Acest verset a fost considerat de către mulţi comentatori ai Bibliei a fi unul dintre cele mai dificile din întreaga Scriptură. Cum poate fi interpretat fără a leza integritatea învăţăturii generale a Bibliei?
Gruparea religioasă care susine cel mai aprig „botezul pentru cei morţi” este cea a „Mormonilor sau a sfinţilor lui Isus Cristos din zilele de pe urmă”, care spune că persoanele în viaţă se pot boteza pentru cei care au murit nebotezaţi, astfel încât aceştia să poată primi botezul şi, implict, mântuirea în lumea de dincolo. Acesta este unul dintre motivele pentru care mormonii sunt foarte interesaţi de genelaogii, pentru că vor să salveze cât mai mulţi dintre strămoşii lor care au murit fără a împărtăşi credinţa mormonă.
Demn de reţinut este faptul că în „Cartea lui Mormon” nu există o astfel de învăţătură, ba chiar din contră, ea învaţă că doar aceia care se pocăiesc şi se pregătesc pentru întâlnirea cu Dumezeu pot fi mântuiţi. Însă, în „Cartea Doctrinelor şi Legămintelor”, Joseph Smith, fondatorul acestei denominaţii, a pretins că ar fi primit o revelaţie divină prin care i se poruncea să-şi înveţe urmaşii să se boteze pentru cei dragi care au murit fără să aibă această credinţă. El spunea că este de neimaginat că toţi aceia care au muri fără a fi bozaţi să fie condamnaţi pentru totdeauna.
Expresia folosită de Pavel în 1 Corinteni 15:29 nu mai este întâlnită niciunde în toată Biblia şi, pentru a înţelege ce a vrut el să spună aici, trebuie să înţelegem atât învăţătura generală a Bibliei cu privire la persoanele care au murit fără a crede în Isus Cristos, cât şi învăţătura despre botez.
Mai întâi, în Luca 16, când bogatul care a muritîn necredinţă îl roagă pe patriarhul Avraam să-i permnită lui Lazăr să-i aducă un strop de apă, acesta îi răspunde: „Între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată” (16:26). Avraam spune clar că este imposibil ca cineva să mai poată face ceva pentru sine însuşi sau altcineva să facă ceva pentru el în vederea schimbării situaţiei în care se află după moarte. Dacă ar fi existat aşa ceva, cu siguranţă Avraam i-ar fi spus bogatului. Nu mai există nici o şansă de mântuire după încheierea vieţii pe pământ. Atât destinul bogatului, cât şi al lui Lazăr sunt stabilite definitiv.
Mai mult, în 2 Corinteni 5:10, Pavel spune că: „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” Pavel spune clar aici că fiecare va fi judecat după faptele pe care le-a făcut în timpul vieţii, sale şi nu va conta asbsolut deloc ce au făcut alţii pentru el după ce a murit. De asemenea, în Evrei 9:28 citim că: „tuturor oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea urmează judecata.”
Apoi, în Matei 28:19-20, învăţătura Domnului Isus despre botez este foarte clară: „Duceţi-vă în toată lumea şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” Ucenicii sunt trimişi să boteze persoanele care cred în Isus Cristos şi apoi trebuie să-i înveţe să păzească tot ce a poruncit El. Însă, morţii nu mai pot fi făcuţi ucenici. De asemenea, în Marcu 16:15-16, Domnul Isus spune: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.” Credinţa este absolut necesară pentru mântuire. Toţi cei care nu cred în Isus Cristos vor fi condamnaţi.
Mântuirea este netransferabilă. Nimeni nu poate fi mântuit în locul altuia şi nici nu poate fi condamnat în locul altuia. Aceasta este învăţătura generală a Bibliei. Dacă un credincios ar putea să fie botezat şi mântuit pentru alţii, atunci, cu siguranţă, ar face lucrul acesta pentru toţi cei dragi care nu au vrut şi nu vor să creadă în Cristos. Nu ar mai fi nevoie să le vorbească despre adevărul Evangheliei, ci doar să se boteze în locul lor. Atunci, de ce aminteşte Pavel aici botezul pentru cei morţi?
Primul lucru pe care trebuie să-l facem atunci când vrem să înţelegem un text biblic, este să îl analizăm în contextul imediat (al capitolului din care face parte), în contextul mai larg (al cărţii din care face parte) şi în contextul general (al întregii Scripturi). Haideţi să vedem ce spune Pavel, de fapt, în 1 Corinteni 15:29. Întregul capitol 15 al Primei epistole a lui Pavel către Corinteni este dedicat învierii Domnului Isus şi învierii credincioşilor. Se pare că unii credincioşi din Corint fuseseră înşelaţi de anumiţi învăţători (de sorginte greacă) că nu există înviere a morţilor. Or, dacă nu există o înviere a morţilor, logic este să credem că nici Cristos nu a înviat. Şi dacă Isus Cristos nu a înviat, atunci credinţa noastră este zadarnică şi noi suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii (1 Cor. 15 12-17). Credinţa creştină, spune Pavel, are sens doar prin prisma învierii. Dacă Cristos a înviat, atunci credinţa noastră este autentică, iar dacă nu a înviat, credinţa noastră este falsă.
