Există viaţă după moarte chiar dacă Stephen Hawking nu crede! (2)

Căutând să vedem câteva dovezi incontestabile în favoarea existenţei vieţii după moarte, ca răspuns la afirmaţiile cunoscutului cosmolog britanic Stephen Hawking, făcute într-un interviu publicat în The Guardian, am văzut că Biblia ne oferă dovezi de netăgăduit în sprijinul credinţei în rai, iad şi viaţă după moarte. Însă, cineva ar putea spune: „Bine, dar a folosi Biblia pentru a dovedi un concept biblic este un argument circular. Mai există şi altfel de dovezi? Cu siguranţă!
2. Dovada raţiunii umane.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu facultatea de a raţiona (gr. nous), ceea ce îi permite să înţeleagă lucruri ce transced capacităţile senzoriale. Chiar şi în ceea ce priveşte interpretarea Sfintelor Scripturi, omul este liber să-şi folosească raţiunea pentru a trage concluzii. Wayne Grudem spune în lucrarea sa, Teologie Sistematică, următoarele:
Faptul că folosim raţionamentul cu scopul tragerii unor concluzii care depăşesc simplele afirmaţii ale Scripturii este potrivit şi chiar necesar pentru studierea Scripturii, iar faptul că Scriptura însăşi este standardul ultim al adevărului ne arată că suntem liberi să ne întrebuinţăm capacităţile de a raţiona pentru a face deducţii din orice pasaj al Scripturii atâta timp cât aceste deducţii nu contrazic învăţătura clară a altor pasaje din Scriptură.
Este foarte adevărat că multă vreme Biserica [Romano-Catolică] s-a ferit ca de foc de folosirea raţiunii şi a ajuns să înfiereze lucruri care mai târziu s-au dovedit a fi adevărate. De exemplu, renumitul călugăr dominican, teolog şi filozof umanist italian, Giordano Bruno (1548-1600) a fost condamnat de Biserica Romano-Catolică prin intermediul tribunalului inchizitorial şi ars pe rug pentru concepţiile sale, considerate eretice la acea vreme, referitoare la infinitatea universului. Deşi în secolul al XIX-lea i s-a ridicat o statuie exact pe locul martiriului în piaţa „Campo dei Fiori”, ca simbol al libertăţii de gândire, iar Biserica Romano-Catolică şi-a exprimat „profunda durere” pentru cele întâmplate, prin vocea Papei Ioan Paul al II-lea, aceste gesturi nu au făcut altceva decât să reamintească lumii că Biserica a trăit în ignoranţă atât de multă vreme.
O experineţă aproape similară a trăit şi conaţionalul lui Giordano Bruno, renumitul filozof, astronom şi fizician Galileo Galilei (1564-1642), considerat „părintele ştiinţei moderne”. Acesta a fost chemat în anul 1633 de către Papa Urban al VIII-lea în faţa tribunalului inchizitorial să abjure public „erezia” conform căreia pământul se roteşte în jurul soarelui, altfel va fi condamnat la ardere pe rug. Bătrân şi bolnav, Galilei a acceptat să nu mai vorbească public despre teoriile sale deşi a fost condamnat la închisoare pe viaţă, urmând ca pedeapsa să-i fie comutată mai târziu în arest la domiciuliu. Se spune că în timp ce promitea acuzatorilor săi că nu va mai vorbi public despre teoriile sale, a rostit printre dinţi „Eppur si muove!” („Şi totuşi, se mişcă!”). În anul 1979, Papa Ioan Paul al II-lea a declarat că este posibil ca Biserica Catolică să fi greşit condamnându-l pe Galilei. Ca urmare a înfiinţat o comisie care să studieze procesul lui, iar în anul 1983, comisia a ajuns la concluzia că renumitul om de ştiinţă nu ar fi trebuit condamnat. La recomandarea sa, în anul 1984 Vaticanul a publicat toate documentele referitoare la procesul lui Galilei. În anul 1992, la 350 de ani de la moarea lui Galilei, papa şi-a asumat public concluziile comisiei, „reabilitându-l” pe acesta şi absolvindu-l de acuzaţia de erezie.
Spuneam şi în postarea anterioară că realitatea nu există în fincţie de credinţa sau necredinţa noastră, de înţelegerea sau neînţelegrea noastră. Ignorarea ei nu însemană că nu există, ci doar că noi nu putem sau nu suntem dispuşi să o acceptăm. Lucrurile care depăşesc sfera obişnuitului sunt respinse uneori de raţiunea umană din cauza limitelor ei, dar ele continuă să existe independent de credinţa sau necredinţa noastră. Când a apărut gramofonul (1886), mulţi omeni de pe vremea aceea spuneau că este diavolul închis în cutie, pentru că nu puteau concepe cum o cutie cu o pâlnie poate reda vocea omului.
