Familia sub asediu

Trebuie să recunoaştem deschis că familia a fost mereu sub asediu încă din zorii istoriei – prin neînţelegeri, abuzuri de tot felul, divorţ, adulter etc. Însă, atacul la care este supusă de data aceasta a devenit mai profund, mai răspândit şi mai evident ca oricând. Adversarii familiei tradiţionale nu se mai mulţumesc doar să declare că nu le place familia instituită de Dumnezeu, ci dovedesc într-un mod cât se poate de emfatic că urmăresc distrugerea ei, pentru a o putea recrea şi redefini după bunul plac. Deşi Biblia afirmă că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul… »” (Geneza 1:27-28), adepţii stângii liberale (implicit sau explicit şi ai mişcării LGBTQ(QIAPPK+) încearcă să ne convingă că familie nu este doar cea alcătuită dintr-un bărbat şi o femeie, plus copii, ci şi cea compusă din doi bărbaţi, două femei, mai mulţi bărbaţi şi o femeie, mai multe femei şi un bărbat, un om şi un animal, un om şi o păpuşă şi orice altă deviaţie le poate născoci mintea.
Observăm, aşadar, că nu doar funcţionalitatea familiei este atacată, ci însăşi natura ei a devenit obiectul celei mai violente persecuţii. De ce? Care este scopul năruirii familiei tradiţionale? Deşi prea puţini o recunosc deschis, revolta împotriva familiei biblice este, de fapt, o revoltă împotriva moralităţii biblice. Distrugerea familiei înseamnă distrugerea oricăror norme şi valori morale, iar distrugerea normelor morale duce la distrugerea societăţii aşa cum o ştim astăzi. Şi cine ar mai putea opri tăvălugul imoralităţii şi anarhiei odată ce a fost pornit? Sau, după cum spune David în Psalmul 11:3: „Şi când se surpă temeliile, ce ar mai putea să facă cel neprihănit?”.
În contextul imediat al acestui verset biblic, David zice: „Căci iată că cei răi încordează arcul, îşi potrivesc săgeata pe coardă, ca să tragă pe ascuns [împotriva] celor cu inima curată” (v. 2). Parcă ar fi un articol din ziarul de astăzi! Oameni cu agende ascunse concep planuri subversive pentru a submina stâlpii de susţinere ai societăţii, conştienţi fiind că, dacă stâlpii pe care se sprijină o societate se prăbuşesc, întreaga societate se năruie.
Puterea unei societăţi a constat întotdeauna şi continuă să constea în tăria familiilor ce o alcătuiesc, indiferent de timp, nivel de cultură sau starea economică. Iar tăria familiei vine din ascultarea de Dumnezeu şi de Biblie.
Susţinătorii familiei tradiţionale (biblice) nu sunt nici bigoţi, nici habotnici, nici homofobi, nici inadaptaţi social, nici extremişti intoleranţi şi insensibili, ci sunt oameni preocupaţi să asculte de Dumnezeu – Cel care a creat şi definit familia – şi să lase generaţiilor viitoare o moştenire morală, religioasă şi culturală de care să nu le fie ruşine.

John Cage şi teoria hazardului în muzică

John Cage, un compozitor american, filosof şi teoretician al muzicii, care a trăit între anii 1912-1992, considera că lumea este rezultatul hazardului şi nu are un Creator care s-o fi conceput. Acesta a aplicat teoria hazardului şi propriilor compoziţii muzicale, aruncând cu banul pentru a decide ce notă să folosească la un moment dat. În consecinţă, a produs o muzică foarte greu de urmărit, determinând adesea publicul, ba chiar şi muzicienii, să-l huiduiască. De ce nu a funcţionat metoda lui? Să fie din pricină că inima omului tânjeşte după frumuseţe, ordine şi armonie? În mod ciudat, Cage nu a aplicat aceeaşi teorie a hazardului şi când venea vorba de hobby-ul său preferat: îi plăcea să culeagă ciuperci. Până şi el a avut chibzuinţa să admită că dacă ar fi cules ciuperci la întâmplare, mai devreme sau mai târziu „partitura” vieţii sale s-ar fi încheiat abrupt.