Apostolul foloseşte toate argumentele pe care le are la îndemână pentru a demosntra că Isus Cristos a înviat din morţi şi că, prin urmare, şi cei ce şi-au pus încrederea în El, vor învia. El spune că Domnul Isus li S-a artătat ucenicilor după înviere, apoi li S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deoadată – dintre care cei mai mulţi erau încă în viaţă când Pavel scria această epistolă (cf. 1 Cor. 15:6) – apoi i S-a arătat lui Iacov şi, în cele din umră, i S-a arătat şi lui. Acesta este cel dintâi argument: arătarea lui Cristos după înviere. Apoi, al doilea argument, este lipsa de sens a creştinismului fără înviere (15:12-19). Pavel demonstrează aici că doar prin învierea lui Cristos, creştinismul este validd. Credinţa creştină stă în picioare sau pică odată cu învierea lui Cristos. Ori acceptăm tot, ori nimic, pentru că un creştinism fără înviere nu are sens. Al treilea argument al învierii lui Cristos este scopul ultim al lui Dumnezeu, şi anume: de a-L face pe Fiul Său Domn peste Împărăţia Sa (15:21-29).
La încheierea acestei secţiuni, Pavel spune: „Altfel (în lipsa învierii lui Cristos şi a credincioşilor) ce ar face cei ce se botează pentru cei morţi? Dacă nu înviază morţii nicidecum, de ce se mai botează ei pentru cei morţi?” (15:29). În limba greacă, cuvântul „pentru” este „hyper” şi nu „eis”, ceea ce înseamnă „deasupra”sau „peste”, dar şi „de dragul…” sau „în folosul…”. Pavel nu foloseşte aici cu referire la botezul pentru cei morţi acelaţi cuvânt (eis) pe care-l foloseşte Petru în Fapte 2:38, când spune: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos spre (eis – înspre, cu scopul de a…) iertarea păcatelor.” Botezul este mărturia unui cuget curat, spune din nou Petru în prima sa epistolă (3:21), ceea ce înseamnă că este doar mărturia publică şi personală a unei persoane deja mântuite, şi nu are putere mântuitoare. Botezul este consecinţa mântuirii, nicidecum condiţia ei. Aceasta este învăţătura generală a lui Cristos şi a apostolilor.
Există însă mai multe interpretări ale versetului 1 Corinteni 15:29, pe lângă cea a mormonilor, din care o să amintim doar două. Mai întâi, sunt unii comentatori care spun că în vremea bisericii primare cei nou-convertiţi erau botezaţi noaptea în cimitire şi chiar în interiorul mormintelor, din cauza prigonitorilor care-i urmăreau la tot pasul. Aceştia interpretează cuvântul „hyper” în mod literal şi spun că, de fapt, Pavel a vrut să spună că unii se botează „deasupra” celor morţi (deasupra mormintelor). Pe lângă faptul că nu există niciun suport istoric pentru o astfel de teorie, nu este deloc în acord cu contextul capitolului 1 Corinteni 15. Alţii spun că, deşi nu era un obicei larg răspândit, cel puţin într-o vreme anume, creştinii s-au botezat „în folosul” sau „pentru” cei morţi. Aceştia spun că undeva spre jumătatea primului secol d.Cr., o boală îngrozitoare a răpus sute sau chiar mii de cetăţeni ai Corintului. Pentru că printre cei morţi au fost şi persoane care se convertiseră la creştinism, dar nu apucaseră să se boteze, unii au spus că ar fi potrivit să mărturisească ei credinţa acestora în mod public. Alţii s-au botezat de frica morţii, ca nu cumva să moară din cauza bolii şi să nu fi apucat să se boteze. Însă nici pentru această interpretare nu există nici un suport istoric sau biblic.
Atunci, care este înţelesul textului? Pavel este interesat să demonstreze în 1 Corinteni 15 lipsa de logică a grecilor care nu credeau în învierea morţilor, dar practicau botezul pentru cei morţi. Mulţi dintre ei se botezau în folosul celor morţi pe câmpul de luptă, pentru ca aceştia să aibă linişte în lumea de dincolo. Aşa că Pavel spune: De ce se botează ei pentru cei morţi dacă nu există înviere? Este fără sens, fără logică, să faci aşa ceva! Aşa cum vedem în multe situaţii în epistolele sale, Pavel foloseşte aici un argument natural pentru a demonstra un adevăr supranatural. El spune: chiar şi practicile lor lasă să se înţeleagă că există înviere, chiar dacă nu recunosc acest lucru cu privire la Cristos. Din acelaşi motiv pentru care ei se botezau pentru cei morţi, indienii îngropau un cal lângă cel mort pe câmpul de luptă, ca să poată călări şi în lumea de dincolo; grecii antici puneau doi bănuţi pe ochii celui ce murea ca să plătească barcagiului care avea să.l treacă Râul Morţii; faraonii erau îngropaţi cu tot alaiul împărătesc, pentru a fi slujiţi si dincolo, ba chiar li se punea şi o canoe alături pentru a merge în jos pe Râul Vieţii spre imortalitate.
