abandonată pentru că nu-L cunoştea pe El, de aceea i-a pus în minte Dr. Michaelson să-i spună că este creaţia mâinilor Sale şi că doar atunci când îşi va găsi identitatea în El va fi împlinită. Perspectiva ei asupra vieţii s-a schimbat pentru totdeauna când a înţeles că Dumnezeu a creat-o şi că are un plan minunat cu viaţa ei.
Recunoscând amprenta lui Dumnezeu în viaţa sa, David spune într-unul dintre cei mai îndrăgiţi psalmi: „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în Cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Ps. 139:13-16).
[1] Kent Crockett, I Once Was Blind But Now I Squint (Chattanooga, TN: AMG, 2004), p. 84.
De ce ne este uneori atât de dor de cer? De ce simţim că am vrea să ajungem acolo cât mai repede? Pentru că acolo este casa noastră adevărată. Aici, pe pământ, suntem doar „străini şi călători” (cf. Evrei 11:13; 1 Petru 2:1), „Dar cetăţenia noastră este în ceruri [...] ” ( Filipeni 3:20). Aici avem doar o rezidenţă temporară, în cer, însă, este reşedinţa noastră permanentă. Când vom pleca acolo, nu trebuie să ne luăm bilte decât „dus”, pentru că ne va plăcea atât de mult acolo încât nu vom vrea să ne mai întoarcem niciodată aici (de fapt, nici nu vom mai putea).
Până atunci, însă, trebuie să trecem prin nemiloasa vale a umbrei morţii, care ne produce multe dureri şi suferinţe. Poate unii dintre voi aţi simţit cel mai acut dorul de casă când: v-a murit copilul, soţul sau soţia; când vi s-a destrămat căminul; când vi s-a spus că aveţi cancer, leucemie sau vreo altă boală incurabilă.
Mântuitorul nostru plin de dragoste ştie prin ce treceţi, ştie că sunteţi trişti. Aşa erau şi ucenicii Lui într-o Joi seara. El era pe punctul de a pleca acasă, la Tatăl Său, iar ei aveau să rămână singuri. Aât pentru ei, cât şi pentru noi, Domnul Isus a spus: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3).
Acesta este motivul pentru care, adânc în sufletul nostru, ştim că aici nu suntem acasă şi că destinaţia noastră finală este veşnicia. De aceea ne dorim să evadăm din lumea aceasta cât mai curând şi să ajungem în ţara aceea mai bună, unde nu mai există sindromul Down, HIV sau cancer, unde nu mai există abuzuri, bătăi şi violuri, despărţire în familie şi copii nefericiţi, unde bogaţii nu-i vor mai asupri şi dispreţui pe săraci şi unde copiii se vor putea juca în voie fără a mai exista riscul de a fi răpiţi de lângă părinţii lor. Acolo este o lume complet nouă, fără ziare de scandal şi bârfe murdare, o lume unde nu va mai fi nevoie nici de poliţie, nici de avocaţi şi nici de puşcării, o lume fără alarme, garduri electrificate, camere de filmat sau buldogi care să ne păzească, o lume fără scandaluri economice sau politice, fără terorişti, jihaduri sau droguri. Acolo nimeni nu se va plictisi şi nici nu se va grăbi, acolo copiii nu vor mai fi dezamăgiţi de părinţii care le-au promis că se vor juca cu ei, acolo nimeni nu va mai fi singur şi nimănui nu-i va mai fi frică de ceva. Dar, mai ales, ne dorim să ajungem acolo pentru că acolo e Domnul Isus şi asta încântă cel mai mult sufletele noastre şi le face să tresare de nerăbdarea întâlnirii cu El!
Începând de astăzi voi posta în fiecare zi câte un fragment din cartea DRUMUL SPRE CASĂ pentru cei care nu au posibilitatea sa citească întreaga carte.
Ai fost vreodată plecat mai multă vreme departe de casă şi ţi s-a făcut atât de dor de cei dragi încât să simţi că dacă nu mergi mai repede să-i vezi nu mai rezişti? Eu, unul, am fost de mai multe ori în astfel de situaţii şi pot confirma că dorul de casă e cumplit. Un foc lăuntric te arde atât de tare încât simţi că te usuci pe picioare şi, realmente, poţi să cazi bolnav din pricina aceasta.
Aveam douăzeci de ani şi eram la aproape o mie de kilometri distanţă de casă. Eram plecat de şapte luni de zile departe de cei dragi şi, cu cât treceau zilele, cu atât îmi era mai dor de ei. Într-o noapte, am visat că am ajuns acasă şi, la revederea părinţilor şi fraţilor, am început să plâng. M-am trezit din somn şi am realizat că, de fapt, plângeam şi în realitate şi obrajii îmi erau plini de lacrimi. Zilele următoare mi-am cumpărat o geantă mare, mi-am adunat toate lucrurile, mi-am cumpărat bilet pentru autocar şi peste câteva zile am ajuns în ţară. Ajuns în Bucureşti, am realizat că nu mai am răbdare să aştept încă vreo câteva ore pentru a lua trenul şi a străbate şi cei aproape 250 de kilometri rămaşi până acasă, aşa că am luat un taxi şi am plecat imediat. Scena reîntâlnirii cu cei dragi a fost atât de intensă încât aproape că nu o pot descrie în cuvinte. După îmbrăţişări îndelungate şi multe lacrimi de bucurie, în sfârşit mi s-a stâmpărat dorul de casă.
De atunci încoace, dorul acela de casă a mai apărut de multe ori în viaţa mea, uneori la o intensitate mult mai mare, însă casa de care-mi este dor acum este adevărata mea casă din cer, iar Persoana cu care-mi doresc cel mai mult să mă întâlnesc este Salvatorul meu, Domnul Isus Cristos. Am asemănat de multe ori în mintea mea reîntâlnirea mea cu cei dragi cu întâlnirea credincioşilor cu Domnul şi îmi place să cred că lacrimile care le vor curge atunci pe obraji vor fi lacrimi de bucurie şi vor fi ultimele, pentru că „El va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 21:4a).
Napoleon a exprimat următoarele gânduri pe când era exilat pe insula Sf. Elena. Acolo, cuceritorul Europei civilizate a avut timp ca să reflecteze la măsura realizărilor sale. L-a chemat la sine pe contele Montholon şi l-a întrebat: “Poţi să-mi spui cine a fost Isus Hristos?” Contele nu i-a răspuns, aşa că Napoleon a avut ocazia să ofere unul dintre cele mai extraordinare răspunsuri cu privire la Isus Cristos:
Ei bine, atunci am să-ţi spun eu. Alexandru, Cezar, Carol cel Mare şi eu însumi am întemeiat imperii mari, dar pe ce s-au bazat realizările geniului nostru? Pe forţă. Isus singur Şi-a întemeiat imperiul pe dragoste, şi până în ziua de azi milioane de oameni sunt gata să moară pentru El… Cred că înţeleg câte ceva despre natura umană; şi îţi spun că toţi cei amintiţi de mine au fost oameni, şi eu sunt om: nimeni nu e ca El; Isus Cristos a fost mai mult decât om… Eu am inspirat atâta devotament entuziast în oameni, încât au fost dispuşi să moară pentru mine…dar pentru asta era necesar să fiu văzut de ei, cu influenţa electrizantă a privirii mele, a cuvintelor mele, a vocii mele. Când îi vedeam pe oameni şi le vorbeam, aprindeam flacăra abnegaţiei în inima lor… Cristos singur a reuşit să înalţe mintea omului spre ceva nevăzut, aşa încât ea a devenit insensibilă la bariera timpului şi a spaţiului. De optsprezece veacuri, Isus porunceşte ceva ce e foarte greu de împlinit. El cere ceva ce un filozof poate cere în van de la prietenii lui, un tată de la copiii lui, o mireasă de la mirele ei ori un bărbat de la fratele lui. El cere inima omului; şi o vrea în întregime pentru El. O cere necondiţionat; şi imediat cerinţa Îi e satisfăcută. Minunat! Sfidând timpul şi spaţiul, sufletul omului-cu toate energiile şi facultăţile sale- devine o anexă a împărăţiei lui Cristos. Toţi cei care cred sincer în El sunt animaţi de o dragoste deosebită şi supranaturală faţă de El. Acest fenomen este inexplicabil; el depăşeşte puterile oricărui om. Timpul, marele distrugător, nu poate să stingă acest foc sacru; nu poate nici să-i slăbească puterea, nici să pună limite cuprinderii sale. Aceasta mă impresionează cel mai mult. M-am gândit adesea la lucrul acesta. El mă convinge mai presus de orice de Divinitatea lui Isus Cristos.
Fragment din cartea Isus între alţi dumnezei de Ravi Zacharias.
Am găsit o compilație de idei atribuită lui Marvel Guttormson despre ceea ce așteaptă oamenii de la un pastor. Cât de diferite sunt așteptările (a se citi gusturile și capriciile) lor!
Daca e tanar,atunci n-are experienta; daca parul il este carunt,e prea batran.
Daca are cativa copii, are prea multi; daca n-are, da exemplu rau.
Daca sotia e activa la scoala duminicala, prea se baga; daca nu, atunci nu e interesata de lucrare.
Daca predica dupa notite, predica “conserve”,n-are har; daca vorbeste liber,nu e pregatit.
Daca studiaza mult, nu se ocupa de oameni; daca face multe vizite, nu te lasa in pace.
Daca predica mereu, sunt satui sa ascute un singur om; daca are invitati, fuge de datorie.
Daca e atent cu cei saraci, face pe marinimosul; daca vorbeste cu cei bogati, ii flateaza.
Daca sugereaza imbunatatiri sau noi programe, e dictator; daca nu, e doar un figurant.
Daca foloseste ilustratii, neglijeaza Biblia; daca nu le foloseste, e plictisitor.
Daca condamna pacatul, este dur; daca nu, comite compromisuri.
Daca predica o ora, bate campii; daca predica mai putin, nu-i in stare de nimic.
Daca predica adevarul, este jignitor; daca nu, e un ipocrit.
Daca predica despre zeciuiala, jefuieste pe frati; daca nu, nu se tine de invatatura apostolilor.
Daca nu reuseste sa placa tuturor, raneste biserica; daca place tuturor, n-are personalitate.
Daca primeste un salar mare, e un mercenar; daca are salar mic,e ca nu merita mai mult.
Straduindu-se sa faca pe placul tuturor, are totusi putini multumiti;
El servitorul tuturor, slujit de atat de putini,
Facand slujba dragostei, primeste putina iubire.
Cu toate acestea, el este slujitorul tau,
Din dragoste pentru Cristos.
Marele filozof german Immanuel Kant (1724-1804) i-a scris unui prieten despre care a auzit că a început să citească Biblia: „Bine faci că îţi cauţi liniştea în Evanghelie, pentru că ea este un nesecat izvor al tuturor adevărurilor, cum nu se mai găseşte nicăieri… Dacă Evanghelia n-ar fi lăsat să ţâşnească de pe paginile ei învăţăturile morale care să alcătuiască temelia neclintită a întregii omeniri, filosofia nu le-ar fi putut elabora nici până astăzi”. Iar cu câţiva ani înainte de moarte scria: „Biblia este Cartea al cărei conţinut mărturiseşte el singur originea-i divină. Ea ne descoperă cât de mare este vina noastră, cât de adâncă este căderea, dar şi cât de mare este dragostea lui Dumnezeu. Biblia este comoara cea mai de preţ, fără de care aş fi nenorocit”.
Lord Byron (1788-1824), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi, a lăsat pe Biblia sa următoarea inscripţie: „În această Carte sfântă se cuprinde taina tuturor tainelor. Fericiţi sunt acei muritori, cărora Dumnezeu le-a dat harul de a auzi, de a citi, de a rosti o rugăciune şi de a primi cu umilinţă cuvintele acestei cărţi. Fericiţi cei care sunt în stare să deschidă poarta şi să meargă cu hotărâre pe calea arătată de ea. Iar cei care o citesc numai ca să se îndoiască de spusele ei sau să le dispreţuiască, aceia mai bine nu s-ar fi născut”.
Suntem obişnuiţi ca, atunci când începem un lucru, să facem impresie bună pentru că prima impresie contează, nu? Ne îmbrăcăm frumos la primele întâlniri şi pe urmă ne ducem în salopete. Începem predica cu putere şi apoi ni se termină gazul. Spunem prietenei că o iubim până când se sufocă şi apoi când ne devine soţie încetăm să o mai facem (pentru că ni s-au terminat impulsurile, zicea cineva).
