Implementarea rugăciunii şi „vindecarea” în Iacov 5:13-16

[Extras din cartea „Importanta Domniei lui Cristos în viaţa credinciosului” – Comentariu expozitiv al Epistolei lui Iacov]. Iacov continuă să-şi arate preocuparea faţă de destinatarii săi aflaţi în necazuri, spunând: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate” (5:14-15).
Aici avem de-a face cu unul dintre cele mai greşit înţelese pasaje din capitolul 5 şi chiar din întrega epistolă a lui Iacov. La o primă citire a textului s-ar putea înţelege că orice creştin bolnav poate fi vindecat prin rugăciunea bătrânilor bisericii din care face parte. Dar o astfel de interpretare nu este în armonie cu contextul pasajului, pentru că am văzut că suferinţa la care Iacov face referire nu este de natură fizică, ci spirituală.
Este foarte adevărat ceea ce susţin oponenţii acestei păreri, şi anume că termenul folosit de Iacov în acest pasaj pentru „a fi bolnav” este grecescul astheneo, care face referire la boli fizice de 8 ori în Noul Testament (Mat. 10:8; 25:36, 39; Marcu 6:56; Luca 4:40; Ioan 4:46; Fapte 9:37). Dar ei omit faptul că acelaşi termen face referire de 14 ori la slăbiciuni emoţionale sau spirituale (Fapte 20:35; Rom. 4:19; 8:3; 14:1-2; 1 Cor. 8:11-12; 2 Cor. 11:21, 29; 12:10; 13:3-4, 9). Deci, a traduce grecescul astheneo prin „slab” din punct de vedere spiritual, ar fi în concordanţă cu contextul pasajului 5:13-18 şi ne-ar ajuta să înţelegem ce a vrut Iacov să spună într-o lumină nouă. Preocuparea autorului nu este aici de a-i încuraja pe cei bolnavi fizic, ci pe cei slabi spiritual, care au obosit în lupta cu batjocura şi prigonirea. Aceştia şi-au epuizat puterea spirituală, şi-au pierdut abilitatea de a mai îndura suferinţa şi au căzut pe cale. Prin urmare ei erau creştini înfrânţi, epuizaţi, doborâţi de eşec şi poate chiar depresivi. Le lipsea motivaţia de a se mai apropia de Dumnezeu în rugăciune, pentru că aveau impresia că toată lupta lor este zadarnică.
Experienţa destinatarilor lui Iacov este asemănătoare cu cea a lui Asaf din Psalmul 73. Acesta a fost unul dintre cei trei dirijori care se ocupau de corurile ce trebuia să cânte în Casa Domnului pe vremea împăratului David (1 Cron. 25:1,6). Biblia nu ne oferă foarte multe detalii despre el, dar ne lasă să înţelegem că a fost un om sfânt. Totuşi, era pe punctul de a falimenta spiritual când s-a uitat în jurul lui şi a observat că oamenii răi, cărora nu le păsa de Dumnezeu, o duceau bine şi aveau copii fericiţi, iar el, avea parte numai de necazuri. Frământarea lui Asaf a fost atât de mare încât a spus: „Degeaba , deci, mi-am curăţit eu inima şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie, căci în fiecare zi sunt lovit şi în toate dimineţile sunt pedepsit” (Ps- 73:13-14). Oricât de mult s-a chinuit omul lui Dumnezeu să pricapă lucrurile, n-a reuşit, iar lucrul acesta l-a slăbit atât de mult încât era pe punctul de a claca (73:2). El a găsit răspun la dilemele sale abia când a mers în Sfântul Locaş al lui Dumnezeu şi a văzut soarta de la urmă a celor răi, şi anume că sunt puşi în locuri alunecoase pentru a se autodistruge (73:18). În cele din urmă, Aasaf a putut să spună: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale” (73:28).
Spre deosebire de Asaf, destinatarii lui Iacov au renunţat să mai caute răspunsuri la Dumnezeu şi s-au complăcut în nefericirea lor. Ei nu mai aveau puterea spirituală de a merge la „Sfântul Locaş” ca omul lui Dumnezeu, de aceea Iacov le recomandă să cheme pe bătrânii bisericii acasă. În astfel de condiţii, doar cei tari îi pot ajuta pe cei slabi şi presupunerea autorului era că bătrânii bisericii sunt mai maturi decât ceilalţi credincioşi şi le pot fi de folos acestora. Pavel îi îndemna pe cei din Tesalonic astfel: „Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială, să îmbărbătaţi pe cei desnădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi” (1 Tes. 5:14).
Ce vrea să spună Iacov este că atunci când puterea spirituală a unui credincios a slăbit şi nu mai are voinţa de a merge la părtăşia cu fraţii, acolo unde ar putea fi întărit din nou, ar trebui să cheme credincioşii maturi să se roage pentru el. Ideea sprijinirii celor slabi de către cei tari poate fi văzută peste tot în epistolele pauline. Apostolul Pavel le spunea galatenilor: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Cristos” (Gal. 6:1-2).
Aceasta este o slujbă duhovnicească la care Dumnezeu îi cheamă pe toţi credincioşii, nu doar pe bătrânii bisericii. Oricine poate fi de folos fratelui să de credinţă cu o vorbă bună, cu un sfat, cu o rugăciune sau cu simpla prezenţă, ar trebui să facă lucrul acesta, pentru că s-ar putea ca următorul care va avea nevoie de asistenţă spirituală să fie el. Cineva spunea că din punctul acesta de vedere, creştiinii se împart în doar două categorii: cei care sunt puternici şi cei care sunt slabi. Mâine s-ar putea ca rolurile să se schimbe. Ba mai mult, dacă nu realizăm importanţa acestei slujiri, trebuie măcar să ne adecem aminte de vorbele lui Iacov, potrivit cărora „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” (4:17).