Aşadar, înţelesul controversatei expresii folosită de Pavel în 1 Corinteni 15:29, este menită să dovedească lipsa de logică a învăţătorilor falşi care credeau altceva decât ceea ce practicau în mod constant. Faptele lor afirmau ceea cecuvintele lor negau cu referire la Cristos.
Category: Întrebări dificile, răspunsuri corecte
Când eram mic, mama mă lua cu ea la cimitir pentru a face curat la mormântul fratelui meu care a murit la vârsta de doi ani. De fiecare dată când mergeam, mama plângea foarte mult şi mă înduioşa atât de tare că plângeam şi eu. După ce am devenit creştin, am început să mă întreb ce s-a întâmplat cu el, unde a ajuns după ce a murit. A ajuns în cer sau în iad?
Întrebările mele sunt întrebările a milioane de oameni şi ceea ce a frămânatat mintea mea multă vreme o frământă şi pe a lor, poate chiar mai mult. Statisticile spun că 50 % dintre părinţii care pierd un copil devin foarte mânioşi, 90 % dintre femei şi 50 % dintre bărbaţi se simt foarte vinovaţi pentru pierderea unui copil, 65 % îşi pierd motivaţia de a trăi, 90 % au probleme de tulburare a somnului, iar aproape 100 % manifestă tristeţe profundă. Ce le poate spune Dumnezeu acestor oameni despre copiii lor? Ce răspunsuri are Biblia la această întrebare?
O sarcină din patru se încheie înainte ca embrionul să ajungă la douăzeci de săptămâni şi trei sfeturi din aceste cazuri se întâmplă în primele douăsprezece săptămâni. Cu toată tehinica medicală super-sofisticată a secolului XXI, 4.350.000 de decese infantile au loc în fiecare an. În Afganistan, 15 % dintre copii nu vor apuca vârsta de majoratului iar în Angola 20 %. Unii mor în atacurile armate, alţii de foame, alţii din cauza diferitelor boli. Ce mângâiere oferă Biblia părinţilor lor? Orice părinte are nevoie să ştie care este destinul veşnic al copilului lui.
Punctul de vedere Ortodox şi Romano-Catolic este că orice copil care moarte nebotezat să duce, fie în iad, fie în limbus infantis, care este un fel de purgatoriu pentru copii. Dar ce spune Biblia? De unde începem? În analizarea unei probleme atât de sensibile, trenuie să ne asigurăm că lăsăm Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu să vorbească.
A. Mai întâi, trebuie să spunem că Dumnezeu ştie toate zilele unei fiinţe omeneşti. Nicio persoană nu moarte mai repede decât a hotârât Dumnezeu şi nimeni nu trăieşte mai mult decât a rânduit El. David spune: „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi vreuna din ele” (Ps. 139:16). În înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu ştie absolut totul despre noi.
B. Apoi, Dumnezeu determină destinul nostru pământesc şi veşnic. Versetul citat anterior spune că înainte de naşterea nostră, Dumnezeu a completat în cartea Lui când ne vom naşte, câte zile vom trăi, când vom muri şi unde ne vom duce. În suveranitatea Sa, Dumnezeu a hotărât şi unde vor merge copiii, născuţi sau nenăscuţi. Viaţa unui om este atât de preţioasă înaintea lui Dumnezeu încât fiecare zi este sub atenta Sa supraveghere.
C. În al treilea rând, fiecare om conceput vreodată, a fost conceput în păcat. Tot David spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Aici încep să apară adevăratele probleme, care generează cele mai dureroase întrebări. Dacă orice copil este conceput în păcat şi plata păcatului este moartea, înseamnă că şi copilul meu a mers în iad? Atunci, de ce l-a mai creat Dumnezeu, doar ca să aibă conmbustibil pentru focul iadului?