Pentru noi, începuturile contează contează enorm. Dar cum stăm cu sfârşiturile? Ne place cămaşa nouă, albă, imaculată, ne place costumul nou, dar curând se învechesc şi nu le mai dăm imprtanţă. Ne place maşina nouă, o protejăm, dăm încet cu uşa, o spălăm periodic interior, exterior şi motor, o dăm cu ceară şi alte cele şi apoi vine prima zgârietură, apoi a doua, curând începi să n-o mai speli şi ajunge ca o căruţă. Ne place căsnicia la început, suntem plini de pasiune pentru partenerul nostru, îl iubim, îl apreciem, dar cu timpul se aşterne praful peste realţia noastră şi după prima dezapreciere, vine prima jignire, apoi prima palmă şi, în cele din urmă, prima treaptă de pe scările tribunalului.
După o viaţă întreagă de falimente spirituale, de căutări după sens şi după semnificaţie în viaţă (dar fără Dumnezeu), Solomon priveşte cu regret în urmă şi din propria-i experienţă ne spune că „Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui”. Cu alte cuvinte, Solomon spune: Oameni buni, tot ce este pe pământ este efemer şi tot ce e nou tinde să-şi piardă strălucirea; toate deciziile şi promisiunile noi tind să devină simple notiţe în agendă. Nu vă mai uitaţi atât de mult la începuturi, uitaţi-vă la sfârşituri. Entuziasmul noilor începuturi se transformă foarte repede în dezamăgirea de la sfârşit. Speranţa din 1 Ianuarie se transformă în deznădejdea din 31 Decembrie. Râsul şi bucuria din noaptea de Revelion se trasformă în regretele şi lacrimile de la sfârşit de an.
Când te uiţi în oglinda retrovizoare a anului 2011 ce vezi? Şi… eşti mulţumit? Îţi mai aduci aminte că la începutul anului ai făgăduit că o să citeşti mai mult din Biblie, că o să slujeşti mai mult, că o să te apropii mai mult de Dumnezeu şi o să vorbeşti altora ma mult despre El? Ce s-a întâmplat cu acele decizii? Este mai bun acest sfârşit de 2011 pentru tine decât a fost începutul lui?
Ai fost atât de entuziasmat la începutul anului, iar acum eşti dezamăgit că ai ajuns în aceeaşi fundătură ca şi în alţi ani? Veghează mai mult asupra fiecărei zile în parte. Nu te avânta într-un start obositor, ci economiseşte-ţi energia pentru întreaga cursă. Nu începe într-un ritm pe care nu vei putea să-l menţii până la sfârşit. Îţi aduc aminte că viaţa creştină este asemănată în Scriptură mai degrabă cu o cursă de maraton decât cu una de sprint. Dozează-ţi bine energia! Şi nu uita să te alimentezi zilnic din puterea Duhului. Opreşte-te zilnic la staţia de alimentare a Cuvântului şi stai în părtăşie cu Creatorul şi Răscumpărătorul tău. Goleşte-te de tine însuţi (de pretenţiile şi capriciile tale, de plăcerile şi anturajele nefaste, de comoditatea şi inactivitatea cu care te-ai obişnuit) şi umple-te de putere în prezenţa Lui.
Biblia spune: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13:7). Uitaţi-vă la sfârşitul alergării lor şi urmaţi-le credinţa! Nu spune: uitaţi-vă ce bine au început! Ci spune: uitaţi-vă ce bine au sfârşit! Aş vrea ca şi tu să sfârşeşti bine. Aş vrea să te ajut să eviţi încă un finish dezastruos şi multe regrete amare.
Ieremia se uita la generaţia lui, la evreii care fuseseră pedepsiţi de Dumnezeu din pricina răzvrătirii lor şi tot nu se făceau mai buni, nu se pocăiau, nu se apropiau de Dumnezeu şi constată următorul lucru: „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi!” (Ier. 8:20). Ce constatare teribilă, să te uiţi în urmă la încă un anotimp, la un an din viaţa ta şi să spui: a trecut şi acesta şi eu tot nu sunt mântuit. Eu tot nu m-am îndreptat, eu tot nu m-am pocăit. Cum e sfârşitul anului pentru tine? Te invit (şi vreau să merg împreună cu tine) într-o introspecţie, într-o cercetare adâncă; te chem la o pocăinţă sinceră, la o viaţă trăită cu mai multă atenţie, cu mai multă pasiune pentru Dumnezeu şi mai multă detaşare faţă de lucrurile pământeşti. Dacă sfârşitul anului acesta nu a fost aşa cum ar trebui, încheie-l rugându-te, asemenea lui Nicolae Moldoveanu:
Doamne, ţine minte numai
Ce-am făcut pe placul Tău,
Dar nu-ţi mai aduce-aminte
De nimic din ce-a fost rău
O, Cine este-acest Copil ce stă culcat în paie,
În timp ce îngerii în cer Îi cântă-n adorare?
Aceasta este întrebarea care ne poate ajuta să înţelegem adevărata semnificaţie a sărbătorii naşterii Domnului Isus. Răspunsurile sunt multe, sau mai degrabă este unul singur cu mai multe nuanţe.
Unii spun că a fost un mare învăţător. Problema este că niciun [alt] mare învăţător nu a pretins că ar fi Dumnezeu.
Alţii spun că a fost un moralist de excepţie. Dar oamenii de felul acesta nu prea sunt văzuţi în compania vameşilor şi păcătoşilor, a femeilor uşuratice şi a politicienilor corupţi. Dimpotrivă, se feresc de ei ca de ciumă tocmai pentru a-şi păstra reputaţia de oameni morali.
Alţii spun că a fost un fanatic religios. Dar fanaticii religioşi nu vorbesc în felul în care a făcut-o Cristos, cu atâta claritate, putere şi autoritate; nici nu se îmbulzesc să ia copilaşii în braţe, ci mai degrabă să organizeze vreun atentat terorist sau vreo sinucidere în masă.
Alţii spun că a fost un profet fals care a pretins a fi salvatorul mult aşteptat. Dar şi oameni de felul acesta au fost mulţi, iar mormintele lor au fost cunoscute contemporanilor lor.
Alţii spun că a fost doar un duh nu o persoană reală, un fel de arătare, de epifanie impersonală. Dar duhurile nu pt fi crucificate, şi nu pot fi ucise.
Alţii spun că nu a existat deloc, că a fost doar un mit. Dar miturile nu împart istoria şi nu resetează calendarele.
Devine din ce în ce mai interesantă întrebarea: Cine este acest Copil?
Pilat l-a numit „nevinovat”. Napoleon l-a numit „Imperatorul iubirii” şi a spus că n-a văzut pe nimeni care să-I semene. Johann Strauss a spus că este „cel mai înalt şi cel mai frumos model de spiritualitate”. John Stewart Mill L-a numit „Călăuza umanităţii”, Francis Cobb a spus că este „regeneratorul umanităţii”. Robert Owen l-a numit „omul fără greşeală”. În 1970 Andrew Lloyd Webber l-a transformat în superstar Rock, iar în 1971 preotul peruvian Gustavo Gitierez l-a transformat în eliberatorul social al săracilor şi oprimaţilor din America Latină.
Cine este acest Copil? Grigore Palama l-a numit „Noul Adam ce înnoieşte continuu umanitatea”, Petre Ţuţea L-a numit „Eternitatea care punctează istoria”, iar pastorul Wilhelm Busch l-a numit „dragostea izbăvitoare a lui Dumnezeu”.
Cine este Acest Copil? Nimeni nu i-a făcut o caracterizare mai frumoasă, profundă şi reală decât Toma îndoielnicul, care s-a uitat la El după înviere, cu ochii larg deschişi, a căzut în genunchi şi a l-a numit: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Îngăduie-mi să [te] mai întreb o dată: Cine este acest Copil… pentru tine?
Nici Isai şi nici fiii săi nu au crezut că David, mezinul familiei, ar putea să iasă în evidenţă cu ceva, tocmai de aceea l-au şi trimis să pască micuţa turmă de oi a famliei. Putea crede cineva că acel copil „cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faşa frumoasă” (1 Samuel 16:12) avea să devină rege lui Israel, şi nu orice fel de rege, ci cel mai iubit şi mai reprezentattiv rege din întreaga istorie a acelei naţiuni? Nu, majoritatea nu! Doar unul singur, bătrânul judecător-profet Samuel, s-a uitat dincolo de aparenţe, dincolo de ceea ce era David atunci şi a văzut ceea ce ar fi putut să devină dacă i s-ar fi dat o şansă.
Câţi dintre noi le-am fi dat o şansă celor câtorva pescari din Galileea de a întoarce lumea pe dos cu noul mesaj de eliberare spirituală prin credinta in jertfa Domnului Isus? Dar, de ce să le dai o şansă când era suficient să le auzi primele vorbe ca să-ţi dai seama că erau „necărturari şi de rând” (Fapte 4:13). Unul singur a putut vedea dincolo de aparenţe: Domnul Isus.
Câţi i-ar fi dat o şansă lui Saul din Tars, nemilosul fariseu care umbla din cetate în cetate ca să-i aresteze şi să-i ucidă pe creştini? Unul singur: Isus Cristos. A, a mai fost un profet bătrân pe nume Anania, care l-a îngrijit pe Saul, i-a predicat Evanghelia şi apoi l-a botezat şi i-a spus din partea Domnului că fusese ales să devină apostolul neamurilor.
Aş putea continua lista cu multe alte personaje si, cu sigurnaţă aţi mai putea adăuga şi voi. Dar îngăduiţi-mi să mai întreb o dată: Lui Isus cine i-ar fi dat o şansă să devină Mesia? Toţi nazarinenii îl considerau un bastard, un copil născut din flori. Natanael a vorbit în numele a mii de galileeni şi în numele a miloane de oameni care aveau să-L privească la fel pe Isus de-a lungul miilor de ani: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46).
Hai, lăsă-mă să-ţi mai pun o singură întrebare: Ţie ţi-a dat cineva o şansă? A văzut cineva în tine mai mult decât o bucata de carne ambulanta, o faţă frumoasă sau un trup frumos de pe urma căruia să profite; ceva mai mult decât nişte braţe de muncă, bune pe lângă casa omului? NU? Nu din câte ştii tu! Dar Isus poate să-ţi dea o şansă; vrea să-ţi dea o şansă! „Pe cel ce vine la Mine, nu -l voi izgoni afară” (Ioan 6:37).
Dar tu ţi-ai dat o şansă? Uneori noi ne punem singuri piedici pentru că nu vedem potenţialul din noi, ci doar urâţenia faptelor noastre şi consecinţele lor dezastruoase. De dragul lui Isus, dă-ţi o şansă!
Înainte de a încheia şi de a lăsa să citeşti o întâmplare menită să te ajute să te laşi ajutat(ă) atunci când ai nevoie de ajutor, mai vreau să te întreb doar atât: la rândul tău, tu ai dat cuiva o şansă?
Dale Galloway ne spune povestea unui băiat pe nume Teddy Stollard. Nu era genul de copil invitat la petreceri. Stătea cocârjat în banca sa și avea tot timpul o căutătură plictisită. Nu vorbea decât atunci când era întrebat ceva, și doar monosilabic. Nu se îmbrăca niciodată bine, hainele îi miroseau. Ce mai, era un băiat fără pic de șarm!
De câte ori punea note pe lucrările lui Teddy, învățătoarea avea o anumită plăcere perversă să-i bifeze răspunsurile greșite. Ce puțin fler, îi putea pune nota înainte să-i corecteze lucrarea! Pesemne că știa ea mai bine și mai multe, pentru că totul era trecut în rapoartele școlare.
Clasa I: Teddy este un copil bun și promițător, dar are o situație familială precară.
Clasa a II-a: Teddy este tăcut și retras. Mama lui este foarte bolnavă.
Clasa a III-a: Teddy a rămas în urmă cu învățatul. Mama lui a murit. Tatăl lui nu se implică deloc.
Clasa a IV-a: Teddy învață din ce în ce mai puțin. Tatăl său s-a mutat; Teddy stă la o mătușă de-a sa. Are mari probleme.
De Crăciun, toți copiii din clasă au adus daruri și mici atenții. Toate erau împachetate cu grijă, în afară de cel al lui Teddy, care era învelit în hârtie maronie, legat cu bandă adezivă, era pe pachet era scris: „Pentru doamna Thompson, de la Teddy.”