Despre înălţimi, alături de Cel Preaînalt

Una dintre cele mai traumatizante experienţe de care am avut parte în ultimii ani a fost urcarea pe un înalt vârf muntos. Eram într-o tabără cu tinerii şi, complet neantrenat, m-am încumetat să-i însoţesc într-o aventură pe care o nu voi uita niciodată. Pe la jumătatea traseului, tendoanele iliotibiale (din spatele genunchilor) începuseră să mă doară destul de tare, astfel că de mai multe ori am rămas ultimul. Câţiva tineri, realizând că nu vor putea urca până în vârf, au renunţat şi s-au întors spre tabără. Trupul meu îmi spunea că ar fi destul de înţelept să fac şi eu acelaşi lucru, dar eram prea mândru pentru a mă recunoaşte învins, aşa că am continuat.
Am ajuns în vârf, ne-am odihnit vreo douăzeci de minute, iar apoi, sub ameninţarea unei inevitabile ploi, am hotărât să coborâm. Este aproape imposibil să descriu cum a fost la coborâre. Cu fiecare pas pe care îl făceam durerile se intensificau şi mai mult. Ploaia s-a pornit la scurt timp după ce am plecat, astfel că, de-acum, sprijinit de un toiag, trebuia să fiu atent să nu alunec pe stâncile umede, iar durerea devenea insuportabilă. Toţi membrii grupului au alergat înainte – da, aţi citit bine: au alergat! – iar eu abia mă târam la vale însoţit de ghidul care îmi rămăsese alături. Eram ud până la piele. Hainele groase pline de apă îmi dădeau senzaţia că sunt îmbrăcat într-un costum de plumb, iar rucsacul din spate mă dezechilibra de fiecare dată când păşeam nesigur. Adică mai mereu.
Trecând pe lângă un pârâu în drum spre locul unde ne aştepta un camion să ne ducă în tabără, am alunecat şi m-am ales cu câteva vânătăi de pomină. Drumul de vreo două ore cu camionul până în tabără a făcut ca hainele ude de pe mine să se încălzească de la trupul înfierbântat, astfel că ieşeau aburi din mine ca din furnalele unei termocentrale. Când am coborât din camion şi am dat de frigul nopţii, am intrat instantaneu în şoc hipotermic. Tremuram din toate încheieturile, îmi clănţăneau dinţii în gură şi respiraţia îmi devenise tot mai greoaie. Am intrat în cameră şi am simţit că puterile mă părăsesc, că sunt pe cale să leşin, aşa că mi-am impus să inspir şi să expir adânc şi regulat în timp îmi schimbam hainele şi ţopăiam ca o maimuţă, pentru a-mi pune sângele în mişcare.
A meritat întreaga aventură preţul pe care l-am plătit? Da, cu vârf şi îndesat! Aş repeta-o? Oricând! De zeci de ori! Dar nu neantrenat! Când am stat pe vârful muntelui, înconjurat de nori şi le citeam tinerilor Psalmul 19 din Biblia mare şi groasă pe care am cărat-o în rucsac – nici astăzi nu-mi pot explica de ce nu am ales una mai mică – am avut parte de una dintre cele mai plenare experienţe cu Dumnezeu de până atunci. Realitatea aceea măreaţă m-a condus – folosind un limbaj hiperbolizat – spre o experienţă aproape tangibilă cu Divinul. Atunci s-a reactivat în mine ceea ce Jean Calvin şi mai târziu filosoful creştin Alvin Plantinga numeau sensus divinitas. Acolo, unde pământul şi cerul parcă se întrepătrundeau, mă simţeam, literalmente, fizic, mai aproape de Creator.