Putem spune, aşadar, că raţiunea umană demonstrează că există lucruri pe care nu le înţelegem, inclusiv viaţa de după moarte. Pământul a fost rotund înainte ca Magellan să spună acest lucru în 1519, America a existat înainte ca navigatorul italiano-spaniol Cristofor Columb să o descopere în anul 1492, planeta Pământ s-a rotit în jurul axei sale şi înainte ca Nikolaus Kopernikus să demonstreze lucrul acesta în anul 1542, lumea microbilor, a bacteriilor şi a virusurilor a existat şi făcea ravagii şi înainte de anul 1509, când cercetătorii olandezi Hans şi Zaharia Jansen au descoperit microscopul, gravitaţia a existat şi înainte ca Isaac Newton să o demonstreze în 1687 etc. Toate aceste realităţi au existat indiferent dacă cineva le-a înţeles sau nu, dacă au crezut că sunt posibile sau nu şi, prin analogie, la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte viaţa după moarte.
Este foarte curios şi deloc de neglijat faptul că într-o epocă a necredinţei în lucrurile metafizice, când oamenii spuneau că nu cred decât ceea ce văd, Dumnezeu a îngăduit ca oamenii de ştiinţă să descopere un adevărat univers al undelor, radiaţiilor şi razelor nevăzute cu ochiul liber. Deşi nu putem vedea aceste realităţi, credem că există pentru că ne folosim de ele la tot pasul. În felul acesta, nimeni nu mai neagă existenţa lor. Un proverb românesc spune că: „Firele de paie de pe drum ne arată de unde suflă vântul”. Noi nu vedem vântul, dar observăm mişcarea paielor şi tragem concluzia că vântul suflă dintr-o anumită parte. În acelaşi fel, mărturia Scripturilor, mărturia oamenilor aflaţi în pragul morţii, care-şi schimbă uneori convingerile de-o viaţă, mărturia triburilor cele mai îndepărtate de civilizaţie, care manifestă credinţă într-o divinitate sau alta, demonstrează că există o lume spirituală, nevăzută. [M-aş bucura să aflu că şi Stephen Hawking a avut parte de o astfel de experienţă].
3. Dovada concluziilor ştiinţifice.
Deşi am arătat că raţiunea ne ajută, prin analogie, să înţelegem că există o altă realitate în afara celei văzute şi cunoscute de noi, suntem conştienţi că pe omul postmodern nu-l mulţumesc părerile şi raţionamentele, ci vrea verificări empirice şi dovezi incontestabile. În speţă, vedem lucrul acesta în spaţiul apusean, unde raţiunea a fost abandonată şi înlocuită cu explorarea realitatăţii experienţiale. Cultul drogurilor, redescoperirea religiilor orientale, meditaţia transcendentală, aşa-zisele practici de „emancipare a minţii”, spiritismul sau ocultismul, sunt doar câteva exemple care demonstrează acest lucru. Deşi Biblia interzice categoric astfel de explorări ale realităţii spirituale [„Să nu fie la tine nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului” (Deut. 18:10-12)], Dumnezeu a îngăduit, în schimb, de-a lungul timpului să dea la o parte cortina nevăzutului şi să descopere anumitor oameni un crâmpei din ceea ce însemană realitatea spirituală. De exemplu, martirului Ştefan i s-a permis să vadă cerurile deschise şi pe Domnul Isus Cristos şezând în picioare la dreapta Tatălui (cf. Fapte 7:56) . Pavel a fost răpit până în al treilea cer şi auzit cuvinte care nu se pot spune şi nici măcar nu-i este permis unui om să le rostească (cf. 2 Cor. 12:4). De asemenea, apostolului Ioan i s-a îngăduit să vadă mai mult decât oricărui muritor gloria viitoare. Spre sfârşitul cărţii Apocalipsa, el descrie în câteva cuvinte ce se va întâmpla atunci când Dumnezeu va trage definitiv cortina peste istorie:
Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Celce şedea pe el. Pămîntul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stînd în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii cari erau în ea, Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii cari erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc (Apoc. 20:11-15).
Un alt om căruia Dumnezeu i-a permis să vadă ce este „dincolo” este doctorul George Ritchie. El povesteşte că, pe când îşi îndeplinea stagiul militar, a fost internat în spital în stare foarte gravă. În scurt timp după ce a ajuns la spital, şi-a deschis ochii şi a văzut pe cineva acoperit cu un cearceaf, zăcând pe un pat de spital. Pe deget avea un inel inscripţionat cu iniţialele R.G. identic cu al său. Atunci şi-a dat seama că este trupul lui pe care l-a părăsit. Numaidecât s-a pomenit în faţa unei lumini foarte puternice şi a relaizat că se afla în prezenţa lui Cristos, care i-a pus următoarea întrebare: „Ce ai făcut cu viaţa ta?” Nefiind pregătit să răspundă la o astfel de întrebare, şi-a plecat capul şi a spus că a avut de gând să facă anumite lucruri în viaţă, dar că a murit prea tânăr pentru a le putea realiza. După ce a fost purtat prin locuri pline de lumină, în cele din urmă a văzut de la distanţă un oraş ale cărui ziduri şi clădiri radiau o lumină de nedescris. În clipa următoare s-a trezit în camera spitalului unde fusese internat.