Învățătoarea desfăcea cadourile unul după altul, în așa fel ca toată clasa să vadă despre ce era vorba. Când l-a văzut pe al lui Teddy, a văzut o brățară cu ștrasuri din care cea mai mare parte lipseau, și o sticluță cu parfum din care mai rămăsese foarte puțin. Copiii au început să râdă, dar doamna Thompson nu a făcut-o. Și-a pus brățara la încheietură, spunând: „Nu-i așa că e minunată, copii? Și parfumul acesta, nu miroase bine?”
La sfârșitul orei, Teddy s-a apropiat timid de profesoară: „ Îmi pare bine că v-a plăcut cadoul meu, doamnă Thompson! a șoptit. Mirosiți ca mama mea. Și brățara ei chiar arată frumos pe mâna dumneavoastră.”
După ce Teddy plecă, doamna Thompson își puse capul pe bancă și începu să plângă, rugându-se ca Dumnezeu s-o ierte și s-o ajute să vadă ceea ce El vede când se uită la acest bier orfan.
A doua zi, când copiii au venit iar la școală, doamna Thompson era cu totul transformată. A început să se ocupe mai mult de copiii care aveau nevoie de mai mult ajutor, în special de Teddy. Până la sfârșitul anului, Teddy îi ajunsese din urmă pe majoritatea elevilor, fiind chiar mai bun decât unii dintre ei. O lungă perioadă de timp, doamna Thompson nu mai avu vești despre elevul ei. Apoi, într-o zi, primi un bilet în care scria:
“Dragă doamnă Thomson,
Am vrut să fiți prima care află. Voi termina liceul pe locul al doilea din clasa mea.
Cu dragoste,
Teddy Stollard
Patru ani mai târziu, veni alt bilet:
“Dragă doamna Thompson,
Tocmai mi s-a spus că voi fi șef de promoție. Facultatea nu a fost ușoară, dar mi-a plăcut.
Cu dragoste,
Teddy Stollard
Dupa alti patru ani:
“Dragă doamnă Thomson,
Am dorit să știți că de azi sunt Theodore J. Stollard, Doctor în medicină. Ce spuneți despre asta?
Aș dori să veniți să stați pe locul unde ar fi trebuit să stea mama mea, pentru că dumneavoastră mi-ați ținut loc de familie.
Cu dragoste,
Teddy Stollard
„[...] trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zi: «Este mai ferice să dai decât să primeşti»” (Apostolul Pavel – Faptele Apostolilor 20:25)
Paul a primit cadou de ziua lui o masina nou-nouta de la fratele sau. Cand a coborat din biroul sau sa-si ia masina parcata in fata cladirii, a vazut cum un pusti de vreo sapte ani se invartea cu ochii mari in jurul masinii sale.
“Este masina dv. domnule?”, a intrebat el. Paul a inclinat capul afirmativ. “Fratele meu mi-a dat-o cadou de Craciun”. Baiatul ramase nauc. “Vreti sa spuneti ca fratele dv. v-a dat-o asa…gratis?…fara sa platiti nimic? Domnule! As vrea…” Baiatul ezita. “Desigur” se gandi Paul, “stiu ce-i trece prin cap. Ar vrea sa aiba si el un frate bogat ca mine.” Dar ceea ce spuse apoi pustiul il facu pe Paul sa ramana cu gura cascata: ” As vrea sa pot fi si eu un astfel de frate!”
Paul se uita cu uimire la baietelul din fata lui si manat de un impuls interior, ii zise: “N-ai vrea sa te duc putin cu masina mea?” Cum sa nu! Tare mi-ar placea!” Dupa un raid prin cartier, baiatul se intoarse spre Paul. Ochii ii sclipeau de emotie. “Domnule n-ati vrea sa treceti prin fata casei noastre?” Paul zambi. Stia ce dorea baiatul. Voia sa le arate vecinilor ca soseste acasa cu o masina mare, nou-nouta.
“Vreti sa opriti aici? Langa treptele acelea , va rog!” Urca apoi scarile in fuga. Dupa cateva momente il auzi cum revine. De data aceasta, insa, nu se mai grabea. Ducea in bratele sale un fratior mai mic, handicapat. Il aseza cu atentie pe ultima treapta si arata cu mana spre masina lui Paul. “Vezi Johnny? Asta e masina, exact cum ti-am spus sus. Fratele lui i-a dat-o cadou de ziua lui si nu l-a costat nici un cent. Intr-o zi am sa-ti dau si eu una exact la fel ca asta… si ai sa vezi de unul singur ce lucruri extraordinare sunt in toate vitrinele din oras.”
Paul s-a dat jos din masina. L-a luat in bratele sale pe micutul olog, l-a asezat langa el pe scaunul din fata. Cu ochii sclipind de bucurie, fratele lui mai mare s-a asezat langa el si toti trei au inceput o calatorie de neuitat prin orasul impodobit. In seara aceea, Paul a inteles pentru prima data ce a vrut Iisus sa spuna cand a afirmat ca “este mai bine sa dai decat sa primesti…
Renunta la a-i mai judeca pe altii:
- descopera-l pe Cristos care traieste in ei !
Renunta la a mai spune cuvinte care ranesc:
- umple-te de cuvinte care vindeca !
Renunta la a mai fi nemultumit:
- umple-te de recunostinta !
Tine post de nervi:
- umple-te cu rabdare !
Tine post de pesimism:
- umple-te cu speranta !
Tine post de preocupari inutile:
- umple-te de incredere in Domnul !
Renunta la a te mai plange:
- umple-te de respect pentru acea minune care este viata !
Renunta la a-i mai stresa pe altii:
- umple-te de o rugaciune neincetata !
Renunta la a mai fi acru:
- umple-te de bunatate !
Renunta la a-ti da importanta:
- umple-te de compasiune pentru ceilalti !
Renunta la teama pentru lucrurile tale:
- umple-i pe ceilalti de darul tau !
Renunta la a mai fi descurajat:
- umple-te de entuziasmul credintei !
Tine post de tot ceea ce te separa de Iisus:
- umple-te de tot ce te apropie de El !
„Povestea încarnării este o poveste a coborârii şi a înălţării [...] Mă gândesc la ideea coborârii … jos, jos de tot apoi a înălţării … sus, sus de tot. Mă gândesc la coborârea nu doar în umanitate, ci la acele nouă luni care preced naşterea umană şi apoi la coborârea şi mai jos în moartea trupului de om. Cineva se poate gândi la imaginea unui scufundător, care se dezbracă de haină după haină, dezgolindu-se, şi zvâcnind în aer, plonjează în apa verzuie, caldă şi luminată de razele soarelui, coborând până la apa rece şi întunecată din adânc, la noroiul şi mizeria de pe fundul mării, dar urcând din nou, cu plămânii goliţi de aer, la apa caldă şi luminoasă ieşind în cele din urmă în bătaia soarelui ţinând triumfător în mână obiectul pentru care a sărit în apă. Acest obiect recuperat este natura umană, însă pe lângă aceasta şi întreaga creaţie, noul univers.”
În timp ce un bărbat îşi schimba roata la noua lui maşină, băieţelul lui de 4 ani a luat o piatră ascuţită şi a început să zgârie aripa maşinii. Mânios, barbatul a luat mâna copilului şi l-a lovit peste ea de mai multe ori, fără să-şi dea seama că avea în mână o cheie de fier.
Din cauza multiplelor fractruri, copilul şi-a pierdut toate degetele de la acea mână. Când l-a văzut pe tatăl lui pentru prima dată după operaţie, l-a întrebat cu ochii plini de carimi: „Tati, îmi vor creşte degetele la loc?”.
Tatăl a rămas împietrit de durere. S-a întors la maşina şi a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile-i fapte, stând în faţa maşinii, s-a uitat la zgârieturile făcute de băieţelu lui şi a simţit cum inima i se rupe în bucăţi când a văzut scrise următoarele cuvinte: „TATI, TE IUBESC”.
Mânia si dragostea nu au limite; alege dragostea! Şi nu uita: „Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiţi”. Problema lumii de astăzi este că s-au inversat valorile şi, astfel, oamenii sunt folosiţi şi lucrurile sunt iubite.
„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1:5).
Există o povestire foarte drăguţă despre un tânăr care a mers la Socrate ca să-l înveţe ce este înţelepciunea şi cum se poate căpăta. Marele filozof s-a uitat puţin la el şi, când a văzut aroganţa tânărului, care voia să fie mai înţelept doar pentru a-i putea impresiona pe cei din jurul lui, i-a spus:
- Aş vrea să vii cu mine la mare să te învăţ cum poţi ajunge un om înţelept.
Fără să stea pe gânduri, tânărul porni împreună cu maestrul înspre mare şi, ajunşi acolo, intrară direct în apă. Socrate, îl prinse pe tânăr de cap şi-l împinse cu toată puterea în apă, unde îl ţinu aproape un minut.
- Ce ai zis că îţi trebuie, tinere?, întrebă filozoful.
- Înţelepciune, maestre!
Socrate îl prinse iar de cap şi iar îl împinse cu capul sub apă până când tânărul începu să se zbată pentru a ieşi afară.
- Tinere, ce ai zis că vrei să înveţi?
- Cum să fiu un om înţelept, maestre!
Pentru a treia oară, Socrate îl împinse pe tânărul arogant cu capul sub apă şi îl ţinu acolo până când tânărul nu mai avu putere nici măcar să se zbată. Permiţându-i să iasă, îl întrebă din nou:
- Tinere, ce îţi trebuie?
- Aer, învăţătorule, aer!, răspunse tânărul, fără să-i mai pese dacă va fi vreodată înţelept sau nu.
Marele filozof îl ţinu pe tânăr în faţa lui astfel încât tânărul să-l poată privi drept în ochi şi îi spuse:
- Când îţi vei dori înţelepciunea la fel de mult cum ai dorit mai înainte aerul, atunci ţi se va descoperi.
Dincolo de aspectul amuzant al povestirii, oare cât de mult îşi doresc oamenii înţelepciunea? Înţeleg ei cât este de importantă? Iacov spune că Dumnezeu este dispus să ofere înţelepciune tuturor celor ce recunosc că le lipseşte şi că au nevoie de ea. Ba chiar promite că va da „cu mână largă şi fără mustrare”. Înţeleptul Solomon spune în cartea Proverbelor: „Fiule…dacă vei lua aminte la înţelepciune, şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune” (Proverbe 2:1-6).
Dumnezeu este o sursă inepuizabilă de înţelepciune (cf. Romani 11:33). El nu va rămâne niciodată în criză de idei. Întotdeauna va face planuri înţelepte cu privire la viaţa noastră şi întotdeauna va alege cele mai eficiente mijloace de a le duce la îndeplinire. Dar noi nu trebuie să ne mulţumim doar cu a şti aceste lucruri. Trebuie să devenim şi noi oameni înţelepţi, deoarece înţelepciunea lui Dumnezeu ne este, în parte, comunicabilă. El promite că ne va face oameni înţelepţi dacă vom recunoaşte că nu suntem, dar că vrem să fim înţelepţi.
„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? [...] sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru” (Romani 8:35,38-39).
Modul în care a fost scris bine cunoscutul imn creştin „Când am pacea Domnului” ilustrează foarte bine spusele apostolului Pavel. Horatio Gates Spafford (1828-1888) şi soţia sa, Anna Tuben Larssen (1842-1923), au avut o viaţă foarte zbuciumată şi plină de durere. După ce, în anul 1870 le-a decedat singurul fiu în urma unei febre puternice, în anul următor un incendiu a distrus oraşul Chicago, provocând moartea a 300 de persoane şi lăsând alte 100.000 fără locuinţă, printre care se aflau şi ei. Horatio, un avocat de succes şi prieten apropiat al marelui evanghelist D.L. Moody, nu s-a gândit prea mult la pierderile sale, ci şi-a pus tot timpul şi energia la dispoziţia supravieţuitorilor care rămăseseră fără case. Doi ani mai târziu, după eforturi intensive, el şi familia lui au hotărât să plece într-o binemeritată vacanţă în Anglia, ştiind că în perioada aceea Moody trebuia să predice acolo şi voiau neapărat să-l vadă. Fiind reţinut cu probleme foarte importante, şi-a trimis soţia şi cele patru fiice (Tanetta, Maggie Annie şi Bessie) înainte, urmând să se întâlnească în Anglia.