Munţii au fost întotdeauna locuri preferate de Dumnezeu. Cu mândria unor capodopere divine, înălţimile poartă un aer de transcendenţă, de putere şi de viziune. În vremurile străvechi, caracterul distant şi inaccesibil al munţilor le conferea acestora o aură de mister, de uimire şi de înfiorare. Acesta este unul dintre motivele pentru care altarele erau construite în general pe „înălţimi”.
Tuturor ne plac „înălţimile” (nu mă refer neapărat la cele geografice). Vorbim despre idealuri înalte şi despre realizări înalte. Politicienii se luptă pentru funcţii înalte. Iar statisticile spune că oamenii mai înalţi au salarii mai mari decât cei mici de statură. Despre cei care au performanţe pe măsura aşteptărilor spunem că au fost „la înălţime”. Unul dintre cele mai importante nume ale lui Dumnezeu, folosit de aproximativ cincizeci de ori în Biblie, este „Cel Preaînalt”. El este deasupra tuturor. De aceea, când ne rugăm Lui, fie ne ridicăm privirile spre cer, fie îngenunchem, ca semn al recunoaşterii că El e Stăpânul, Cel care este deasupra, Cel care conduce. Aceeaşi să fie oare raţiunea şi în cazul în care băiatul îngenunchează în faţa fetei pentru a o cere în căsătorie?
Marile înălţimi ne inspiră, dar ne şi smeresc, pentru că realizăm micimea noastră în comparaţie cu măreţia Creatorului, limitele noastre care contrastează atât de puternic cu nemărginirea Sa. Experienţa trăită de mine pe vârful muntelui a fost una copleşitoare, dar nu a fost „experienţa de vârf” a vieţii mele de credinţă. Despre aceea poate voi scrie altădată sau poate n-o voi face niciodată. „Experienţele de vârf” sunt adesea legate de cele mai adânci văi din viaţa noastră, fie că le preced, fie că le succed. Uneori Dumnezeu ne ridică pe înălţimi cu scopul de a ne pregăti pentru abisul prin care va trebui să trecem. Alteori ne înalţă pe vârf de munte pentru a ne vindeca rănile cu care ne-am ales după ce am trecut prin văi adânci. Moise a fost pregătit pe vârful Muntelui Horeb să facă faţă întâlnirilor cu Faraonul Egiptului şi apoi celor patruzeci de ani de pribegie prin deşertul Sinai în fruntea unui popor dispus mereu să-l linşeze. Ilie a trăit mai întâi euforia unei treziri spirituale pe vârful Muntelui Carmel, ca apoi să ajungă în valea unei depresii cumplite din mijlocul căreia a strigat că vrea să moară. Prin urmare, n-ar trebui să ne mire că ei doi au fost aleşi de Dumnezeu să-L întâlnească pe Fiul Său pe Muntele Tabor pentru a-I vorbi despre „[…] sfârşitul Lui, pe care avea să-L aibă în Ierusalim” (cf. Luca 9:31).
Experienţele trăite pe vârful muntelui te copleşesc, dar experienţele de vârf te transformă. Cele dintâi pot naşte admiraţia în inima unui om, dar numai cele din urmă pot stârni adorarea faţă de Dumnezeu. Unele îţi pot spune, fără glas, aşa cum se exprimă David în Psalmul 19, că Dumnezeu există, dar numai celelalte te determină să recunoşti, că El este Dumnezeul TĂU. „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu…!”, mărturisea omul după inima lui Dumnezeu în Psalmul 63:1. Dar ştiţi în ce context a făcut-o? Antetul psalmului precizează: „Un psalm al lui David. Făcut – nu în timp ce se relaxa în palatul împărătesc, nici după ce s-a întors victorios de la o luptă cu filistenii, ci – când era în pustia lui Iuda”. Trăim experienţa celor mai înalte realităţi prin intermediul celor mai umile.