Teologii oferă câteva răspunsuri acestei întrebări.
i). Primul este cel mai simplu şi lipsit de implicaţii biblice şi sentimentale, şi anume: copiii se nasc puri, fără păcat. Există sămânţa de păcat în orice fiinţă umană, dar ea începe să încolţească abia când săvârşeşte primul păcat. Omul devine păcătos prin săvârşirea păcatului şi prin nimic altceva. (Aceasta este poziţia promovată de Pelagius undeva spre sfârşitul secolului al IV-lea d. Cr., şi, deşi a fost condamnată ca erezie în conciliile bisericeşti, ea continuă să fie promovată de unii arminieni până în zilele noastre). Însă această perspectivă, nu ia în considerare afirmaţia lui David din Psalmul 51:5, conform căreia toţi suntem zămisliţi în păcat. Noi suntem păcătoşi înainte de a ne naşte, pentru că moştenim o natură adamică păcătoasă şi, prin urmare moştenim şi vina adamică. Sămânţa păcatului este plantată în ADN-ul nostru spiritual: „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşi se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3).
ii). Al doilea face referire la o vârstă a responsabilităţii, vârstă la care copilul în mod conştient alege să păcătuiască. Dar care este vârsta aceea a responsabilităţii morale? Răspunsul celor mai mulţi este că această vârstă diferă de la copil la copil, în funcţie de dezvoltarea lui psihică, intelectuală şi emoţională. Or, dacă aşa stau lucrurile, atunci problema se complică şi mai mult pentru că intră în scenă şi categoria celor care nu se dezvoltă din punct de vedere mental (oligofrenii şi imbecilii). Majoritatea teologilor sunt de părere că cei cu un grad ridicat de retard se înscriu din punct de vedere al responsabilităţii morale în aceeaşi categorie cu copiii.
Personal, nu m-aş grăbi să iau de bună această teorie, pentru că nu are niciun suport biblic; nu întâlnim nici măcar o singură dată în Biblie o astfel de teorie. La urma urmei, cine este responsabil de vârsta la care copilul devine responsabil din punct de vedere moral? El însuşi? Nu cred, pentru că nu a ales el ca la 4, 5 ani sau 10 ani să devină responsabil. Părinţii? Nici atât? Dumnezeu? Se prea poate! Atunci, de ce nu e Dumnezeu cel vinovat pentru că acel copil a murit înainte de a avea posibilitatea de a se pocăi şi de a-şi cere iertare pentru păcatele sale? Pe lângă faptul că este nebiblică, această poziţie complică şi mai mult lucrurile.
iii). Cel de-al treilea răspuns deşi nu apare explicit în Scriptură, poate fi cel mai veridic dacă punem cap la cap mai multe pasaje care vorbesc despre Dumnezeu, copii şi mântuire. Spurgeon, omul care a încercat să reformeze teologia baptistă din Anglia, spunea că: „Doar un criminal sadic şi-ar putea închipui că Dumnezeu condamnă la pedeapsa eternă copiii mici. Din contră, Dumnezeu iubeşte atât de mult copiii, încât i-a ales din veşnicie pe toţi copiii care mor înainte de a-l putea mărturisi pe Cristos ca Domn şi Mântuitor”.
Are suport biblic o astfel de poziţie? Explicit, nu, imlicit, da. Cristos a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Matei 19:13-14). Împărăţia cerurilor este a celor ca ei. Punct! Cristos a spus-o! „Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” (Mat 18:14). Niciunul! Deşi sunt păcătoşi din momentul conceperii, Dumnezeu nu doreşte ca să piară, ci îi mântuieşte pe aceeaşi bază a mântuirii noastre: harul Său nemărginit. Ştiind toate zilele lor şi ştiind că vor fi puţine, că nu vor avea niciodată posibilitatea să-l mărturisească pe Cristos ca Mântuitor şi Domn, Dumnezeu i-a ales din veşnicie pentru mântuire şi i-a mântuit prin har, pe baza meritelor Domnului Isus Cristos de Golgota. Comentând aceste versete, marele teolog A.H. Strong (1836-1921) spune:
Cu toate că aceste cuvinte ale Domnului Isus par să vorbească despre ideea că pruncii sunt salvaţi prin neprihănirea lor naturală şi prin sfinţenia lor, fără imputarea ispăşirii binecuvântate, dată prin Cristos, ele vorbesc despre faptul că aceşti copii au parte de binecuvântările dumnezeieşti. Cu alte cuvinte, dragostea lui Cristos pentru copii este atât de mare, încât îi numeşte deja drept beneficiari ai binecuvântării şi ispăşirii Lui, iar prin aceasta, deja cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor.
D. Harul lui Dumnezeu este singura metodă de mântuire. Cum sunt oamenii mari salvaţi? Doar prin har! Cum sunt copiii mici salvaţi! Exact prin aceeaşi metodă! Unii ar vrea ca adulţii să fie mântuiţi prin har, iar copii pe baza legii. Dar Dumnezeu are acelaşi metodă pentru toţi, fie mari, fie mici. Dacă Dumnezeu ţi-a luat copilul la El, acesta este un har, pentru că nu l-a lăsat să vadă toate mizeriile acestui pământ supus deşertăciunii şi robiei stricăciunii. Mântuirea copiilor este cea mai mare dovadă a harului lui Dumnezeu. Domnul Isus a venit să caute şi să mântuiască (Luca 19:10), numele Lui este: Mântuitor (Matei 1:21), prin urmare ceea ce ştie şi poate să facă cel mai bine este să mântuiască. Chiar şi copiii foarte mici sau chiar nenăscuţi.