Pe data de 21 Noiembrie 1873, în timp ce traversa Atlanticul, vasul Ville du Havre, pe care erau îmbarcate soţia şi fiicele lui Spafford, s-a ciocnit de un altul şi, în mai puţin de 12 minute, 226 de persoane dintre cele 307 aflate la bord, au murit, printre care şi toate cele patru fiice ale sale. Cumva soţia sa a supravieţuit, agăţându-se de nişte resturi ale vaporului. Când a ajuns în Anglia, a trimis o telegramă soţului ei în care scria: „Singura salvată”. Imediat, Spafford s-a îmbarcat pe un vas spre Anglia şi, în timp ce trecea prin locul unde se scufundase vasul pe care se aflaseră cele patru fiice ale sale, a fost cuprins de o durere adâncă, dar, paradoxal, în acelaşi timp, avea o pace sufletească greu de explicat. Potrivit descrierii fiicei sale, Bertha, născută câţiva ani de zile mai târziu în urma tragediei, Horatio Spafford a compus imnul „Când am pacea Domnului” chiar acolo în mijlocul Atlanticului, în locul unde muriseră fiicele sale.
Îl cunoşti tu pe Acest Dumnezeu minunat, care îţi poate dărui pace în mijlocul furtunilor? El este singurul care are răspuns la toate problemele vieţii tale. El este sursa bucuriei de care ai nevoie când treci prin încercări. Tot ce ai de făcut este să te încrezi în El.
„Aruncă-ţi pâinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi! Împarte-o în şapte şi chiar în opt, caci nu ştii ce nenorocire poate da peste pământ” (Eclesiastul 11:1-2).
Într-o zi, un fermier scoţian pe nume Fleming era la câmp când a auzit un strigăt de ajutor venit dintr-o mlaştină aflată în apropiere. Şi-a lăsat uneltele şi lucrul şi a alergat cât a putut de repede înspre mlaştină. Când a ajuns a văzut un băieţel care era aproape să se scufunde în mocirla mlaştinei. Fermierul Fleming nu a stat nicio clipă pe gânduri, ci a sărit în ajutorul copilului şi l-a salvat de la ceea ce ar fi putut fi o moarte lentă, dar sigură.
A doua zi, o trăsură foarte frumoasă s-a oprit la uşa fermierului şi un nobil elegant a coborât din ea, prezentându-se ca fiind tatăl băieţelului care fusese salvat.
- Vreau să te plătesc pentru că mi-ai salvat fiul, a spus nobilul.
- Nu, nu pot să accept bani pentru ceea ce am făcut. Cred că şi dumneavoastră aţi fi făcut la fel, a spus fermierul, refuzând oferta nobilului.
În timp ce stăteau de vorbă cei doi, fiul fermierului a apărut în uşa casei, aşezându-se lângă tatăl său.
- Acesta este fiul tău?, a întrebat nobilul.
- Da, a răspuns mândru fermierul, mângâindu-şi fiul pe creştetul capului.
- Hai să facem o înţelegere. Lasă-mă să ofer fiului tău aceeaşi educaţie pe care o va primi şi fiul meu. Dacă seamănă cu tatăl lui, atunci cu siguranţă va deveni un om de care lumea va fi mândru.
Fermierul a încuviinţat şi şi-a lăsat fiul să plece la şcoala aleasă de omul cel bogat. A urmat cele mai bune şcoli ale vremii, absolvind, printre altele, Şcoala de Medicină „Sfânta Maria” din Londra. A ajuns să fie cunoscut în lumea întreagă pentru descoperirea penicilinei. Numele lui? Alexander Fleming.
Câţiva ani de zile mai târziu, fiul nobilului, care fusese salvat din mlaştină, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Cine credeţi că i-a salvat viaţa? Fiul fermierului. Într-adevăr, semăna cu tatăl său. A, era să uit… Numele nobilului? Lordul Radolph Churchill. Numele fiului său salvat de două ori de la moarte? Sir Winston Churchill.
Iată 10 diferenţe între Religie şi Evanghelie extrase din capitolul IV al cărţii Death by Love: Letters from the Cross (Moarte prin dragoste: Scrisori de la Cruce) scrisă de Mark Driscoll şi Gerry Breshears.
1. Religia spune că Dumnezeu nu mă va iubi până când eu nu voi asculta de regulile Lui îndeajuns să-I merit dragostea. Evanghelia spune că datoriă faptului că Dumnezeu deja m-a iubit şi Şi-a exprimat dragostea prin lucrarea persoanală a lui Isus pe cruce, acum sunt liber de păcat pentru a trăi o viaţă nouă de ascultare, prin puterea dragostei Sale pe care mi-o oferă în dar.
2. Religia spune că lumea este formată din oameni buni şi oameni răi. Evanghelia spune că lumea nu este formată din oameni buni şi oameni răi, ci mai degrabă din păcătoşi care, fie se pocăiesc şi îşi pun încrederea în moartea lui Isus pentru viaţa lor, fie nu se pocăiesc şi rămân morţi spirituali şi separaţi de Dumnezeu, sub mânia Sa.
3. Religia accentuează ceea ce faci. Evanghelia accentuează ceea ce Isus a făcut – pentru tine, în tine şi prin tine – prin har.
4. Religia pune accent pe a obţine ceva de la Dumnezeu. Evanghelia pune accent pe a-L primi pe Dumnezeu Însuşi, care este cea mai mare comoară a noastră, cea mai înaltă bucurie şi sursă a vieţii, fie că suntem bogaţi sau săraci, sănătoşi sau bolnavi, trăim sau murim, suntem fericiţi sau trişti.
5. Religia vede greutăţile ca fiind o pedeapsă neiubitoare. Evanghelie vede greutăţile ca o disciplinare care îl sfinţeşte pe urmaşul lui Cristos – Dumnezeu va folosi suferinţa pentru a ne sfinţi prin necazuri şi să ne facă mai mult ca Isus.
6. Religia este despre tine. Evanghelia este dspre Isus.
7. Religia se concentrează aproape total pe viaţa exterioară, vizibilă, a unei persoane şi nu trece cu privirea peste viaţa interioară, invizibilă, a inimii, locul în care se află motivaţiile. Evanghelia este preocupată mai întâi de starea noastră interioară.
8. Religia este despre ceea ce facem noi, îsă rezultatul final este că nouă ne lipseşte siguranţa poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Evanghelia ne spune că datorită faptului că starea noastră înaintea lui Dumnezeu este posibilă numai în Isus, noi putem şti cu siguranţă că suntem oameni asiguraţi şi răscumpăraţi.
9. Religia se bazează pefaptele câştigate de noi, ceea ce rezultă în mândrie sau disperare. Evanghelia însă ne conduce la o ascultare smerită şi încrezatoare, plină de bucurie, pentru că ne învaţă că neprihanirea nu este a noastră, ci mai degrabă este un dar de la Isus datorită lucrării Sale pe cruce.
10. Religia caută neprihanirea prin puterea neprihănirii în sine. Vestea bună a evangheliei este că Isus ne-a dăruit neprihanirea Sa nouă, care suntem păcătoşi, dacă credem în persoana şi lucrarea Sa.
Biblia este ca un palat magnific construit din piatră orientală preţioasă, cuprinzând şaizeci şi şase de camere grandioase. Fiecare din aceste încăperi este diferită de celelalte şi este perfectă în frumuseţea ei proprie, în timp ce împreună ele formează un edificiu incomparabil, maiestuos, glorios şi sublim. În Cartea Geneza noi intrăm în vestibul unde ni se prezintă imediat înregistrările lucrurilor măreţe ale lui Dumnezeu în creaţie. Vestibulul oferă acces curţilor de judecată, prin care ajungem în galeria picturilor cărţilor istorice. Aici aflăm agăţate pe perete scene de bătălie, fapte eroice şi portrete ale oamenilor bravi ai lui Dumnezeu. Dincolo de galeria de picturi găsim încăperea filosofilor, Cartea lui Iov, prin care intrăm în camera de muzică, Cartea Psalmilor, şi aici zăbovim impresionaţi de armoniile cele mai frumoase care au ajuns vreodată la urechea umană. Apoi, venim în biroul de afaceri, Cartea Proverbelor, în chiar centrul căreia stă mottoul: <>. Părăsind biroul de afaceri păşim în departamentul pentru cercetare, Eclesiastul. Apoi în conservator, Cântarea Cântărilor, unde ne întâmpină aroma plăcut mirositoare a fructelor şi florilor alese şi cel mai drag cânt al păsărilor. Atunci ajungem în observator unde profeţii cu telescoapele lor puternice cercetează descoperirea Miresei şi a Luceafărului strălucitor de dimineaţă, înainte de răsărirea Soarelui neprihănirii. Traversând ograda, venim în camera de audienţă a Regelui, Evangheliile, unde aflăm patru portrete ale vieţii Regelui Însuşi, revelându-ne perfecţiunile frumuseţii Lui infinite. Şi apoi în camera de lucru a Duhului Sfânt, Cartea Faptelor Apostolilor, şi mai departe în camera de corespondenţă, epistolele, unde îi vedem pe Pavel, Petru, Iacov, Ioan şi Iuda ocupaţi la mesele lor sub călăuzirea personală a Duhului Adevărului. Şi, în sfârşit, intrăm în încăperea tronului, Cartea Apocalipsa, şi acolo suntem fermecaţi de intensitatea puternică a adorării şi laudei adresate Regelui întronat care umple întinsa cameră. În acest timp, în galeriile adiacente şi în holul judecăţii sunt protretizate solemne scene de osândă şi splendide scene de slavă unite cu înfăptuirea venirii Regelui regilor şi a Domnului domnilor.
“Viziunea unui arhitect asupra Bibliei”, pasaj din predica “How to Study the Bible” de John MacArthur
http://www.gty.org/Resources/Sermon+Series/82_How-to-Study-the-Bible)
Traducere din limba engleza de Bogdan Sopt – B.C.B. “Harul” – Ineu, Arad.
Cum ar fi daca am trata Biblia ca pe telefoanele mobile?
…daca le-am purta cu noi mereu, in posete sau in buzunare ?
…daca ne-am intoarce dupa ea daca am uitat-o ?
… daca am umbla prin ea de cateva ori pe zi ?
… daca am folosi-o ca sa primim mesaje din textul biblic?
…daca am trata-o ca si cum nu am putea trai fara ea?
Oare am darui-o ca si cadou copiilor nostri? Am folosi-o in calatoriile noastre?Am folosi-o in caz de urgente?
Si inca ceva, spre deosebire de telefoanele mobile, nu trebuie sa ne facem grija ca vom fim deconectati. Isus a platit deja factura…in avans!!! Biblia in viata unui crestin este un element de legatura cu Dumnezeu, Cel care l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Daca nu mai citim mesajele primite de la Dumnezeu prin aceasta “Biblie-telefon”, relatia noastra cu El ar poatea fi intrerupta foarte curand, si astfel, tot mai mult, viata noastra va depinde de lucrurile lumii, nu de Cuvantul si de porunciile Bibliei.
Asadar, unde este Biblia ta?
Am citit săptamâna aceasta puţin dintr-un dialog pe care unul dintre cei mai cunoscuţi teologi din vremea noastră, James Montgomery Boice, l-a purtat cu un medic misionar în Tailanda pe nume Neil Thompson. Misionarul i-a vorbit despre ceea ce el considera ca fiind scăpările modului în care era prezentată evanghelia în zona misionară în care era angrenat, şi anume diluarea mesajului Evangheliei, îndulcirea Evangheliei până la punctul în care mulţi devin diabetici spiritual. Pe măsură ce conversaţia continua misionarul l-a întrebat pe teolog ceva ce spunea că îl frământa de multă vreme. ,,Mă gândesc – spunea el – de mai multă vreme la ceea ce constituie, de fapt, minimul evangheliei. Care este minimul pe care trebuie să-l creadă cineva pentru a fi creştin?” Teologul i-a răspuns: ,,Trebuie să-ţi mărturisesc că dacă m-ai fi întrebat acest lucru cu cinci ani mai devreme, sau chiar mai puţin, ţi-aş fi spus ceea ce sunt sigur că majoritatea creştinilor evanghelici din această ţară ţi-ar spune astăzi. Aş fi spus: ,,Nu prea multe. Există un miez al Evangheliei, care spune că trebuie să-ţi recunoşti păcatul; să recunoşti că ai greşit împotriva lui Dumnezeu. Şi apoi trebuie să recunoşti că Isus Cristos este răspunsul lui Dumnezeu cu privire la păcatul tău. El a murit pe cruce pentru păcatul tău, şi trebuie să I te dedici în mod personal. Aşa aş fi răspuns acum cinci ani. Desigur, toate acestea sunt absolut adevărate şi Dumnezeu salvează oameni cu cunoştinţe nu mult peste această înţelegere, pentru că Dumnezeu ne ia de unde suntem şi ne mântuieşte şi ne face să creştem începând din acel moment încolo. Dar, pentru că mi-ai pus astăzi întrebarea acesta, trebuie să-ţi răspund potrivit înţelegerii pe care o am astăzi. Ei bine, n-aş răspunde în aceiaşi termeni. De fapt, cred că nici n-aş răspunde în termenii unui . Aş spune: ‘A fi creştin nu cere un minimum, ci un maximum. Cere absolut totul. Trebuie să renunţi la absolut totul. Şi trebuie să-L urmezi pe Isus Cristos cu absolut totul. Să nu laşi nimic deoparte. Însă ceea ce vei descoperi atunci când vei face aşa va fi că în Isus Cristos, Domnul gloriei, primeşti totul’”.
