Mântuirea copiilor mici: Cum sunt mântuiţi şi pe ce bază?


Când eram mic, mama mă lua cu ea la cimitir pentru a face curat la mormântul fratelui meu care a murit la vârsta de doi ani. De fiecare dată când mergeam, mama plângea foarte mult şi mă înduioşa atât de tare că plângeam şi eu. După ce am devenit creştin, am început să mă întreb ce s-a întâmplat cu el, unde a ajuns după ce a murit. A ajuns în cer sau în iad?
Întrebările mele sunt întrebările a milioane de oameni şi ceea ce a frămânatat mintea mea multă vreme o frământă şi pe a lor, poate chiar mai mult. Statisticile spun că 50 % dintre părinţii care pierd un copil devin foarte mânioşi, 90 % dintre femei şi 50 % dintre bărbaţi se simt foarte vinovaţi pentru pierderea unui copil, 65 % îşi pierd motivaţia de a trăi, 90 % au probleme de tulburare a somnului, iar aproape 100 % manifestă tristeţe profundă. Ce le poate spune Dumnezeu acestor oameni despre copiii lor? Ce răspunsuri are Biblia la această întrebare?
O sarcină din patru se încheie înainte ca embrionul să ajungă la douăzeci de săptămâni şi trei sfeturi din aceste cazuri se întâmplă în primele douăsprezece săptămâni. Cu toată tehinica medicală super-sofisticată a secolului XXI, 4.350.000 de decese infantile au loc în fiecare an. În Afganistan, 15 % dintre copii nu vor apuca vârsta de majoratului iar în Angola 20 %. Unii mor în atacurile armate, alţii de foame, alţii din cauza diferitelor boli. Ce mângâiere oferă Biblia părinţilor lor? Orice părinte are nevoie să ştie care este destinul veşnic al copilului lui.
Punctul de vedere Ortodox şi Romano-Catolic este că orice copil care moarte nebotezat să duce, fie în iad, fie în limbus infantis, care este un fel de purgatoriu pentru copii. Dar ce spune Biblia? De unde începem? În analizarea unei probleme atât de sensibile, trenuie să ne asigurăm că lăsăm Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu să vorbească.
A. Mai întâi, trebuie să spunem că Dumnezeu ştie toate zilele unei fiinţe omeneşti. Nicio persoană nu moarte mai repede decât a hotârât Dumnezeu şi nimeni nu trăieşte mai mult decât a rânduit El. David spune: „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi vreuna din ele” (Ps. 139:16). În înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu ştie absolut totul despre noi.
B. Apoi, Dumnezeu determină destinul nostru pământesc şi veşnic. Versetul citat anterior spune că înainte de naşterea nostră, Dumnezeu a completat în cartea Lui când ne vom naşte, câte zile vom trăi, când vom muri şi unde ne vom duce. În suveranitatea Sa, Dumnezeu a hotărât şi unde vor merge copiii, născuţi sau nenăscuţi. Viaţa unui om este atât de preţioasă înaintea lui Dumnezeu încât fiecare zi este sub atenta Sa supraveghere.
C. În al treilea rând, fiecare om conceput vreodată, a fost conceput în păcat. Tot David spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Aici încep să apară adevăratele probleme, care generează cele mai dureroase întrebări. Dacă orice copil este conceput în păcat şi plata păcatului este moartea, înseamnă că şi copilul meu a mers în iad? Atunci, de ce l-a mai creat Dumnezeu, doar ca să aibă conmbustibil pentru focul iadului?
Teologii oferă câteva răspunsuri acestei întrebări.
i). Primul este cel mai simplu şi lipsit de implicaţii biblice şi sentimentale, şi anume: copiii se nasc puri, fără păcat. Există sămânţa de păcat în orice fiinţă umană, dar ea începe să încolţească abia când săvârşeşte primul păcat. Omul devine păcătos prin săvârşirea păcatului şi prin nimic altceva. (Aceasta este poziţia promovată de Pelagius undeva spre sfârşitul secolului al IV-lea d. Cr., şi, deşi a fost condamnată ca erezie în conciliile bisericeşti, ea continuă să fie promovată de unii arminieni până în zilele noastre). Însă această perspectivă, nu ia în considerare afirmaţia lui David din Psalmul 51:5, conform căreia toţi suntem zămisliţi în păcat. Noi suntem păcătoşi înainte de a ne naşte, pentru că moştenim o natură adamică păcătoasă şi, prin urmare moştenim şi vina adamică. Sămânţa păcatului este plantată în ADN-ul nostru spiritual: „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşi se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3).
ii). Al doilea face referire la o vârstă a responsabilităţii, vârstă la care copilul în mod conştient alege să păcătuiască. Dar care este vârsta aceea a responsabilităţii morale? Răspunsul celor mai mulţi este că această vârstă diferă de la copil la copil, în funcţie de dezvoltarea lui psihică, intelectuală şi emoţională. Or, dacă aşa stau lucrurile, atunci problema se complică şi mai mult pentru că intră în scenă şi categoria celor care nu se dezvoltă din punct de vedere mental (oligofrenii şi imbecilii). Majoritatea teologilor sunt de părere că cei cu un grad ridicat de retard se înscriu din punct de vedere al responsabilităţii morale în aceeaşi categorie cu copiii.
