Stephen Hawking spune (iar) lucruri trăznite!

Controversatul om de ştiinţă insistă. Ţine să şocheze cu orice preţ. La urma urmei, ce are de pierdut?
Vineri, 10 Septembrie 2010, cu o zi înainte de a se împlini nouă ani de când au murit peste 3000 de oameni în urma atacurilor teroriste lasnsate asupra WTC, Stephen Hawking a declarat în cadrul unui show de televiziune găzduit de Larry King, că „este posibil ca Dumnezeu să existe”, dar nu are nimic de-a face cu apariţia universului, iar teologia este inutilă. Nu este de mirare nici că Larry King, cunoscut lumii întregi pentru antipatia sa faţă de religie, l-a invitat în showul său pe Hawking, şi nici că acesta a răspuns exact aşa cum se aştepta moderatorul, pentru că după 11 Septembrie 2001 amândoi au susţinut că tot ce s-a întâmplat atunci (şi de atunci încoace în incidentele din Madrid sau Londra) a fost cauzat de religie. Dacă religia (la modul general, nu religiile) nu ar exista, spuneau ei, nu ar exista nici asemenea acte sângeroase.
Dacă nu există un Dumnezeu personal, aşa cum declară Hawking în ultima sa lucrare, The Grand Design, atunci este cât se poate de logic că nu ar putea avea vreo implicaţie în apariţia universului şi nici teologia nu-şi are rostul. „Dogma” lui, primită de atei de parcă ar fi foat rostită cu o autoritate „ex cathedra”, este logică. Nu te poţi opri la jumătatea drumului; dacă ai început ceva, trebuie să termini, altfel te faci de ruşine. Aşa spune şi Biblia (Luca 14:28-30). Dar dacă Dumnezeu există? Dacă renumitul om de ştiinţă, urmând această logică, a făcut cândva un pas greşit şi apoi a trebuit să meargă pe calea greşită pe care a apucat?
Într-un articol anterior semnalam faptul că Hawking greşeşte atunci când Îl reduce pe Dumnezeu doar la funcţia Sa de Creator, pentru că Dumnezeu este infinit mai mult decât atât! Dumnezeu ar fi continuat să existe şi să fie Dumnezeu şi dacă nu ar fi creat universul. În ceea ce priveşte teologia, putem spune exact acelaşi lucru: ea este mult mai mult decât cosmologie. Chiar dacă Biblia nu ar fi amintit nimic despre originea universului şi a omului, ea ar fi rămas cea mai de preţ ştiinţă pentru că este, în esenţă, studierea lui Dumnezeu sau „ştiinţa despre Dumnezeu”. În Evul Mediu, era considerată „regina ştiinţelor”, pentru că nici un alt domeniu de studiu nu este mai vast şi onorant decât studierea lui Dumnezeu.
Vedeţi, de-a lungul timpului, unii au spus că realitatea poate fi cunoscută doar prin raţiune. Se pare că ideea a fost aruncată pe piaţa filozofică de Platon şi preluată de gânditorii greci şi romani. Potrivit acestei abordări, adevărata cunoaştere este cunoaşterea esenţei imuabile (neschimbătoare) a lucrurilor – echivalentul contemporan ar fi aşa-numitele legi ale ştiinţei. Prin urmare, din acest punct de vedere, Hawking este un neo-platonician. Însă această perspectivă asupra cunoaşterii este profund impersonală şi depersonalizatoare, pentru că realitatea devine un lucru, o lege, un „datum”, iar oamenii devin şi ei lucruri.
Ca reacţie la impersonalismul acestei terorii, alţii aun spus că realitatea poate fi cunoscută prin experienţă (în special cea emoţională). Aceasta permite cunoaşterea autentică prin unirea mistică cu forţele divine. Echivalentul contemporan ar fi religiile orientale, meditaţia transcendentală, aşa-numitele practici de „emancipare a minţii” sau chiar experienţele extatice rezultate în urma consumului de droguri. Problema acestei abordări, însă, este lipsită de conţinut, este trecătoare şi chiar imorală.
În mijlocul crizei provocate de eşecul celor două perspective, creştinismul face lumină, spunând că la baza cunoaşterii este revelaţia. Nimeni nu poate cunoaşte ce este dincolo de „cercul strâmt” în care se află, atâta vreme cât nu-i descoperă cineva din afara acestui cerc realitatea aşa cum este. Tocmai lucrul acesta l-a făcut Dumnezeu. Văzând această neputinţă a omului, Dumnezeu a ales să i se descopere atât în formă propoziţională (Sfânta Scriptură), cât şi peronală (Isus Cristos). Prin urmare, studierea teologiei nu este nicidecum inutilă, ci este cel mai util şi măreţ domeniu de studiu.
Pe de-o parte, ea ne ajută să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Studiind Scriptura, practic, facem teologie, pentru că în Scriptură Îl descoperim pe Dumnezeu.
Apoi, ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine. Din perspectiva niciunui alt domeniu al ştiinţei omul nu se poate cunoaşte pe sine mai bine decât din perspectiva teologiei. Grecii antici spuneau „gnothi seauton” (Cunoaşte-te pe tine!), dar nimeni nu va ajunge vreodată să se cunoască cu adevărat până când nu se va privi prin ochii Creatorului, după chipul şi asemănarea Căruia a fost creat. Naturaliştii, analizând omul din perspectiva lor reducţionistă, au spus că omul este doar materie, prin urmare nu are o valoarea prea mare. Aşa se face că viaţa a devenit inimaginabil de ieftină. Pentru nazişti, viaţa evreilor nu a însemnat nimic, la fel pentru mama care naşte şi îşi aruncă copilul la gunoi şi tot aşa pentru cei care îi exploatează în fel şi chip pe semenii lor. Teologia însă, ne descoperă că omul a fost creat parte materială şi parte spirituală, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Pentru că este creaţia mâinilor Sale, Dumnezeu l-a preţuit aşa de mult pe om că L-a dat pe Fiul Său să moară în locul lui. Viaţa unui om este aşa de valoroasă încât Cristos a plătit răscumpărarea ei din păcat cu propria-i viaţă (1 Petru 1:18-19).
Teologia este cea mai necesară dintre toate ştiinţele pentru că ne învaţă cine este Dumnezeu şi cine suntem noi. „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”, spunea Dostoievski, inclusiv desfiinţarea teologiei. Dar dacă există? Dacă există, atunci într-o zi va trebui să stăm cu toţii în faţa Lui. De ce este Hawking atât de obsedat să-şi strige necredinţa pe oriunde apucă? Nu ştiu exact, dar tind să cred că vrea să se convingă singur că nu va fi nevoie să stea în faţa Creatorului. Pascal spunea în secolul al XVII-lea: „Dacă Dumnezeu nu există şi eu am crezut în El, nu am pierdut absolut nimic; dar dacă există şi eu nu am crezut în El, am pierdut absolut totul!”
Parafrazându-l pe Pascal, dacă teologia este inutilă şi am ales să o folosesc ca metodă de cunoaştere a lui Dumnezeu, nu am pierdut nimic; dar dacă este reală şi folositoare şi am ignorat-o sau am respins-o, am pierdut totul.