Ispita este un lucru împotriva căruia trebuie să acționăm în mod continuu. Nu cunosc nicio roadă a Duhului sau vreo virtute sau act de supunere care, odata atinse cu bucurie, succes și putere, să fie garantate că vor exista și ziua următorare, și cu cât mai puțin anul următor. Păcatul are o forță de inerție ce rămâne în inima omului. Întinăciunea rămasă – pe care trebuie să o îndepărtăm în mod constant – își scoate capul în fiecare zi, transformând succesul de ieri în provocarea de azi.
Îmi imaginez viața de creștin ca și o săgeată care, în loc să meargă în sus la un unghi de 45 de grade fără deviații, merge în sus și în jos, în sus și în jos. Acesta este modul în care trăim. Există o bătălie care trebuie purtată în fiecare zi. Și trebuie să o purtăm în cadrul comunității. Nu ne putem culca pe laurii din trecut. Trebuie să ne luptăm lupta credinței în fiecare zi.
În funcţie de acceptarea sau neacceptarea răbdării în viaţa ta de creştin, depinde ce vei deveni. Vei deveni un om a cărui viaţă este centrată în Dumnezeu sau unul centrat pe sine; un om dependent de Cristos sau unul dependent de forţele proprii. Micile alegeri din viaţa ta vor determina cine vei deveni.
Viaţa este o sumă de mici hotărâri
Răbdarea constă într-o „îndelungă ascultare pe aceeaşi direcţie”. Pierderea sensului este rezultatul cumulat al mai multe decizii proaste. Trebuie să ne analizăm viaţa şi să ne gândim ce facem de fapt pentru a deveni mai centraţi pe Cristos. Adevărata spiritualitate înseamnă dezvoltarea unei discipline spirituale regulate.
2 Timotei 2:3-7 – Soldatul, atletul şi fermierul trebuie să fie disciplinaţi dacă vor să-şi păstreze postul şi să-şi împlinească îndatoririle. Tot aşa se întâmplă şi în cazul creştinilor. Viaţa creştină este muncă îndârjită, o muncă dificilă pentru care Dumnezeu dă putere (Coloseni 1:29). Şi tocmai această muncă îndârjită ne face capabili de a aduce roadele răbdării. (Psalmul 1).
Există implicaţii practice
Romani 6:12-14 – Scopul autodisciplinei este acela de a dobândi frica de Dumnezeu. Avem de ales cui anume ne vom prezenta trupurile. Romani 12:1-2 ne spune să aducem ca jertfă Domnului trupurile (şi minţile) noastre. Adesea regretăm anumite moduri în care ne petrecem timpul (cum ar fi să ne uităm prea mult la televizor), însă v-aţi simţit vreodată astfel după ce tocmai aţi citit Cuvântul lui Dumnezeu?
Recuperaţi orele din zi pe care le irosiţi în activităţi nefolositoare. Citiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi alte cărţi minunate. Discutaţi cu familia voastră despre ce aţi învăţat. Răscumpăraţi timpul astfel încât să vă îmbogăţească şi să vă transforme în tipul de persoană care doriţi să fiţi.
Faceţi din Cer motivaţia voastră (2 Petru 3:13). Îmbrăcaţi-vă cu umilinţa şi pregătiţivă să daţi piept cu suferinţa (1 Peter 4:12). Urmaţi-i pe cei care au terminat cu bine (Evrei 13). Întăriţi-vă chemarea de a deveni ceea ce doriţi să deveniţi. Apoi rugaţi-vă Domnului ca El să îndeplinească acest lucru.
Pavel a suferit până la capăt, însă Dima, din informaţiile pe care ni le furnizează Sfânta Scriptură, nu a făcut la fel (2 Timotei 4:7,10), chiar dacă odinioară a fost tovarăş de predicare cu marele apostol al Domnului Isus Cristos (Filimon 1:24). Acesta este un lucru care ar trebui să ne dea de gândit tuturor şi să ne trezească din beţia autoînşelării că nu contează cum trăim după ce L-am primit pe Isus ca Salvator şi Domn. Trebuie să perseverăm în alergarea noastră şi să ne încredem în harul suveran al Dumnezeului Suveran, pentru că un sfârşit bun nu ţine doar de noi, ci şi de harul lui Dumnezeu. Oare cum vom putea, ca şi Pavel, să avem parte de harul lui Dumnezeu?
1) Timp acordat zilnic comuniunii cu Dumnezeu. Acest lucru trebuie să se întâmple zilnic, altfel ne trezim alunecând în direcţia greşită. Dima era un om care iubea lumea aceasta, dar noi trebuie să nu fim aşa (1 Ioan 2:9-11). Timpul pe care îl petrecem cu Dumnezeu trebuie să trezească în noi sentimentele potrivite astfel încât prin El să biruim ispitele lumii acesteia. Este de mare ajutor să ne facem planuri, dar aceste planuri trebuie să ne direcţioneze spre Însuşi Dumnezeu.
2) Citirea zilnică a Bibliei. Evanghelia este pentru păcătoşi. Înainte de intra în comuniune cu Dumnezeu, trebuie să venim în faţa Sa cu atitudinea vameşului care se ruga „Ai milă de mine, păcătosul” şi să ne încredem că doar Dumnezeu ne poate îndreptăţi. Doar acest lucru ne va da încrederea să ne apropiem de Dumnezeu şi să intrăm în comuniune cu El. Dacă nu citim zilnic Biblia, ne vom baza spiritualitatea pe performanţele noastre, ceea ce mai târziu ne va conduce fie la disperare fie la mândrie. Dar dacă ne amintim zilnic că suntem păcătoşi şi că, prin harul lui Dumnezeu, am fost îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Cristos, acest lucru ne va echipa cu motivaţia adevărată şi pură de a continua să-l urmăm pe Isus şi să renunţăm la dorinţa de a iubi această lume. Trebuie să depunem eforturi, nu pentru a câştiga aprobarea lui Dumnezeu ci pentru că deja o avem.
3) Dedicarea zilnică faţă de Dumnezeu ca jertfă vie (Romani 12:1-2). Aici, Pavel face aluzie la jertfa pe care preoţii o aduceau zilnic şi care poartă aceeaşi semnificaţie la sfinţii Noului Legământ. Trupurile noastre sunt împrumutate de la Dumnezeu, şi trebuie să ne re-consacrăm Lui zilnic. Aşa cum Pavel l-a rugat pe Filimon (Filimon 1:8-10), chiar dacă ar fi avut dreptul să-i poruncească, aşa şi pe noi ne roagă să ne dăruim lui Dumnezeu.
4) O credinţă fermă în suveranitatea şi iubirea lui Dumnezeu (Plângerile lui Ieremia 3:37-38). Viaţa e plină de dureri, din cauza împrejurărilor şi a relei voinţe a celorlalţi. Însă Dumnezeu este suveran peste toate aceste rele, şi – cu ajutorul credinţei – putem să dăm mulţumire pentru ele. Dumnezeu se foloseşte de ele pentru a ne aduce la semănarea cu Cristos şi nu ne va lăsa sau părăsi vreodată. Evanghelia şi promisiunile lui Dumnezeu nu vor rămâne neîplinite, şi nici nu se va întâmpla ca El să le retragă de la noi.
Înca din secolul al XVIII-lea, cercetătorii au investigat posibilitatea transplantării de organe. Descoperirea grupelor de sânge a fost un factor decisiv în materializarea acestei posibilitaţi. O dată cu această descoperire, cercetatorii şi medicii au înţeles importanţa unei compatibilităţi a tipului de sînge pentru ca organul transplantat să funcţioneze cu succes la primitor. În anul 1967 s-a efectuat primul transplant de inimă, dar a funcţionat numai 18 zile. În acelaşi an , doctorul Christian Barnard din Cape Town, Africa de Sud, a realizat primul transplant de inimă reuşit. La peste 30 de ani de la prima operaţie de transplant de inimă si după aproximativ 6000 de astfel de operaţii efectuate în întreaga lume, a fost posibil un transplant de inimă şi la noi. Astfel, primul transplant de inimă din România a fost efectuat în data de 24 octombrie 1999, la Spitalul Clinic de Urgenţă din Bucuresti, de catre o echipă de specialişti condusă de conf. Dr. Şerban Brădişteanu. A doua grefă cardiacă nu s-a lasat nici ea prea mult asteptată, fiind realizată la numai două săptămâni diferenţă, de catre o echipă condusă de prof. Dr. Radu Deac, la Spitalul Judeţean din Târgu Mureş.
De ce, însă, a trebuit să treacă atât de mult timp pentru ca şi la noi să fie posibil lucrul acesta? Fiindu-i pusa această întrebare, medicul a răspuns: „Probabil din cauza faptului că nimeni nu a acceptat sa-şi asume responsabilitatea pentru a face primul transplant. Eu bănuiesc că principalul motiv din cauza căruia nu s-a efectuat până acum o asemenea operaţie a fost lipsa de hotărâre.”
Ideea transplantului de inimă nu este tocmai nouă. O găsim şi în Biblie, fiind amintită cu aproximativ trei mii de ani in urmă. După ce David a fost confruntat de către profetul Natan cu păcatele săvârşite cu Bat-Şeba şi Urie, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertare: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvîrşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta” (Ps. 51-1-4).
David îşi recunoaşte natura păcătoasă şi spune că păcatul era în el, în ADN-ul lui spiritual încă din momentul conceperii lui: „Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adîncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înlăuntrul meu!” (v. 5-6). Păcatul nu este doar o problemă comportamentală sau de atitudine, ci este una care ţine de natura noastră, de ADN-ul nostru spiritual. Ne naştem cu această problemă, pentru că ne naştem în păcat. Păcatul nu se reduce doar la vorbe şi fapte şi atitudini; cu alte cuvinte nu ţine doar de lumea fizică, de trupul acesta, ci este una interioară, spirituală şi ţine de inima noastră. Păcatul este o problemă pandemică (cuprinde întreaga lume) şi sistemică (face parte din sistemul nostru spiritual), pentru că din cauza căderii protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, moştenim natura lor păcătoasă. Din cauza lor toţi am ajuns sub blestem. Aşadar, omul este păcătos şi aceasta este cea mai mare problemă a lui.
David ar fi vrut să facă ceea ce este bine şi corect înaintea lui Dumnezeu, ar fi vrut să trăiască o viaţă plăcută Creatorului său, dar cum ar fi putut fi posibil aşa ceva din moment ce avea o natură păcătoasă? Soluţia este următoarea: transplant de inimă! David recunoaşte că inima problemei sale este chiar problema inimii sale, aşa că este pe deplin conştient că are nevoie de o inimă nouă, pentru că inima veche „este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (cf. Ier. 17:9).
Nu este aceasta problema tuturor celor ce vor să facă voia lui Dumnezeu? Se luptă mereu cu păcatul, se frământă şi se chinuie fără niciun succes. Mereu revin la obiceiul păcătos care a pus stăpânire pe ei. Care ar fi soluţia? Fără îndoială, transplantul de inimă. Dumnezeu vrea ca noi să avem biruinţă şi să trăim o viaţă plăcută Lui, dar lucrul acesta este, pur şi simplu, IMPOSIBIL fără transplant de inimă. Anticipând Noul Legământ, Dumnezeu spune în Ezechiel 36:26-27. „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să paziţi şi să împliniţi legile Mele.”