Personal, nu m-aş grăbi să iau de bună această teorie, pentru că nu are niciun suport biblic; nu întâlnim nici măcar o singură dată în Biblie o astfel de teorie. La urma urmei, cine este responsabil de vârsta la care copilul devine responsabil din punct de vedere moral? El însuşi? Nu cred, pentru că nu a ales el ca la 4, 5 ani sau 10 ani să devină responsabil. Părinţii? Nici atât? Dumnezeu? Se prea poate! Atunci, de ce nu e Dumnezeu cel vinovat pentru că acel copil a murit înainte de a avea posibilitatea de a se pocăi şi de a-şi cere iertare pentru păcatele sale? Pe lângă faptul că este nebiblică, această poziţie complică şi mai mult lucrurile.
iii). Cel de-al treilea răspuns deşi nu apare explicit în Scriptură, poate fi cel mai veridic dacă punem cap la cap mai multe pasaje care vorbesc despre Dumnezeu, copii şi mântuire. Spurgeon, omul care a încercat să reformeze teologia baptistă din Anglia, spunea că: „Doar un criminal sadic şi-ar putea închipui că Dumnezeu condamnă la pedeapsa eternă copiii mici. Din contră, Dumnezeu iubeşte atât de mult copiii, încât i-a ales din veşnicie pe toţi copiii care mor înainte de a-l putea mărturisi pe Cristos ca Domn şi Mântuitor”.
Are suport biblic o astfel de poziţie? Explicit, nu, imlicit, da. Cristos a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Matei 19:13-14). Împărăţia cerurilor este a celor ca ei. Punct! Cristos a spus-o! „Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” (Mat 18:14). Niciunul! Deşi sunt păcătoşi din momentul conceperii, Dumnezeu nu doreşte ca să piară, ci îi mântuieşte pe aceeaşi bază a mântuirii noastre: harul Său nemărginit. Ştiind toate zilele lor şi ştiind că vor fi puţine, că nu vor avea niciodată posibilitatea să-l mărturisească pe Cristos ca Mântuitor şi Domn, Dumnezeu i-a ales din veşnicie pentru mântuire şi i-a mântuit prin har, pe baza meritelor Domnului Isus Cristos de Golgota. Comentând aceste versete, marele teolog A.H. Strong (1836-1921) spune:
Cu toate că aceste cuvinte ale Domnului Isus par să vorbească despre ideea că pruncii sunt salvaţi prin neprihănirea lor naturală şi prin sfinţenia lor, fără imputarea ispăşirii binecuvântate, dată prin Cristos, ele vorbesc despre faptul că aceşti copii au parte de binecuvântările dumnezeieşti. Cu alte cuvinte, dragostea lui Cristos pentru copii este atât de mare, încât îi numeşte deja drept beneficiari ai binecuvântării şi ispăşirii Lui, iar prin aceasta, deja cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor.
D. Harul lui Dumnezeu este singura metodă de mântuire. Cum sunt oamenii mari salvaţi? Doar prin har! Cum sunt copiii mici salvaţi! Exact prin aceeaşi metodă! Unii ar vrea ca adulţii să fie mântuiţi prin har, iar copii pe baza legii. Dar Dumnezeu are acelaşi metodă pentru toţi, fie mari, fie mici. Dacă Dumnezeu ţi-a luat copilul la El, acesta este un har, pentru că nu l-a lăsat să vadă toate mizeriile acestui pământ supus deşertăciunii şi robiei stricăciunii. Mântuirea copiilor este cea mai mare dovadă a harului lui Dumnezeu. Domnul Isus a venit să caute şi să mântuiască (Luca 19:10), numele Lui este: Mântuitor (Matei 1:21), prin urmare ceea ce ştie şi poate să facă cel mai bine este să mântuiască. Chiar şi copiii foarte mici sau chiar nenăscuţi.
B.B. Warfield, marele teolog de la Princeton, spunea că: „Destinul copiilor mici este detrerminat de Dumnezeu prin alegerea Sa suverană, prin harul Său nelimitat… Poate vei spune: «Dar ei n-au crezut în Cristos!» E adevărat! Ei n-au crezut, pentru că nu puteau să creadă în pântecele mamelor, aşa că rămâne doar harul lui Dumezeu”.
Nu există nici măcar un singur pasaj în Scriptură care să vorbească despre condamnarea copiilor mici. Ştiţi de ce? Pentru că orice om care va fi condamnat la pedeapsă veşnică, va fi condamnat pe baza faptelor lui. Suntem mântuiţi prin har, dar judecaţi după faptele noastre. Ioan spune în Apocalipsa 20: „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apoc. 20:12).Orice om va fi judecat după faptele lui, înregistrare fiecare în parte în cărţile cereşti. Dar copiii mici şi nenăscuţi nu au nici o faptă înregistrată în cărţile acuzării. În dreptul lor scrie doar: „Mântuit prin har”.

This entry was posted in Articole, Întrebări dificile, răspunsuri corecte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Mântuirea copiilor mici: Cum sunt mântuiţi şi pe ce bază?

  1. Este corect ceea ce spui tu multe binecuvantari

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s