B.B. Warfield, marele teolog de la Princeton, spunea că: „Destinul copiilor mici este detrerminat de Dumnezeu prin alegerea Sa suverană, prin harul Său nelimitat… Poate vei spune: «Dar ei n-au crezut în Cristos!» E adevărat! Ei n-au crezut, pentru că nu puteau să creadă în pântecele mamelor, aşa că rămâne doar harul lui Dumezeu”.
Nu există nici măcar un singur pasaj în Scriptură care să vorbească despre condamnarea copiilor mici. Ştiţi de ce? Pentru că orice om care va fi condamnat la pedeapsă veşnică, va fi condamnat pe baza faptelor lui. Suntem mântuiţi prin har, dar judecaţi după faptele noastre. Ioan spune în Apocalipsa 20: „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apoc. 20:12).Orice om va fi judecat după faptele lui, înregistrare fiecare în parte în cărţile cereşti. Dar copiii mici şi nenăscuţi nu au nici o faptă înregistrată în cărţile acuzării. În dreptul lor scrie doar: „Mântuit prin har”.
Nu! Acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu şi ştim că El nu poate să mintă (Tit 1:2; Evrei 6:8). Samuel spunea în VT: „Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele Tale sunt adevăr” (2 Sam. 7:28). Dumnezeu, care este autorul Scripturii, cunoaşte toate faptele trecute, prezente şi viitoare, şi nu avea cum să comunice prin Cuvântul Său ceva despre care să nu fi ştiut sau să fi ştiut eronat.
Dacă s-ar descoperi vreodată vreun fapt care să să pară că spune altceva decât spune Biblia, fie acel fapt este un fals, fie am interpretat Biblia în mod eronat. Din prima situaţie, şi anume un dat ar fi fals, vă dau exemplul cărţii profetului Daniel, care a fost aspru criticată şi considerată neautentică de istorici, pentru că, spuneau ei, Biblia îl prezintă ca împărat pe vremea cuceririi Babilonului de către medo-persani pe Belşaţar, care nu este prezentat în niciunul din documentele vremii, iar documentele istorice spun că a fost Nabonidus. Cum stau lucrurile?
Potrivit descrierilor istoricului antic Berosus, după moartea lui Nebucadneţar tronul Babilonului a fost ocupat de fiul acestuia, Amel-Marduk (Evil-Merodak 562-560 î.Cr.). Din cauza imoralităţii şi a imparţialităţii sale în conducere, acesta a fost asasinat de Nergal-şar-uşur (Neriglisar) după numai doi ani de conducere. Neriglisar a fost împăratul Babilonului pentru următorii patru ani (560-556 î.Cr.). La moartea lui, fiul său, Labaşi-Marduk, care nu era decât un copil, a domnit doar nouă luni de zile (555 î.Cr.). După aceste nouă luni, a fost organizată o conspiraţie în care copilul a fost bătut atât de crunt încât a murit. Cei care au pus la cale această conspiraţie l-au numit ca împărat pe Nabonidus, unul dintre ei. Acesta a domnit aproape şaisprezece ani (555- 539 î.Cr.), până la cucerirea Babilonului de către perşi.
La doi ani de la urcarea sa pe tron, Nabonidus îl numeşte coregent pe fiul său, Bel-şar-uşur (Belşaţar) şi îi încredinţează tronul Babilonului, în timp ce el, sub influenţa unui vis, s-a mutat în Haran, unde a început o lucrare de restaurare a templului Ehulhul al zeului lunii, Sin, după ce acesta fusese vandalizat de către mezi. Şase ani mai târziu, Nabonidus schimbă capitala imperiului de la Babilon la Tema (Teima) şi se dedică total slujirii zeului lună, Sin, câştigat fiind pentru acest cult de către mama lui care era preoteasă, a acestei zeităţi. Lucrurile acestea nu s-au ştiut până undeva în jurul anilor 1950 când o expediţie arheologică a găsit pe siturile arheologice din vechiul Babilon un cilindru de lut cu scriere cuneiformă care atestă aceste lucruri. Şi iată cum, chiar dacă nu se cunosc anumite lucruri, Biblia are totuşi dreptate întotdeauna.
Din cea de- a doua categorie, a interpetătii eronate a Bibliei este suficient să amintim cazul Bisericii Romano-Catolice care a crezut pentru multă vreme că pământul este centrul universului şi că soarele se învârte în jurul pământului. Ei au presupus că Biblia susţine aceast punct de vedere, deşi Biblia nu spune nici măcar o singură dată aşa ceva.