Eşti dispus să-i dai voie lui Dumnezeu să-ţi schimbe inima? Eşti gata să urci pe „masa de operaţie” a „Mareului Chirurg” ceresc? Te avertizez că va fi dureros, pentru că Dumnezeu nu foloseşte anestezia. Face totul „pe viu”.
Ca să fii mai liniştit, înainte de a intra în „sala de operaţie”, cântă şi roagă-te folosind următoarele versuri:
Schimbă-mi inima, Fă-mă mai curat,
Mai real, mai sfânt, Mai adevărat.
Tu eşti Olarul, Iar eu lutul,
Fă-mă să seamăn, Doamne, cu Tine.
După ce vei ieşi din „sala de operaţie”, laudă-L pe Dumnezeu şi spune:
Inimă nouă în dar am primit De la Isus, Domnul meu preaiubit.
Poftele vechi ale trupului meu, Toate-s spălate în sângele Său
REF.: Tot ce eu am, Domnul mi-a dat
Inimă nouă în mine Isus a creat
Dacă nici unul dintre sfinţii lui Dumnezeu nu ar fi fost sărac sau încercat, nu am fi cunoscut nici pe jumătate mângâierile, harului divin. Când vedem un vagabond care nu are unde să-şi plece capul, dar care spune „totuşi, mă încred în Domnul”, când vedem un sărac care moare de foame lăudându-1 pe Isus, când vedem o văduvă copleşită de greutăţi care are credinţă în Christos, ne dăm seama că ei sunt o mare onoare pentru Evanghelie. Harul lui Dumnezeu este ilustrat şi preamărit în Sărăcia şi încercările credincioşilor. Sfinţii îndură orice descurajare, crezând că„toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28), şi că din orice rău aparent va ţâşni în cele din urmă o binecuvântare – că Dumnezeul lor îi va scăpa din necazuri şi îi va sprijini în încercări cât timp vor trăi. Răbdarea sfinţilor dovedeşte puterea harului divin. Este ca un far care luminează marea. Dacă este o noapte calmă, nu pot să ştiu cum este farul, dar dacă este furtună şi trebuie să ancorez, voi afla cât este de sigur. La fel este şi lucrarea Duhului. Dacă nu am fi înconjuraţi de atâtea ori de furtună, nu am şti cât este de adevărată şi puternică; dacă Vântul nu ar sufla, nu am şti cât este de sigură şi întemeiată. Capodopera lui Dumnezeu sunt cei care stau tari şi neclintiţi în mijlocul încercărilor – „liniştit în mijlocul urgiei, încrezător în strigătul victoriei”. Cel care vrea să-L slăvească pe Dumnezeu trebuie să fie pregătit să înfrunte multe încercări. Nimeni nu poate străluci pentru Dumnezeu dacă nu are parte de conflicte. Dacă păşeşti pe o cărare încercată, bucură-te, fiindcă vei avea Ocazia să slăveşti harul atotîndestulător al lui Dumnezeu. Cât despre faptul că te-ar putea părăsi – nici măcar nu te gândi. Dumnezeul care ţi-a fost alături până acum va rămâne Credincios până la capăt.
51. Sunt hotărât să acţionez în toate privinţele astfel încât şi dacă ar fi să fiu damnat pe vecie, să cred că aşa ar fi trebuit să acţionez (8 Iulie 1723).
52. Am auzit frecvent persoane în vârstă spunând cum ar fi dorit să trăiască dacă ar fi avut posibilitatea să o ia de la capăt: Sunt hotărât să trăiesc doar în aşa fel încât să pot spune la bătrâneţe (dacă va fi s-o ajung) că aşa aş vrea să trăiesc dacă ar fi s-o iau de la capăt (8 Iulie 1723).
53. Sunt hotărât să înbunătăţesc fiecare oportunitate, când sunt în cea mai bună şi fericită stare de spirit, de a mă pregăti să-mi risc viaţa de dragul Domnului Isus Cristos; să mă încred în El şi să mă consacrez în întregime Lui, pentru că astfel voi putea fi sigur de mântuirea mea, dacă ştiu că mă încred în Răscumpărătorul Meu (8 Iulie 1723).
54. Sunt hotărât ca, ori de câte ori voi auzi spunându-se ceva lăudabil într-o conversaţie despre o persoană anume, să mă străduiesc să o imit (8 Iulie 1723).
55. Sunt hotărât să depun tot efortul de care sunt în stare să acţionez în toate lucrurile ca şi cum aş fi văzut deja fericirea cerului şi chinurile iadului (8 Iulie 1723).
56. Sunt hotărât să nu renunţ niciodată, nici chiar în cele mai vulnerabile momente ale luptei cu firea mea coruptă, oricât de puţin succes voi avea.
57. Sunt hotărât ca, atunci când mă voi teme de nenorociri şi adversităţi, să examinez dacă mi-am făcut datoria, şi sunt hotărât să mă ţin de hotărâre; voi lăsa ca providenţa divină să decidă asta, iar în ceea ce mă priveşte, voi fi preocupat doar de datoria mea şi de păcatul meu (9, 13 Iulie, 1723).
58. Sunt hotărât nu doar să mă abţin de la afişa un aer de lehmite, irascibilitate şi mânie în conversaţii, ci chiar să prezint dragoste, bucurie şi bunătate (27, 13 Mai 1723).
59. Sunt hotărât ca, atunci când sunt cel mai conştient de provocările bolii şi mâniei, să mă străduiesc să mă simt bine şi să acţionez în consecinţă; da, sunt hotărât ca în asemenea momente să manifest bună dispoziţie, chiar dacă în alte circumstanţe m-aş simţi dezavantajat, iar în altele aş spune că sunt imprudent (12, 13 Mai 1723).
60. Sunt hotărât ca, atunci când sentimentele încep să-mi fie dezordonate, când sunt conştient de zbuciumul sufletesc, sau cel puţin de neliniştea interioară, să mă supun celei mai exigente examinări (4, 13 Iulie 1723).
61. Sunt hotărât să nu dau dau curs acestei apatii, care i se pare leneşă şi relaxantă minţii mele, de a fi pe deplin statornic în religia mea, indiferent de scuzele pe care le voi găsi pentru ea, chiar şi aceea că apatia ce tinde să mă supună este cea mai bună stare pe care aş putea-o avea (21 Mai, 13 Iulie 1723).
62. Sunt hotărât să nu fac niciodată altceva decât datoria, şi, în conformitate cu Efeseni 6:6-8, să o îndeplinesc de bună voie şi cu bucurie, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ştiind că „fiecare va primi răsplata de la Domnul după binele pe care-l va fi făcut” (26 Iunie, 13 Iulie, 1723).
63. Pornind de la presupoziţia că ar exista o singură persoană în lume la un moment dat, care să fie un creştin autentic, drept în toate privinţele ca un timbru pe scrisoare, al cărui creştinism să strălucească cu toată puterea, şi care să fie în în faţa altora excelent şi minunat, din orice punct de vedere l-ar privi şi orice trăsătură de caracter i-ar analiza, sunt hotărât să acţionez în aşa fel încât eu să fiu persoana aceea pentru generaţia mea (14 Ianuarie, 3 Iulie 1723).
64. Sunt hotărât ca, atunci când voi afla acele „suspine negrăite” despre care vorbeşte apostolul Pavel (Romani 8:26) şi acele „tânjiri ale sufletului de dor după legile lui Dumnezeu” despre care vorbeşte psalmistul (Ps. 119:20), să le promovez cu toată puterea mea şi să nu mă plictisesc de seriozitatea lor mereu proaspătă, şi nici să nu mă satur de repatearea lor cu cea mai strictă seriozitate (23 Iulie, 10 August 1723).
65. Sunt hotărât să stăruiesc foarte mult în păzirea acestor hotărâri pe toată durata vieţii mele, cu cea mai mare deschidere de care sunt capabil, să-i vorbesc lui Dumnezeu despre umnlarea mea şi să-mi deschid sufletul faţă de El, spunându-I toate păcatele, ispitele, dificultăţile, durerile, temerile, speranţele, dorinţele mele şi fiecare lucru din viaţa mea, precum şi fiecare circumstanţă, în conformitate cu predica cu numărul 27 a Dr. Manton din Psalmul 199 (26 Iulie, 10 August 1723).
66. Sunt hotărât să fac tot ce-mi stă în putere pentru a păstra un aspect bun, şi dorinţa de a vorbi în orice loc şi în orice companie, cu excepţia cazurilor în care datoria îmi cere altceva.
67. Sunt hotărât ca, după fiecare conflict, să mă întreb dacă am dat ce am avut mai bun celorlalţi, dacă am luat ce a fost mai bun de la ei, şi dacă ei au luat ce am avut eu mai bun de dat.
68. Sunt hotărât să mărturisesc sincer faţă de mine tot ce voi găsi în mine, chiar boala sau păcatul, şi, dacă acestea vor afecta religia mea să-I mărturisesc totul lui Dumnezeu şi să cer ajutorul Lui (23 Iulie, 10 August, 1723).
69. Sunt hotărât să fac întotdeauna ceea ce mi-aş fi dorit să fac dacă i-aş fi văzut pe alţii făcând (11 August 1723)
70. Să fie bunăvoinţă în tot ceea ce spun (17 August 1723).
31. Sunt hotărât să nu spun niciodată ceva împotriva propriului trup, cu excepţia situaţiilor când ar fi pe deplin de acord cu cel mai înalt grad de onoare creştină, de dragoste faţă de omenire, în acord cu cea mai joasă umilinţă şi potrivit simţirii depline a propriilor greşeli şi eşecuri, şi ptrivit regulii de aur; dacă voi spune ceiva cuiva, va fi doar pentru a testa prezenta rezoluţie.
32. Sunt hotărât să fiu strict şi ferm în credincioşia mea, astfel încât Proverbe 20:6 „Cine poate găsi un om credincios?” să nu fie doar parţial împlinit în viaţa mea.
33. Sunt hotărât să fac întodeauna ceea ce-mi stă în putere pentru a crea, menţine, întări şi prolifera pacea, dar să nu o fac în detrimentul altora (26 decembrie 1772).
34. Sunt hotărât ca în predicare să nu vorbesc altceva decât, pur şi simplu, Adevărul.
35. Sunt hotărât ca, ori de câte ori mă voi întreba dacă mi-am făcut datoria şi liniştea îmi va fi tulburată, să stabilesc, de asemenea, şi modul în care voi rezolva problema (18 Decembrie 1772).
36. Sunt hotărât să nu vorbesc nimic rău despre cineva, cu excepţia cazului în care am o intenţie bună cu privire la el (19 Decembrie 1772).
37. Sunt hotărât să mă întreb în fiecare seară înainte de a merge la culcare dacă am fost neglijent, dacă am comis vreun păcat şi dacă m-am cenzurat suficient; de asemenea, sunt hotîrât să fac lucrul acesta la fiecare sfârşit de săptămână, lună şi an (22, 26 Decembrie 1772).
38. Sunt hotărât să nu spun niciodată nimic ridicol, să nu practic niciun sport şi să nu fac nicio glumă în Ziua Domnului (Seara de Duminică, 23 Decembrie 1772).
39.Sunt hătărât să nu fac niciodată ceva discutabil din punct de vedere legal, aşa cum am uneori intenţia, şi, în acelaşi timp, să iau în considerare şi să examinez dacă este legal sau nu; excepţie vor face cazurile în care aş putea pune la îndoială un astfel de lucru.
40. Sunt hotărât să mă interesez în fiecare seară, înainte să merg la culcare, dacă am acţionat în cel mai bun mod cu putinţă cu privire la mâncare şi băutură (7 Ianuarie 1773).
41. Sunt hotărât să mă întreb la sfârşitul fiecărui an, fiecărei luni, săptămâni şi zile dacă am făcut tot posibilul să excelez în toate lucrurile (11 ianuarie 1723).
42. Sunt hătărât să să-mi reînnoiesc dedicarea faţă de Dumnezeu, făcută la botezul meu, pe care am declarat-o când am fost primit în comuniunea Bisericii şi pe care am reînnoit-o în această zi de 12 Ianuarie 1723.
43. Sunt hotărât să nu acţionez niciodată, de acum şi până voi muri, nu potrivit voinţei mele, ci potrivit voii lui Dumnezeu, de acord cu ceea ce am hotârât în această zi de Sâmbătă, 12 Ianuarie 1723.
