Importanţa rugăciunii pentru „vindecare”

[Extras din cartea „Importnaţa Domniei lui Cristos în viaţa credinciosului” – Comentariu expozitiv al Epistolei lui Iacov]. Iacov ne arată încă din primul verset al pasajului (13) că grija sa pastorală este îndreptată spre credincioşii care se confruntau cu crize spirituale: „Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage!” (5:13a). Termenul grecesc folosit aici pentru „suferinţă” este kakopatheo, pe care-l întâlnim şi în 5:10, unde autorul îşi îndemna destinatarii să ia „ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe proorocii care au vorbit în Numele Domnului.” . „Suferinţa” despre care vorbeşte autorul în versetul 10 nu face nici pe departe referire la dimensiunea fizică, ci la cea spirituală. Oamenii lui Dumnezeu din vechime s-au confruntat cu prigoane, batjocuri şi răpirea averilor, cu lipsuri materiale şi rătăcirea prin pustiuri, cu ascunderea în peşteri şi în crăpăturile pământului de frica prigonitorilor. Dar acestea erau lucruri frecvente cu care se confruntau şi creştinii din primul secol. Iacov ştia că mult mai chinuitoare decât boala fizică este suferinţa spirituală. Mai dureroase decât cele mai cumplite boli trupeşti sunt lipsa de speranţă, de pace şi de credinţă. Nimic nu se poate compara cu depresia experimentată de un credincios care a căzut în păcat şi care crede că nu mai are nici o şansă ca Dumnezeu să-l ierte. Când Regele David a mărturisit chinurile sufleteşti prin care a trecut după păcatele săvârşite cu Bat-Şeba şi Urie a spus: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii” (Ps. 32:3-4).
Ca un antidot pentru suferinţa destinatarilor săi, Iacov recomandă rugăciunea. A vorbi cu Dumnezeu despre problemele cu care ne confruntăm este cel mai bun lucru pe care putem să-l facem când trecem prin încercări, pentru că El este „Părintele îndurărilor şi al oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Cor. 1:3-4). Noi nu ne rugăm ca să-L informăm pe Dumnezeu de dificultăţile noastre ca şi cum El ar fi străin de ceea ce ni se întâmplă. Ci ne rugăm pentru a ne exprima încrederea în El. Wayne Grudem menţionează în a sa Teologie Sistematică faptul că: „Rugăciunea nu este făcută pentru ca Dumnezeu să afle ce anume ne lipseşte, pentru că Domnul Isus spune «… căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi» (Matei 6:8). Dumnezeu vrea să ne rugăm pentru că rugăciunea este exprimarea încrederii noastre în Dumnezeu şi un mijloc prin care încrederea noastră în El va creşte.”
Când ne rugăm, lăsăm mândria de-o parte şi, recunoscându-ne incapacităţile, Îi mărturisim Domnului că suntem dependenţi de puterea Sa şi că avem nevoie de ajutorul Său. El Se bucură când noi, creaturile Sale ne punem încrederea în El, tocmai pentru că cea mai corespunzătoare relaţie dintre Creator şi creaţie este o atitudine de dependenţă. Rugăciunea făcută dintr-o atitudine de dependenţă smerită demonstrează că suntem absolut convinşi de înţelepciunea lui Dumnezeu, de dragostea, bunătatea şi puterea Lui; de fapt, de toate atributele care alcătuiesc caracterul Său minunat.
Dacă ar fi să-i întrebăm pe creştinii care au trecut prin necazuri şi tragedii, care s-au confruntat că cu eşecul şi înfrângerea sau care au luptat vreme îndelungată cu obiceiuri păcătoase, ce s-a întâmplat în viaţa lor când şi-au vărsat inimile înaintea Domnului în rugăciune, cu siguranţă ne vor răspunde: „Nu pot să explic, dar am simţit că Dumnezeu m-a înţeles” sau „Am simţit o mângâiere şi o pace cum n-am simţit niciodată înainte”. Apostolul Pavel cunoaştea această experienţă, pentru că, scriindu-le credincioşilor din Filipi, le spunea: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus” (Filipeni 4:6-7).
Oamenii care nu se roagă se îndepărtează de sursa puterii biruitoare a lui Dumnezeu, rezultatul fiind în majoritatea cazurilor, sentimentul că sunt copleşiţi, apăsaţi, doborâţi şi înfrânţi. Însă oamenii care cunosc importanţa rugăciunii, chiar dacă trec prin experienţe dureroase, aleargă în prezenţa Domnului, pentru că sunt conştienţi că numai acolo vor fi restauraţi. Scriptura abundă în pasaje care vorbesc despre oameni ai lui Dumnezeu care s-au încrezut în puterea lui Dumnezeu şi au găsit mângâiere. Unul dintre cele mai relevante este exemplul lui David care, după ce a fost trimis înapoi acasă de pe câmpul de luptă de către Achiş, a găsit tabăra de la Ţiclag jefuită de amaleciţi. Bărbaţii care-l însoţiseră pe David erau atât de necăjiţi din cauză că nevestele, fiii şi fiicele lor fusesră răpiţi, încât vorbeau să-l ucidă cu pietre pe David. Dar omul lui Dumnezeu „s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui” (1 Sam. 30:6). A cerut efodul de la preotul Abiatar şi a mers în prezenţa lui Dumnezeu pentru a recunoaşte că este dependent de puterea şi bunătatea Sa pentru a-i găsi pe amaleciţi în vederea recuperării familiilor şi bunurilor răpite.
Asta trebuie să facă orice credincios care trece prin experienţe dureroase. A se depărta de Dumnezeu, de rugăciune şi de comuniunea cu fraţii nu este o soluţie. Îndemnul lui Iacov este cel mai bun antidot în astfel de cazuri: „Este cineva printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inima bună? Să cânte cântări de laudă!”. Cei care sunt mai tari în credinţă şi reuşesc să nu se lase doborâţi de întristare, trebuie să-L laude pe Dumnezeu. Expresia „a fi cu inima bună” este traducerea grecescului euthumeo, care descrie o persoană care nu-şi pierde bucuria în ciuda circumstanşelor adverse. Este posibil aşa ceva pentru oameni care se confruntă cu prigoane, persecuţii, renegarea de către familii, confiscarea averilor sau aruncarea în temniţă? Răspunsul este „Da!”, dar mai întâi trebuie să clarificăm ce înseamnă a fi bucuros din punct de vedere biblic. Atunci când Biblia vorbeşte despre bucurie nu face referire la o atitudine ignorantă care-l determină pe om să râdă oricând, oriunde şi din orice motiv, fără a lua seama la gravitatea situaţiei în care se află. Ci, mai degrabă, bucuria biblică este starea aceea de mulţumire sufletească, de satisfacţie interioară că orice s-ar întâmpla în viaţa noastră, Isus Cristos este în control. Satan ni-i poate lua pe cei dragi de lângă noi, îi poate instiga pe oamenii răi să ne batjocorească şi să ne prigonească, dar nu va putea niciodată să ne ia bucuria mântuirii. Acesta este unul dintre motivele pentru care apostolul Pavel le scria credincioşilor din Filipi să fie bucuroşi întotdeauna (Filipeni 4:4).

This entry was posted in Articole and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s