R.C. Sproul – De ce sa ma mai rog daca Dumnezeu este suveran si face ce vrea?

Primul meu curs la Free University din Amsterdam îmi provocă un şoc din punct de vedere al felului cum vedeam eu mediul academic. Fu un şoc cultural, plin de contraste. Acesta se declanşă din momentul în care profesorul, Dr. G.C. Berkouwer, intră în încăpere. La apariţia sa, fiecare student stătu drepţi până când el urcă treptele platformei, îşi deschise caietul de notiţe, şi fără a rosti vreun cuvânt, făcu semn studenţilor să ocupe locurile. Apoi îşi începu cursul, iar studenţii, într-o tăcere sfântă, ascultau şi luau notiţie cu conştiinciozitate toată ora. Nimeni nu îndrăzni vreodată să-l întrerupă sau să-l deranjeze pe maestru poate printr-o ridicare a mâinii. Ora de curs era dominată de o singură voce – vocea pentru care cu toţii plăteam ca să o auzim.
Când ora de curs se încheie, profesorul îşi închise caietul de notiţie, coborî de pe platformă, şi ieşi imediat din sală, dar nu înainte ca studenţii să se mai ridice odată în semn de respect. Nu exista niciun dialog, niciun fel de întâlniri cu studenţii, niciun fel de socializare. Nici un student nu vorbea vreodată cu profesorul – cu excepţia examenelor orale programate a avea loc în particular.
Primul meu exam de acest fel fu caracterizat de momente de teroare. Am plecat spre casa profesorului aşteptând să am parte de un calvar. Însă pe cât de riguros era examenul, pe atât nu fu un calvar. Dr. Berkouwer era blând şi amabil. Într-o manieră părintească, mă întrebă despre familia mea. Arătă o mare preocupare faţă de mine, şi mă invită să-i pun întrebări.
Într-un sens, acea experienţă fu ca şi cum aş fi gustat din rai. Profesorul Berkouwer era, bineînţeles, o fiinţă omenească. Prea puţin ar fi putut învăţa el ceva de la mine în domeniul teologiei. Eu nu mă aflam în casa lui pentru a-l instrui sau a-l contrazice – eu eram studentul, iar el maestrul. Abia dacă exista câtuşi de puţin ce ar fi putut învâţa el de la mine. Şi cu toate acestea, mă asculta ca şi cum ar fi putut, într-adevăr, învăţa ceva de la mine. Îmi trata răspunsurile mele la întrebările sale cu seriozitate. Era ca şi cum eu aş fi fost un fiu care era luat la întrebări de către un tată iubitor.
Acest eveniment reprezintă exemplul cel mai bun pe care îl pot da pentru a răspunde unei întrebări vechi de când lumea: “Dacă Dumnezeu este suveran, de ce să mă mai rog?” Totuşi, trebuie să mărturisesc că această analogie este una firavă. Cu toate că Berkouwer mă domina în ceea ce privea cunoştinţele sale, acestea erau limitate şi finite. Sub nicio formă nu era el omniscient.
În contrast, când vorbesc cu Dumnezeu, eu nu vorbesc nici pe departe cu un mare profesor din cer. Eu vorbesc cu cel care cunoaşte totul, cel care nici prin absurd nu ar avea ce să înveţe de la mine, ceva care El să nu cunoască deja. El cunoaşte tot ce se poate cunoaşte, inclusiv mintea mea. El ştie ce am să-I spun înainte să-i spun. El ştie ce va face înainte să o facă. Cunoaşterea Lui este suverană, aşa cum şi El este suveran. Cunoaşterea Lui este perfectă, fără echivoc.
Cu toate că Biblia câteodată suferă din punct de vedere al limbajului atunci când doreşte să exprime faptul că Dumnezeu se răzgândeşte, că poate fi înduplecat, sau că se căieşte de planurile Sale, ea ne aminteşte în altă parte de faptul că aceste forme umane de exprimare sunt exact ceea ce sunt şi că Dumnezeu nu este om ca să se căiască. În El nu există nici o umbră de schimbare. Povaţa Sa este aceeaşi dintotdeauna. El nu are nici un plan B. Planurile B sunt “planuri neprevăzute”, însă Dumnezeu cunoaşte tot ce e neprevăzut. El nu cunoaşte doar pe jumătate.