Bebe Ciausu, Extraordinara aventură a credinţei, pp. 159-162.

Vinovăţia

Cu ceva vreme în urmă am luat un autostopist cu maşina. Nici n-a intrat bine că şi-a aruncat o geantă mare de pe umăr la picioare, spunând: „Of, grea este ştiinţa asta… şi la propriu şi la figurat!”. „Ce studiaţi?”, am întrebat. „Psihologie”, mi-a răspuns. „Sunt masterand în psihologie clinică la Timişoara”. Având o logoree incontrolabilă, a început să-mi povestească tot felul de cazuri pe care le-a întâlnit în timpul practicii. În cele din urmă m-a întrebat: „Domnule, ştiţi care este cea mai frecventă problemă a persoanelor care ajung la psiholog?”. „Care?”, am întrebat, la rându-mi. „Vinovăţia, domnule. Vinovăţia! Există atât de mulţi oameni care nu se pot ierta pe ei înşişi şi ajung să dezvolte tot felul de boli, reale sau imaginare”. Mi-a povestit un caz întâlnit recent, despre un bărbat între două vârste ce ajunsese atât de chinuit de remuşcări că avea gânduri suicidale. Cu câţiva ani în urmă, soţia îl împinsese să-şi convingă mama să le cedeze casa, iar apoi l-a provocat să o izgonească de acasă. Manipulat de soţie, bărbatul a procedat întocmai. Numai că după o vreme a început să fie cuprins de remuşcări atât de mari că a dezvoltat psihoze dintre cele mai severe.
Remuşcarea are o forţă incredibilă. Cu toţii am experimentat stări care ne-au determinat să spunem: „Nu mă voi ierta niciodată pentru cutare lucru”. Când vorbim despre iertare, uneori este mai uşor să-i iertăm pe alţii decât să ne iertăm pe noi înşine. Este o mare realizare să-i iertăm pe cei ce ne-au rănit, să distrugem lista cu greşelile lor şi să restaurăm relaţia cu ei, dar este o realizare şi mai mare să ne iertăm pe noi înşine. De departe, acesta este cel mai adânc şi cel mai dificil nivel al iertării.
Acest lucru este demonstrat cu cea mai mare claritate prin intermediul unei relatări biblice ce se întinde pe câteva pagini din cărţile istorice ale Bibliei, parcurgând apoi drumul dintre doi psalmi de pocăinţă. Este vorba despre o psihodramă al cărei personaj principal este regele David, un om care avea toate lucrurile minunate pe care ţi le poate oferi viaţa. Era unsul lui Dumnezeu şi preferatul poporului. Domnea peste Israel în cea mai înfloritoare perioadă din istoria sa. Îşi începuse viaţa ca cioban, dar, după o victorie răsunătoare împotriva uriaşului Goliat din Gat, devenise treptat cel mai important om din Orientul Apropiat. Era poet şi stăpânea ca nimeni altul secretele instrumentelor muzicale. Avea inima unui artist, sufletul unui preot, mintea unui filozof şi trupul unui războinic. Pe deasupra, avea o familie mare şi frumoasă.
David crescuse pe câmpurile sălăşluite de lei şi urşi. În tinereţea timpurie fugise mereu de un rege pizmaş, ascunzându-se prin peşteri şi pe unde mai apuca. Armate de mii de oameni îl urmăriseră în repetate rânduri, dar reuşise să scape de fiecare dată. Acum, însă, ajunsese în vârf, de unde putea privi totul detaşat. Totuşi, nu-şi mai găsea locul pe câmpul de luptă. Fusese mereu în fruntea războinicilor, inspirându-le curaj, dar acum căpitanii săi nu-l mai credeau capabil să împlinească o astfel de slujbă şi-i dăduseră de înţeles, într-un mod destul de delicat, că le-ar fi mai de folos dacă ar rămâne acasă. Din nefericire, un duşman mai feroce decât cel de pe câmpul de luptă îl pândea chiar în camerele palatului său: plictiseala. Neavând ce face, a hotărât să privească apusul de pe acoperişul palatului său. Restul este istorie. Scânteia poftei trupeşti s-a aprins în timp ce privea o femeie foarte frumoasă îmbăindu-se în lumina crepusculară pe un acoperiş învecinat (cf. 2 Samuel 11:2). Mai întâi, David nu şi-a putut lua ochii de la Bat-Şeba, apoi nu şi-a mai putut lua nici gândurile. Rezultatul a fost, evident, un adulter, pe care regele a încercat să-l acopere cu o crimă – orchestrând uciderea soţului femeii seduse, nimeni altul decât unul dintre căpitanii oştirii sale – pe care a trebuit să o acopere, de asemenea, cu o bătălie inutilă soldată cu nenumărate victime (cf. v. 17).
Am fi tentaţi să credem că totul s-a sfârşit aici. Nici vorbă! Povestirea este abia la început, pentru că au apărut nemiloasele remuşcări. Ceea ce a îndurat David în următorul an de zile este greu de exprimat în cuvinte. Psalmii 32 şi 51 redau un crâmpei din zbuciumul sufletesc al regelui, dar ne oferă, în acelaşi timp, o perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă în sufletul oricărui vinovat până când ajunge să se ierte şi să-şi recapete liniştea interioară. Citiţi cei doi psalmi şi o să înţelegţi despre ce vorbesc (scriu).

Paşte mieluşeii Mei! (Charles Spurgeon) – carte gratuită

Este posibil ca un copil să fie mântuit? Ei bine, întrebarea poate să fie inutilă, pentru că răspunsul pare evident. Și totuși, implicațiile acestuia nu sunt la fel de simple. De ce? Pentru că, așa cum observa marele predicator Charles Spurgeon, mulți dintre credincioși și chiar dintre pastori, deși răspund afirmativ întrebării, se comportă și îi tratează pe copiii care vor să Îl urmeze pe Hristos ca și cum răspunsul lor la întrebare ar fi cu totul altul. Și, pentru că nu sunt singurii – până și ucenicii Domnului au făcut această greșeală – Spurgeon arată că tratarea superficială a copiilor de către biserici și de către părinți este o boală destul de răspândită printre bisericile noastre.