44. Sunt hotărât să ca nimic altceva cu excepţia religiei să nu influenţeze vreuna dintre acţiunile mele, şi ca niciuna dintre acţiunile mele să nu fie, în rice circumstanţă, direcţionată decât spre scopuri religioase (12 Ianuarie, 1723).
45. Sunt hotărât să nu permit niciodată vreo plăcere sau durere, bucurie sau întristare, nici vreo afecţiune de vreun fel, nici vreo circumstanţă care să mă ducă spre acestea, cu excepţia cazului în care va sprijini religia mea (12, 13 Ianuarie, 1723).
46. Sunt hotărât să nu permit niciodată ca vreo decizie personală, nici chiar cea mai neînsemnată, să-i neliniştească sau să-i îngrijoreze pe părinţii mei. Sunt hotărât să nu-i las să sufere din cauza acestei hotrărâri, atât în ce priveşte vorbirea sau privirea; să fiu atent în mod special cu privire la ea, păstrând în acelaşi timp respectul cuvenit pentru toţi cei din familia noastră.
47. Sunt hotărât să depun efortul de care sunt capabil pentru a nega ceea ce nu este perfect de acord cu binele, şi armonia şi bunătatea universală, linişte, pacea, mulţumirea, compasiunea, generozitatea, umilinţa, blândeţea, modestia, supunerea, amabilitatea, ascultare, hărnicia, dărnicia, cumpătarea, răbdarea, moderaţia, iertarea, sinceritatea; şi să fac tot timpul ceea ce mă vor îndruma aceste caracteristici, să examinez strict la fiecare sfârşit de săptămână dacă am făcut acest lucru (Dimineaţa de duminică, 5 Mai1723).
48. Sunt hotărât ca, în mod constant, să privesc la starea sufletului meu cu cea mai mare delicateţe şi grijă şi cu cea mai strictă intransigenţă, ca să ştiu dacă sunt cu adevărat interesat de Cristos sau nu; astfel încât, atunci când va fi să mor, să ştiu că nu am neglijat niciodată să mă pocăiesc de lucrul acesta (26 Mai 1723).
49. Sunt hotărât să nu las niciodată să se întâmple aşa ceva, dacă pot face lucrul acesta.
50. Sunt hotărât să acţionez în aşa fel încât atunci când va fi să mor, să cred că am judecat în cel mai corect şi prudent mod posibil (5 Iulie 1723).
11. Sunt hotărât ca, atunci când mă voi gândi la orice problemă legată de Divinitate ce se cere rezolvată, să fac imediat tot ce-mi stă în putere pentru a o rezolva, dacă circumstanţele nu mă vor împiedica.
12. Sunt hotărât ca, dacă voi vedea în plăcere orice urmă de gratificare personală, mândrie sau orice de felul acesta, să o îndepărtez imediat.
13. Sunt hotărât să depun orice efort pentru a găsi persoane faţă de care să-mi manifest bunăvoinţa şi libertatea.
14. Sunt hotărât să nu fac niciodată nimic din duh de răzbunare.
15. Sunt hotărât să nu permit niciodată vreun gest de mânie faţă de fiinţele iraţionale.
16. Sunt hotărât să nu vorbesc niciodată de rău despre cineva, astfel încât să-l dezonorez, fie mult fie puţin, sub nicio formă, cu excepţia unui motiv foarte bine întemeiat.
17. Sunt hotărât să trăiesc în felul în care îmi voi dori să o fi făcut în clipa morţii.
18. Sunt hotărât să trăiesc în orice clipă ca în momentele cele mai devotate şi ca atunci când am avut cele mai clare noţiuni despre Evanghelie şi lumea cealaltă.
19. Sunt hotărât să nu fac niciodată ceva ce mi-ar fi teamă să fac dacă dacă m-aş aştepta să am mai puţin de o oră pănă să aud cea din urmă trâmbiţă.
20.Sunt hotărât să menţin cele mai stricte cumpătări în ceea cea priveşte mâncarea şi băutura.
21. Sunt hotărât să nu fac niciodată niciun lucru, pe care, dacă l-aş vedea la altul, l-aş dispreţui, sau să gândesc ceva ce m-ar face mai josnic decât pe el.
22. Sunt hotărât să lupt cu toată puterea, fiinţa, vigoarea şi vehemenţa şi, da, cu toată violenţa de care sunt în stare, pentru a obţine cât mai multă fericire pentru lumea cealaltă.
23. Sunt hotărât să fac frecvent şi în mod deliberat unele lucruri, care par puţin probabile a fi făcute pentru gloria lui Dumnezeu şi să le duc înapoi la intenţia, planul şi scopul original, şi dacă voi observa că nu sunt făcute pentru gloria lui Dumnezeu, le voi respinge ca o încălcare a celei de-a patra rezoluţii.
24. Sunt hotărât ca, ori de câte ori voi face un lucru rău în mod vizibil, să merg în urmă până voi ajunge la cauza iniţială, şi apoi, să depun tot efortul pentru a nu mai repeta vreodată acel lucru; să lupt şi să mă rog cu toată puterea mea faţă de el.
25. Sunt hotărât să examinez cu atenţie şi în mod constant să nu existe în mine vreun lucru care să mă facă să mă îndoiesc de dragostea lui Dumnezeu, şi să direcţionez toate forţele împotriva lui.
26. Sunt hotărât să mă descotorosesc de astfel de lucruri, pentru a nu diminua siguranţa mea în Dumnezeu.
27. Sunt hotărât să nu omit în mod voit vreun lucru, doar dacă aceasta va aduce glorie lui Dumnezeu; şi să examinez în mod fecvent omisiunile me.
28. Sunt hotărât să studiez Scripturile în mod constant şi frecvent, astfel încât să observ că cresc mereu în cunoaşterea Lui.
29. Sunt hotărât să nu măsor niciodată durata rugăciunii, nici să nu o omit vreodată, nici să nu cer vreodată în rugăciune ceva în aşa fel încât n-aş putea spera că Dumnezeu îmi va răspunde; nici să nu fac vreo mărturisire în privinţa căreia n-aş putea spera că Dumnezeu o va accepta.
30. Sunt hotărât să mă străduiesc în cea mai mare măsură ca în fiecare săptămână să devin mai credincios şi mai plin de har decât am fost în săptămâna precedentă.
Jonathan Wdwards (1703-1758) a fost unul dintre cei mai proeminenţi pastori, evanghelişti şi teologi ai vremii sale. Pe când era pastor într-o biserică congregaţionalistă din Northampton, Massachusetts, a fost folosit de Dumnezeu în iniţierea primei mari treziri spirituale de pe tărâm american, care a avut loc între anii 1733-1735. După câţiva ani, a fost folosit din nou în ceea cel de-al doilea val de trezire spirituală, timp în care a predicat una dintre cele mai celebre predici din întreaga istorie a Bisericii, numită Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios (1741), pe care o găsiţi aici [Edwards - Pacatosii in mainile unui Dumnezeu manios] În 1757 a fost chemat să predea la Colegiul din Bew Jersey (actuala Universitate Princeton), iar pe data de 16 Februarie 1758 a fost instalat ca preşedinte al acestei instituţii de învăţământ. La foarte puţin timp după aceea, mai precis în ziua de 22 Martie 1758 a decedat şi a fost înmormântat în Princeton Cemetery. A avut trei fii şi opt fiice.
Mulţi spun că uriaşul impact pe care Edwards l-a avut asupra generaţiei sale şi al istoriei bisericii de atunci încoace s-a datorat în mare măsură dedicării faţă de Dumnezeu şi al celor şaptezecei de hotărâri pe care le-a luat în tinereţe, la doar 19,20 de ani (1722-1723). În introducerea lucrării Scrierile Personale ale lui Jonathan Edwards, vol 16, George Claghorn spune că pentru Jonathan Edwards, aceste rezoluţii nu au reprezentat nici speranţe pioase, nici vise romantice, nici reguli legaliste, ci, pur şi simplu, au fost instrucţiuni pentru viaţă demne de urmat cu respect. Edwards era dependent de puterea susţinătoare a Dumnezeului Atotputernic, singurul capabil de a-l ajuta să-şi respecte hotărârile. Aceste rezoluţii au fost linii directoare pentru auto-examinare.
Dintre cele 70 de rezoluţii, prima datată (nr. 35 din listă), a fost scrisă pe data de 18 Decembrie 1722, în ziua când a început să ţină un jurnal personal. Ultima, cea cu nr. 70 din listă, a fost scrisă pe data de 17 August 1723. deci, cel puţin jumătate au fost scrise în timpul pastoraţiei din New York, în timp ce locuia în East Windsor, înainte de a-şi primi diploma de Master în Teologie în Septembrie 1723.
Poate că aceste rezoluţii reprezintă un set de reguli legaliste pentru mulţi dintre creştinii contemporani, dar trebuie să înţelegem că acesta era modul uzual de educare a celor de curând convertiţi la creştinism în secolul al XVIII-lea. Cercetătorii au comparat îndelung rezoluţiile lui Edwards cu cele ale lui Benjamin Franklin. Însuşi Franklin îşi compară propriile rezoluţii în Autobiografia sa cu cele ale lui Edwards. Amândoi au recunoscut valoarea rezoluţiilor şi evaluarea eficacităţii lor de-a lungul vieţii. Amândoi au recunoscut valoarea spunerii adevărului cu orice preţ, al vorbirii moderate, al ajutorării semenilor, al îndeplinirii datoriilor zilnice cu credincioşie. Amândoi au decis şi au sfătuit şi pe alţii să decidă să evite mânia, să folosească timpul în mod eficient, să fie blânzi şi buni cu semenii lor, să se roage pentru ajutor divin.
Dar, dincolo de asemănările celor două liste de rezoluţii, există şi mari diferenţe. De exemplu, în timp ce Franklin s-a mulţumit cu doar treisprezece rezoluţii, Edwards a ajuns la nu mai puţin de şaptezeci. De asemenea, listele celor doi diferă în spirit şi scop. Franklin reprezintă Epoca Raţiunii, şi, prin urmare, a accentuat mai mult trăirea din această lume şi căutarea de a deveni un cetăţean cât mai bun al pământului. Rezoluţiile sale sunt scurte, epigramatice şi eclectice. Pentru el, Isus şi Socrate au fost la fel de valoroşi, prin urmare ambii merită să fie imitaţi în aceeaşi măsură.
În schimb, Edwards a rămas puritanul exemplar, care căuta smerenia, îşi recunoştea slăbiciunile, şi cerea ajutor şi speranţă de la Dumnezeu. Scopul rezoluţiilor sale a fost acela de a produce un suflet care să se potrivească veşniciei cu Dumnezeu. Ele au servit ca un set de linii directoare zilnice pentru sfinţirea personală. Edward a hotărât să studieze Scriptura mai mult decât orice altă carte şi să se roage atât cât este nevoie. Isus a fost Domnul său mereu era prezent, personal şi primordial în viaţa sa.
Hotărârile lui Jonathan Edwards (1722– 1723).
Fiind conştient că sunt incapabil să fac ceva fără ajutorul lui Dumnezeu, Îl rog cu umilinţă ca prin harul Său să mă întărească în păzirea acestor hotărâri, în măsura în care ele reprezintă voia Sa, de dragul lui Cristos.
Aminteşte-şi să le repeţi în fiecare săptămână!
1. Sunt hotărât să fac totate lucrurile pentru gloria lui Dumnezeu, pentru binele, câştigul şi plăcerea mea, pe toată durata exsietnţei mele, fără a ţine cont de timp, atât pentru acum, cât şi pentru veşnicie. Sunt hotărât să fac tot ceea ce este de datoria mea pentru binele şi avantajul omenirii. Sunt hotărât să fac acest lucruri neţinând cont de dificultăţile pe care le voi întâmpina, oricât de multe şi oricât de mari vor fi.
2. Sunt hotărât să depun în permanenţă eforturi pentru a găsi noi metode de a promova lucrurile menţionate mai sus.
3. Sunt hotărât ca, dacă voi cădea vreodată şi voi deveni plictisit, astfel încât să neglijez păzirea oricărei părţi a acestor rezoluţii, să mă pocăiesc de tot ceea ce-mi voi aminti atunci când îmi voi reveni.