De ce spune Pavel în 1 Corinteni 7:12: “Celorlalţi le zic eu, nu Domnul?” Nu este aceasta o dovadă că NT nu are aceeaşi valoare de theopneustos ca şi VT?
Cea mai simplă regulă de interpretare a Bibliei spune să nu scoţi niciodată un text din contextul lui. Orice afirmaţie, orice verset trebuie interpretate în contextul lor. Contextul îţi defineşte înţelesul corect. Contextul versetului 12 face referire la relaţiile dintre soţi şi soţii. Mai întâi, Pavel vorbeşte despre relaţiile dintre soţii credincioşi şi apoi trece la relaţiile din căsătoriile mixte: credincioşi cu necredincioşi. Ce să facă soţia credincioasă al cărei soţ este necredincios, să se despartă de el sau să rămână împreună? În acest context, Pavel spune: “Celor căsătoriţi, le poruncesc, nu eu ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat” (7:10). Deci e porunca Domnului (Mal. 2:16, Mat. 19:6,9). Şi acum, versetul nostru: „Celorlalţi le zic eu, nu Domnul…” Ce înseamnă asta? Înseamnă că Pavel nu cunoştea nicio învăţătură explicită a Domnului Isus cu referire la acest subiect, de aceea spune: Pentru că Domnul Isus nu a lăsat o învăţătură cu privire la relaţiile dintre soţii care s-au întors la Dumnezeu şi cei care rămân în continuare necredincioşi, dau eu o poruncă: Să facă aşa! Tocmai aici este problema: cine-i dădea lui Pavel dreptul să poruncească. Cu ce autoritate făcea acest lucru? Câteva versete mai jos (25), Pavel spune că e conştient de privilegiul pe care-l are să vorbească „ca unul care a căpătat de la Domnul harul de a fi vrednic de crezare”. Aici vedem foarte explicit autoritatea lui Pavel de apostol al Domnului Isus. Apostoli au fost oameni care au vorbit prin Duhul Sfânt, pentru că Domnul Isus le promisese că după plecarea lui la cer le va trimte Duhul Sfânt care-i le va aduce aminte apostolilor tot ce a vorbit Domnul Isus şi îi va călăuzi în tot adevărul. Prin urmare, dacă Duhul Sfânt era cel care călăuzea trăirea şi vorbirea apostolilor, El era cel care punea cuvinte potrivite în gura lor sau în peniţa lor. În acest caz, cuvintele lui Pavel erau înseşi cuvintele Duhului Sfânt.
![missions3[1]](http://gtgospel.files.wordpress.com/2010/01/missions31.jpg?w=110&h=150 "missions3[1]")
Duminică seara, după terminarea predicii despre importanţa misiunii, un frate a întrebat: Dar, ce se întâmplă cu oamenii care n-au auzit niciodată Evanghelia? Sunt condamnaţi pentru totdeauna doar pentru că s-au născut în locul şi la timpul nepotrivit? Întrebarea lui m-a determinat să postez răspunsul meu (ceva mai elaborat) pentru a fi cunoscut de toţi cei care îşi pun această întrebare.
Trebuie să spun că întrebarea este destul de serioasă şi are implicaţii foarte serioase. Biserica Romano-Catolică a urmat linia eclesiocentristă a lui Ciprian, episcopul de Cartagina, care a spus: Extra Ecclesiam nula salus, adică „În afara Bisericii (R-C) nu există mântuire”. Însă această poziţie este una minimalistă, simplistă şi nesusţinută de Biblie. Din contră, Biblia spune că mântuirea se găseşte doar în Isus Cristos. El este singura Cale spre Tatăl şi nimeni nu vine la Tatăl decât prin El (Ioan14:6). De asemenea, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor , în care trebuie să fim mântuiţi [decât cel al Domnului Isus]” (Faptele Apostolilor 4:12). Pavel spune şi el că „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul [Isus cristos] pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapte. 17:30-31). Singura cale de mântuire este cea arătată de Domnul Isus.
Mulţi trag concluzia însă, din versetele citate, că toţi cei care nu au auzit de Isus, sunt condamnaţi pentru totdeauna. Însă Biblia nu spune aşa ceva. În dialogul purtat pe această temă, s-au elaborat mai multe teorii, dintre care:
- Pluralismul: Mai poartă denumirea şi de universalism, deşi sunt aspecte care le diferenţiază într-o oarecare măsură şi spune că toţi oamenii vor fi mântuiţi, pentru că Dumnezeu este dragoste şi nu poate condamna pe nimeni la o pedeapsă atât de groaznică precum cea a iadului. De fapt, Dumnezeu este Fiinţa Supremă, spun universaliştii, chiar dacă poartă diferite nume în celelalte religii şi nu contează pe ce parte a muntelui urci spre El, important este să ajungi în vârf. Acest punct de vedere este suţinut de John Hick , Origen, Schleiermacher, Berkouwer, William Barclay, Jacques Ellul.