Oamenii întreabă: “Schimbă rugăciunea gândurile lui Dumnezeu?” A pune o aşa întrebare înseamnă, de fapt, a şi răspunde. Ce fel de Dumnezeu ar putea fi influenţat de rugăciunile mele? Ce ar putea face rugăciunile mele ca să-L determine să-şi schimbe planurile? I-aş putea eu da lui Dumnezeu vreun fel de inormaţii despre ceva ce El nu ştie deja? Sau L-aş putea convinge prin inteligenţa mea superioară să aplice vreun procedeu mai bun? Bineînţeles că nu. Eu nu sunt pregătit absolut deloc să-I fiu mentor sau îndrumător. Aşadar, răspunsul simplu este că rugăciunea nu îl face pe Dumnezeu să se răzgândească.
Dar să presupunem că punem întrebarea referitoare la relaţia dintre suveranitatea lui Dumnezeu şi rugăciunile noastre într-o manieră puţin diferită: “Rugăciunea shimbă lucrurile?” Răspunsul este un categoric “Da!” Scriptura ne spune că “mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). Acest pasaj afirmă că rugăciunea are efect. Nu este un exerciţiu de pietate făcut în zadar. Ceea ce este în zadar nu are nici o putere. În schimb, rugăciunea are mare putere. Ceea ce are mare putere nu este niciodată în zadar.
Dar ce putere are? Ce schimbă? În primul rând, rugăciunile mele mă schimbă pe mine. Scopul rugăciunii nu este acela de a-l schimba pe Dumnezeu. El nu se schimbă pentru că nu are nevoie să se schimbe. Însă eu da. La fel cum întrebările Dr. Berkouwer adresate mie nu erau spre beneficial lui, ci al meu, tot aşa şi timpul meu petrecut cu Dumnezeu este benefic pentru întărirea mea, nu a Lui. Rugăciunea este unul dintre marile privilegii oferite nouă odată cu îndreptăţirea noastră. O consecinţă a îndreptăţirii noastre este aceea că avem acces la Dumnezeu. Noi am fost aduşi în familia Lui şi ni s-a dat dreptul să-L numim Tată. Suntem îndemnaţi să intrăm cu încredere în prezenţa Sa. (Bineînţeles, există diferenţă între încredere şi aroganţă).
Dar rugăciunea schimbă şi lucrurile. În termeni practici noi spunem că rugăciunea are efect. Ceea ce este eficace este ceea ce determină sau produce efecte. În teologie, distingem între cauzalitate primară şi secundară. Cauzalitatea primară este sursa de putere a tuturor cauzelor. Când Biblia spune că “în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele apostolilor 17:28), aceasta ne arată că fără purtarea continuă de grijă a lui Dumnezeu am fi incapabili să trăim, să ne mişcăm, sau să existăm. Toată puterea ce noi o avem este secundară. Eficacitatea acesteia depinde întotdeauna de Dumnezeu. Da, este reală. Rugăciunea este unul dintre mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu pentru ca lucrurile să se întâmple după cum le hotărăşte. Aceasta însemnană nu doar că Dumnezeu hotărăşte finalul lucrurilor, dar El hotărăşte şi căile pe care le foloseşte pentru ca aceste finaluri să aibă loc.
Dumnezeu nu are nevoie de propovăduirea noastră pentru a-i mântui pe ai Săi. Însă El alege să facă acest lucru prin propovăduirea noastră. El face propovăduirea omului puternică folosind propria Sa putere. În acelaşi fel, El alege să acţioneze prin rugăciunile noastre. El face rugăciunile noastre puternice în aşa fel încât după ce ne rugăm să putem să ne oprim şi să privim cum El îşi foloseşte puterea în şi prin rugăciunile noastre.
Noi ne rugăm cu încredere şi aşteptăm să se împlinească nu în ciuda suveranităţii lui Dumnezeu, ci din cauza acesteia. Ce ar fi o pierdere de vreme şi efort ar fi rugăciunea adresată unui dumnezeu care nu este suveran.

This entry was posted in Articole and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.