4. Hotărăsc să nu fac nicioidată vreun lucru, fie în suflet sau în trup, fie mare fie mic, care să atenteze la gloria lui Dumnezeu; să nici nu existe, să nici nu-l suport, şi, pe cât posibil, să mă ţin departe de el.
5. Sunt hotărât să nu pierd niciun moment, ci să-l exploatez în cel mai profitabil mod cu putinţă.
6. Sunt hotărât să trăiesc cu toată puterea mea, tot timpul vieţii mele.
7. Sunt hotărât să nu fac niciodată niciun lucru pe care nu l-aş face în ultima oră a vieţii mele.
8. Sunt hotărât să acţionez, în toate privinţele, atât cu vorba cât şi cu fapta, ca şi cum nimeni nu ar fi fost atât de vulgar şi josnic ca şi mine, ca şi cum aş fi comis aceleaşi păcate, ca şi cum aş fi avut aceleaşi slăbiciuni sau eşecuri ca alţii; şi să las cunoaşterea eşecurilor lor să producă în mine nimic mai mult decât ruşine, şi să-mi arate o nouă ocazie de a-mi mărturisi păcatele şi propria mizerie faţă de Dumnezeu.
9. Sunt hotărât să mă gândesc cât mai mult, în orice situaţie, la propria-mi moarte şi la circumstanţele obişnuite care duc la moarte.
10. Sunt hotărât ca, atunci când când voi simţi durere, să mă gândesc la durerile martirilor şi ale iadului.
Va urma
Există semne vizibile ale unei convertiri autentice? Cum pot oamenii recunoaşte dacă Dumnezeu i-a mântuit şi dacă lucrează în viaţa lor? Peter Masters, care slujeşte din anul 1970 ca pastor la Metropolitan Tabernacle din Londra, biserica unde John Gill a slujit timp de 51 de ani, iar Charles H. Spurgeon 38 de ani, ne oferă şapte semne ale unei convertiri autentice într-un articol publicat în 1994 cu titlul „Şapte semne certe ale unei convertiri autentice”. Acestea sunt:
1. Conştientizarea păcatului
2. Înţelegerea Scripturii
3. Legătura familială
4. Descoperirea rugăciunii
5. Inima nouă
6. O primă măsură de asigurare
7. Atacurile lui Satan
[Puteţi vedea un istoric amănunţit al Metropolitan Tabernacle aici] si mai multe resurse ale Dr. Peter Masters aici.
Martin Luther a început Reforma prin afişarea celor „Nouăzeci şi cinci de teze” pe uşa Catedralei de la Wittenberg. Prima dintre aceste teze era: „Domnul şi Stăpânul nostru Isus Cristos… a dorit ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie una de pocăinţă.” La suprafaţă această afirmaţie pare să ofere puţină speranţă! Luther pare să spună că, de fapt, creştinii nu vor face niciodată prea multe progrese in trairea zilnica. Însă, desigur că acesta nu a fost deloc punctul lui de vedere. El spunea că pocăinţa este modul în care noi progresăm în viaţa creştină. Într-adevăr, pocăinţa pe toată viaţa, predominantă, este semnul cel mai bun că noi creştem profund şi rapid întru asemănarea cu caracterul lui Isus.
Transformarea pocăinţei
Este important să se ia în considerare modul în care Evanghelia afectează şi transformă actul pocăinţei. În „religie” scopul pocăinţei este în esenţă să continui să-L faci pe Dumnezeu fericit şi astfel El va continua să te binecuvanteze şi să răspundă la rugăciunile tale. Aceasta înseamnă că „pocăinţa religioasă” este: a) egoistă; b) neprihănită/mulţumită de sine; c) plină de amărăciune. Dar în Evanghelie scopul pocăinţei este de a avea acces în mod repetat la bucuria uniunii noastre cu Isus Cristos, ca să slăbim nevoia noastră de a face ceva contrar inimii lui Dumnezeu.
Pocăinţa „religioasă” este egoistă.
În „religie”, nouă ne pare rău de păcat doar datorită urmărilor lui pentru noi. El ne va aduce pedeapsă – iar noi dorim să evităm lucrul acesta. Ca urmare, ne pocăim. Însă Evanghelia ne spune că păcatul nu ne poate aduce în ultimă instanţă la condamnare (Rom. 8.1). Ca urmare, ticăloşia lui constă în ceea ce îi face lui Dumnezeu; nu-i face plăcere ci Îl dezonorează. Aşadar, în religie, pocăinţa este centrată pe sine; Evanghelia o face centrată pe Dumnezeu. În religie nouă doar ne pare rău pentru urmările păcatului, dar în Evanghelie nouă ne pare rău de păcat în sine.
În plus, pocăinţa „religioasă” este neprihănită sau mulţumită de sine. Pocăinţa poate uşor să devină o formă de „ispăşire” pentru păcat. Pocăinţa religioasă ajunge deseori o formă de autopedepsire în care noi Îl convingem pe Dumnezeu (şi pe noi înşine) că suntem realmente atât de nenorociţi şi plini de regrete sau căinţă încât merităm să fim iertaţi. Totuşi, în Evanghelie noi ştim că Isus a suferit şi a fost chinuit pentru păcatul nostru. Nu trebuie să ne facem pe noi înşine să suferim ca să merităm iertarea. Noi doar primim iertarea câştigată de Cristos. 1 Ioan 1:9 ni se spune că Dumnezeu ne iartă pentru că El este „drept”. Aceasta este o declaraţie remarcabilă. Ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să ne refuze vreodată iertarea, pentru că Isus a câştigat acceptarea noastră! În religie ne câştigăm iertarea cu pocăinţa noastră, dar în Evanghelie noi pur şi simplu o primim.
În cele din urmă, pocăinţa religioasă este „plină de amărăciune”. În „religie” singura noastră speranţă este să trăim o viaţă suficient de bună pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze. Prin urmare, orice caz de păcat şi pocăinţă este traumatizant, neobişnuit şi groaznic de ameninţător. Doar sub o mare constrângere persoanele religioase admit că au păcătuit; deoarece singura lor speranţă este bunătatea lor morală. Însă în Evanghelie cunoaşterea acceptării noastre în Cristos ne ajută să recunoaştem că suntem imperfecţi pentru că ştim că nu vom fi lepădaţi dacă ne mărturisim adevărata adâncime a păcătoşeniei noastre. Speranţa noastră este în neprihănirea lui Cristos, nu în propria noastră neprihănire; aşadar, nu este atât de traumatizant să ne admitem slăbiciunile şi greşelile noastre. În religie ne pocăim din ce în ce mai puţin. Dar cu cât ne simţim mai acceptaţi şi mai iubiţi în Evanghelie, cu atât mai mult ne vom pocăi şi mai des. Şi cu toate că, desigur, există mereu o anumită amărăciune în orice pocăinţă, în Evanghelie există în cele din urmă încântare. Aceasta creează o nouă dinamică radicală pentru creşterea personală. Cu cât îţi vezi mai mult propriile păcate şi greşeli, cu atât mai preţios, glorios şi măreţ îţi apare harul lui Dumnezeu. Însă, de cealaltă parte, cu cât eşti conştient de harul şi acceptarea lui Dumnezeu în Cristos, cu atât eşti mai capabil să îndepărtezi negarea şi autoapărarea, şi să admiţi dimensiunile adevărate ale păcatului tău. Păcatul de la baza tuturor celorlalte păcate este lipsa de bucurie în Cristos.
Dacă înţelegi clar aceste două moduri diferite de a trata pocăinţa, atunci (şi doar atunci) poţi profita foarte mult dintr-o disciplină riguroasă şi regulată a examinării personale şi a pocăinţei. Am descoperit că practicile liderilor metodişti, George Whitefield şi John Wesley, din secolul al XVIII-lea mi-au fost de folos aici. Într-o scrisoare adresată unui prieten, pe 9 ianuarie 1738, George Whitefield a prezentat o ordine pentru o pocăinţă regulată. (De obicei, el îşi făcea noaptea inventarul păcatelor lui). El a scris: “Dumnezeu îmi dăruieşte o umilinţă profundă şi o dragoste arzătoare, un zel bine direcţionat şi un efort constant către un singur ţel, iar apoi îngăduie oamenilor şi demonilor să facă tot ce-i mai rău!” Iată aici un mod de a folosi această ordine în pocăinţa înrădăcinată în Evanghelie.
Umilinţă profundă versus mândrie. Am privit de sus sau am dispreţuit pe cineva? Am fost prea rănit de critică? M-am simţit desconsiderat şi ignorat? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când simt: a) dispreţ diminuat (din moment ce şi eu sunt un păcătos); b) durere atenuată faţă de critică (de vreme ce n-ar trebui să dau valoare aprobării umane în locul dragostei lui Dumnezeu). În lumina harului Său pot îndepărta nevoia de a păstra o imagine bună; este o povară prea mare şi acum nu este necesară. Iau în considerare harul gratuit până când experimentez bucuria plină de recunoştinţă şi pace.
Dragoste arzătoare versus indiferenţă. Am vorbit sau am gândit cu răutate despre cineva? Mă justific pe mine însumi prin caricaturizarea altcuiva (în mintea mea)? Am fost nerăbdător şi irascibil? Am fost absorbit de sine, indiferent şi neatent faţă de oameni? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când nu mai există: a) nicio răutate sau lipsă de amabilitate (gândeşte-te la dragostea jertfitoare a lui Cristos pentru tine); b) nicio nerăbdare sau agitaţie (gândeşte-te la răbdarea Lui cu tine); şi c) nicio indiferenţă. Consider harul gratuit până când dovedesc căldură şi afecţiune. Dumnezeu a avut o nesfârşită atenţie şi a fost foarte răbdător cu mine, datorită harului.
Curaj înţelept versus anxietate. Am evitat oameni sau sarcini pe care ştiu că ar trebui să le întâmpin? Am fost neliniştit sau îngrijorat? Am dat greş în a fi circumspect sau prudent, sau am fost grăbit, nerăbdător şi impulsiv? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când nu mai există: a) nicio evitare cu laşitate a lucrurilor grele (din moment ce Isus a făcut faţă răului pentru mine); b) niciun comportament grăbit sau neliniştit (de vreme ce moartea lui Isus dovedeşte că Dumnezeu se îngrijeşte şi va veghea asupra mea). Îţi trebuie mândrie ca să fii neliniştit sau îngrijorat – eu nu sunt suficient de înţelept ca să ştiu cum ar trebui să decurgă viaţa mea. Iau în considerare harul gratuit până când experimentez prudenţă sau chibzuinţă calmă şi îndrăzneală strategică.
Motivaţii evlavioase (un „efort constant către un singur ţel”). Fac ceea ce fac pentru gloria lui Dumnezeu şi binele altora sau sunt condus de temeri, nevoia de aprobare sau încuviinţare, iubirea confortului şi a tihnei, nevoia de control, foamea după aclamare şi putere, sau „frica de oameni”? Privesc pe cineva cu invidie? Cedez chiar la primele imbolduri ale poftei sau lăcomiei? Îmi petrec/ocup mai degrabă timpul meu cu lucruri urgente decât cu lucruri importante din cauza acestor dorinţe necumpătate? Pocăieşte-te în felul acesta: Oare nu-mi pune Isus la dispozitie tot ceea ce eu caut sa rezolv altfel, dar nu cum vreau eu ci prin mijloacele puterii Lui?
Roagă-te: „O, Doamne Isuse, fă-mă suficient de fericit în Tine ca să evit păcatul şi suficient de înţelept în Tine ca să evit pericolul, ca eu să pot face mereu ce este bine înaintea Ta, în Numele Tău mă rog, Amin!”
2. Sir Walter Scott (1771–1832) a fost un prolific şi popular scriitor scoţian, despre care se spune că ar fi fost primul scriitor de limba engleză care a avut o carieră internaţională în timpul vieţii, cu foarte mulţi cititori din Europa, America de Nord şi Australia. Dintre operele sale apărute şi în limba română, amintim: Frumoasa din Perth (Bucureşti: Minerva, 1975); Ivanhoe (Bucureşti: Editura Tineretului, 1955); Mireasa din Lammermour (Bucureşti: Editura Eminescu, 1972).
Atunci când era pe patul morţii, Sir Walter Scott l-a rugat pe ginerele său să-i citească ceva din carte. „Din care carte?” a întrebat Lockhart, privind spre cele 20.000 de volume care acopereau pereţii camerei. „Nu există decât o singură CARTE, a răspuns acesta: BIBLIA!