- Inclusivismul: Spune că, deoarece Dumnezeu este prezent peste tot în lume, harul Său este la lucru printre toţi oamenii, aşa că poate mântui chiar şi sub nume diferite cel al lui Isus Cristos. Această poziţie este susţinută de Charles Pinnock şi John Sanders , care aduc în discuţie „păgânii sfinţi” din vechime precum Mehisedec, Iov, sau sutaşul Corneliu, care chemau numele Domnului, deşi nu făceau parte din poporul ales. Poziţia aceasta a mai fost împărtăşită, printre alţii, şi de Iustin Martirul, John Wesley, C.S. Lewis, Wolfhart Pannenberg şi Karl Barth.
- Exclusivismul: Denumit şi restrictivism, acest punct de vedere este susţinut de foarte mulţi teologi luterani, reformaţi sau evanghelici. El susţine că orice persoană care nu a auzit vreodată de Isus şi nu a fost mântuit pe pământ nu va ajunge în cer, ci în pedeapsa veşnică. Ronald Nash , R. Douglas Geivett şi W. Gary Phillips , Augstin, Jean Calvin, Jonathan Edwards, Carl Henry, R.C. Sproul sunt doar câţiva dintre susţinătorii acestui punct de vedere.
- Evanghelizarea post-mortem sau „cea de-a doua şansă”: Denumită şi „Teoria perseverenţei divine”, această perspectivă susţine că aceia care nu au avut posibilitatea să audă despre Isus Cristos, fie înainte, fie după Cristos, se vor întâlni cu Cristos imediat ce vor muri şi vor avea şansa de a crede în El. nimeni nu va merge direct în iad doar pentru că s-a născut în locul nepotrivit şi la timpul nepotrivit. Acest punct de vedere a fost amplu elaborat de Gabriel Fackre. A mai fost susţinută în istoria Bisericii de Clement din Alexandria, George McDonald, Donald Bloesch, George Lindbeck şi Stephen Davies.
- Particularismul: Susţine că, deşi omul poate fi mântuit doar prin credinţa în Isus Cristos, Dumnezeu nu va condamna niciodată pe cineva care nu a auzit vreodată despre El. Această perspectivă este foarte asemănătoare cu accesibilismul lui Terrance L. Thiesen şi este susţinută de Alister McGrath.
Un punct de vedere mai echilibrat poate fi plasat între restrictivism şi particularism şi poate fi numit „optimist”. Mai precis, acest punct de vedere susţine că Isus Cristos este singura cale de mântuire şi că nu există alta, că omul trebuie să-şi pună încrederea în El pentru a fi mântuit şi că nimeni nu se poate desvinovăţi înaintea Lui. Dar, în acelaşi timp, susţine că ar fi absurd ca Dumnezeu să condamne pe cineva doar pentru că s-a născut într-un loc şi într-un timp nepotrivit. Biblia spune că că toţi oamenii sunt păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3:23) şi că toţi sunt pasibili de condamnarea eternă, pentru că plata păcatului este moartea (Rom. 6:23). Dar nimeni nu se poate dezvinăvăţi (Rom. 1:19-20), pentru că tot Biblia ne spune că Dumnezeu S-a revelat pe Sine Însuşi în natură (Revelaţia Generală – Rom. 1:20) şi în inimile oamenilor (Ecl. 3:11). Deci, problema nu este a unui Dumnezeu care refuză să-Şi descopere Cuvântul în faţa cuiva care Îl caută cu disperare, ci a oamenilor care îndăduşe adevărul în nelegiuirea lor (Rom. 1:18). Pe de altă parte, ştim că voia lui Dumnezeu este ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă (2 Petru 3:9). Rezultă de aici că lui Dumnezeu îi pasă de toţi oamenii, chiar şi de cei care nu au auzit niciodată Evanghelia sau despre Numele Domnului Isus. Dacă oamenii aceşti ar fi mântuiţi, fără să fi auzit despre Isus Cristos, ar fi doar prin harul lui Dumnezeu. Dar şi noi, cei care ne-am pus încrederea în El pentru viaţa veşnică am fost mântuiţi tot prin harul Său.
Sfânta Scriptură mai spune că „Dumnezeu va judeca lumea după dreptate…” (Fapte 17:31). Avraam a recunoscut acest lucru când a mijlocit pentru Lot şi familia lui: „Cel ce judecă tot pământul, nu va face oare dreptate?” (Genesa 18:25). Putem concluziona că, deşi Isus Cristos este singura cale de mântuire, cei care nu au auzit niciodată despre El, vor fi judecaţi după cunoaşterea venită prin Revelaţia Generală şi a conştiinţei lor, adică după propriile standarde morale. Pavel spune că: „Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. Pentru că nu cei ce aud legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, ăşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Cristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom 2:12-16).