De aceea, cu o abilitate deosebită, dar și cu căldură părintească, Spurgeon face un diagnostic atent al cauzelor problemei și oferă sfaturi înțelepte, izvorâte din texte atent alese ale Scripturii. Deși nu este un susținător al acceptării copiilor ca membri ai Bisericii fără discernământul necesar, autorul arată ce trebuie făcut pentru a evita să dăm false asigurări copiilor necredincioși, și în același timp pentru a nu împiedica pe copiii cu adevărat evlavioși să vină la Hristos.

În Paște Mielușeii Mei!, părinții credincioși și învățătorii de școală duminicală vor descoperi o comoară de adevăruri biblice și, sperăm, vor putea fi revigorați în nădejdea și dedicarea lor spre îndreptarea copiilor către Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos.

„Treaba noastră de bază este să hrănim mielușeii. Orice predică, orice lecție, ar trebui să fie un mesaj prin care să îi hrănim, o predică hrănitoare sau o lecție hrănitoare. Este de puțin folos să ne ridicăm și să strigăm, „Credeți, credeți, credeți!”, când nimeni nu pricepe ce trebuie crezut. Nu văd utilitatea tamburinelor și a viorilor, pentru că nici mieii și nici oile nu pot fi hrăniți cu muzica trompetelor. Pentru ca mieii să poată fi hrăniți cu adevărat, trebuie să li se dea doctrină – învățătura solidă, sănătoasă, învățătura Evangheliei.”

“Dragi mame, aveți parte de cea mai sacră slujire, care vă este dată de către Dumnezeu! De fapt, este ca și cum Dumnezeu vă spune: „Ia acest copil și crește-l pentru Mine, iar eu te voi răsplăti!”.”
Accesând linkul alăturat puteţi găsi cartea în format PDF http://www.magnagratia.org/uploads/2/6/9/3/26937148/feedmylambsrom.pdf

Iartă şi eliberează-te din temniţa trecutului!

„Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi” (Coloseni 3:13).
Te invit să mă urmezi într-o vizită la cea mai mare închisoare din lume. De la înfiinţare este suprapopulată. Are mult mai mulţi locatari decât şi-ar putea imagina cineva. Este mereu în criză de paturi, mâncare şi alte resurse. Are cel mai opresiv regim de detenţie din lume. Dacă vei sta de vorbă cu deţinuţii, îţi vor spune că sunt epuizaţi de muncă, subnutriţi şi privaţi de somn. Zidurile între care sunt închişi sunt înalte, reci şi umede. Nu există vreo închisoare în lume care să-i semene. Majoritatea deţinuţilor sunt închişi pe viaţă. Cei mai mulţi nu vor ieşi vreodată de acolo şi nu vor mai şti niciodată ce înseamnă libertatea. Alcatrazul, Tadmorul, Carandirul sau La Sabenta sunt parcuri de joacă pentru copii pe lângă aceasta. Numele ei? Îl poţi vedea deasupra intrării. Pe un suport semicircular deasupra porţii sunt fixate nouă litere din fier turnat care formează cuvântul: NEIERTARE.
Câtă vreme refuzăm să iertăm, ne vedem aruncaţi în temniţa trecutului, acolo unde orice potenţială schimbare devine imposibilă. Îi cedăm ofensatorului, dar şi diavolului, controlul asupra vieţii noastre şi ne osândim singuri la cazna de a îndura în mod repetat ofensa. Prin urmare, iertăm nu doar pentru a ne supune unei legi morale superioare, ci şi pentru liniştea de care avem nevoie. Scriitorul creştin Lewis Smedes, unul dintre oamenii care au înţeles foarte bine subiectul iertării, observa că: „Prima şi, de cele mai multe ori, singura persoană vindecată datorită iertării este cea care iartă. (…) atunci când iertăm cu toată sinceritatea, semnăm actul de eliberare a unui prizonier, ca apoi să descoperim că prizonierul suntem noi înşine”.

Castles in the Sand – Castele pe nisip

Text şi muzica: Mosie Lister

21-castele-pe-nisip-castles-in-the-sand