Cert este că datoria noastră, a celor care-L cunoaştem pe Domnul Isus este să ducem Evanghelia la cei care încă nu au auzit-o (Matei 28:19.20). Faptul că unii resping mărturia Revelaţiei Generale sau înăbuşe mărturia conştiinţei lor, ar trebui să ne motiveze să le prezentăm calea nespus mai bună, a mântuirii prin Domnul Isus.
De fiecare dată când mă întâlnesc cu tinerii din biserica pe care o slujesc, primesc tot felul de întrbări dificile. Uneori ştiu să răspund, alteori nu. Dacă şi voi vă confruntaţi cu aceleaşi întrebări ca şi ei, de astăzi înainte veţi avea la dispoziţie o secţiune despre astfel de întrebări la care voi încerca să vă ofer un răspuns cât mai biblic posibil. O să încep cu o întrebare pe care mi-a pus-o cineva în urmă cu ceva vreme, şi anume: Cum a fost posibil ca să intre toate animalele de pe faţa pământului în arca lui Noe atunci când a venit potopul?
Mai întâi trebuie să spun că întrebarea are conotaţii mult mai adânci decât pare la prima vedere. Dacă o singură afirmaţie a Bibliei ar fi greşită, nu am mai putea vorbi despre infailibilitatea Scripturii, prin urmare nu am mai putea avea încredere într-o astfel de carte. Dar, noi ştim că Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu… (cf. 2 Tim. 3:16), şi Dumnezeu nu poate să mintă (Tit 1:2) sau să greşească.
O examinare atentă a dimensiunilor pe care le avea arca lui Noe, aşa cum sunt descrise în mărturia biblică, aduce o lumină suficient de edificatoare în ceea ce priveşte întrebarea de mai sus. John Whitcomb şi Henry Morris susţin în lucrarea lor The Genesis Flood că, potrivit detaliilor pe care le oferă Biblia, arca trebuie să fi avut o arie totală de aproximativ 95.700 de picioare înălţime, iar volumul de 1.396.000 de picioare la cub (un picior fiind egal cu 17,5 inci), ceea ce este egal cu un vas gigantic din vrema noastră. Cei doi specialişti spun că arca avea o capacitate de încărcare egală cu totalul a 522 de vagoane, fiecare putând transporta cel puţin 125.000 de oi. Genesa ne spune că arca avea trei punţi şi locuri speciale pentru animale şi pentru mâncarea necesară mai multor luni de zile.
Whitcomb şi Morris au mai calculat, pe baza unor clasificări moderne, că în vremea aceea existau aproximativ 1600 de specii de animale, păsări, reptile şi amfibii care trebuiau salvate pe arcă. Luând în calcul prezenţa a două din fiecare animal necurat şi şapte curate, cei doi au spus că pe arcă trebuie să fi fost cel mult 79.000 de animale. Atât de… puţine? Păi, astăzi se cunosc milioane de specii de vietăţi terestre şi marine. Cum se împacă această teorie cu cea biblică?
La origini, numărul speciilor a fost relativ redus, marea diversitate de specii din prezent fiind rezultatul împerecherii între animale de aceaşi rasă şi de rase diferite. Morris spune: “Un bun exemplu de diversificare prin descendenţă în domeniul zoologiei îl reprezintă porumbelul domestic. Diversitatea de forme ce poate fi întâlnită în rândul multiplelor specii de porumbei, ne-ar putea face cu greu să credem că ei au, cu toţii, o unică origine, dacă nu am şti cu certitudine că aceasta se identifică cu porumbelul sălbatic al coastelor europene, Columbia livia. Sunt interesant de urmărit diferenţele faţă de forma ancestrală, puse în evidenţă într-o serie mare de soiuri, precum: porumbelul cu guşă mare, rasa de găini leghorn, porumbelul rotat, rândunica, ţigleanul de baltă, porumbelul moţat sau porumbelul călător. Fiecare dintre aceste soiuri de păsări ar fi încadrat într-o specie sau, poate chiar ar purta nume generice diferite dacă nu s-ar şti că provin din aceeaşi origine.”
Mai jos puteţi vedea o copie la scară redusă a construcţiei lui Noe (1/2 din lungime şi 1/3 din lăţime), făcută de olandezul Johan Huibers.
![78108238.iW9NajCW[1]](http://gtgospel.files.wordpress.com/2010/01/78108238-iw9najcw1.jpg?w=150&h=100 "78108238.iW9NajCW[1]")
![78108240.gwM41mJS[1]](http://gtgospel.files.wordpress.com/2010/01/78108240-gwm41mjs1.jpg?w=150&h=100 "78108240.gwM41mJS[1]")