Mai târziu l-a întrebat pe medicul care-l internase ce s-a întâmplat cu el şi acesta i-a relatat cum la scurt timp de la momentul internării a decedat. Pe foaia de internare scria: „George Ritchie, decedat la data de 20 Decembrie, 1943 din cauza unei duble pneumonii lombare”. După o vreme, soldatul care pregătea cadavrul pentru a fi dus la morgă, a alergat speriat la medic să-l informeze că mortul a înviat. După externarea sa şi terminarea stagiului militar, George Ritchie a studiat medicina şi a devenit medic, dar a căutat să-L slujească pe Isus Cristos. În anul 1963, revista Guidepost a făcut o anchetă aspura acestui caz şi, din declaraţia medicului, a asistentei sale, a soldatului de la morgă, precum şi din declaraţia personală a lui George Ritchie s-a dovedit fără urmă de tăgadă că fusese mort şi revenise la viaţă. Experienţa lui atestă faptul că realitatea spirituală există.
Mai mult, în anul 1976 revista The National Enquirer, a publicat un articol semnat de Paul Barnister cu titlul: „Mai multe somităţi din lumea ştiinţei s-au convins că există viaţă după moarte”. Iată numele câtorva dintre cercetătorii care au fost incluşi de Barnister pe lista sa:
– Dr. Maurice S. Rawlings, profesor la Universitatea Tennessee, specialist în boli cardiovasculare. El este auotorul lucrării Dincolo de porţile morţii, în care relatează experienţele a peste 100 de pacienţi. Printre altele, el spune: „Experienţele vieţii de dincolo de moarte sunt mult mai mult decât imaginaţie sau fantezie cauzată de droguri. Există în mod real Rai şi Iad”.
– Dr. Raymond Moody, medic la Spitalul Universitar din Virginia. A scris lucrările Viaţa după viaţă şi Reflecţii asupra vieţii după viaţă, în care a publicat interviri cu peste 50 de persoane careau experiemntat realitatea spirituală.
– Dr Fred. W. Schoonmaker, directorul Serviciului Cardiovascular la Spitalul Sf. Luca din Denver, a colectat timp de 19 ani rapoarte de la peste 1400 de persoane care au înfuntat realitatea morţii.
– Dr. Karlis Osis de la Societatea Americană de Cercetări Psihice din New York a studiat între anii 1960-1976, 877 de cazuri şi a ajuns la concluzia că realitatea spirituală este cât se poate de evidentă. El a spus: „Cred că există viaţă după moarte, pentru că am văzut prea multe evidenţe ca să le pot ignora. Am adunat sute de mărturii de la cei care au trecut prin experienţa morţii şi de fiecare dată ni se raporta că au venit prietenii sau rudele ca să-i conducă într-o altă existenţă”.
– Dr. Elisabeth Kubler Ross, director adjunct al Secţiei de Psihiatrie la Universitatea din Chicago, relatează experienţa a peste 1000 de persoane care şi-au revenit din moarte clinică şi au povestit aceleaşi lucuri despre realitatea spirituală. Ea este autoarea lucrării Experienţa morţii, în care spune: „Sunt ferm convinsă că există viaţă după moarte. Am asistat şi am adunat date la patul de moarte a peste 1000 de persoane. Toţi cei readuşi la viaşă au raportat că li s-a spus că timpul lor n-a sosit încă”. Ea a ajuns să studieze astfel de experienţe după ce, în toamna anului 1965, patru studenţi de la Seminarul teologic din Chicago s-au dus la ea şi au rugat-o să-i ajute în efectuarea unor cercetări legate de lucrarea lor de diplomă. Subiectul lor era „Crizele în viaţa omului” şi s-au gândit că din moment ce Dr. Ross se ocupa special de bolnavii aflaţi în stare foarte gravă, îi va putea ajuta. La început a fost foarte greu pentru că au întâmpinat opoziţie din parte celorlalţi medici ai spitalului. Însă, în scurt timp la cercetările Dr. Ross s-au adunat peste 50 de studenţi la medicină şi teologie, asistenţi, medici, preoţi şi rabini. Toate anchetele verbale au fost înregistrate pe benzi de magnetofon.
Un caz şocant relatat de Dr. Ross a fost cel al unei fetiţe de 12 ani, care a murit şi a fost readusă la viaţă. După ce şi-a revenit, ea a povestit părinţilor că a fost întâmpinată dincolo de moarte de fratele ei decedat şi a simţit o pace şi o dragoste de nedescris. A spus că nu s-ar mai fi întors de acolo, dar a fost trimisă înapoi la cei dragi. Atât în prezenţa Fiinţei pline de lumină care a trimis-o înapoi, cât şi în prezenţa medicilor şi părinţilor, fetiţa a suţinut mereu că ea nu are nici un frate decedat, prin urmare nu înţelegea cine era cel care o întâmpinase dincolo de poarta morţii şi-i spusese că este fratele ei. Atunci părinţii au izbucnit în plâns şi i-au spus că, într-adevăr, avea un frate care murise cu mai mulţi ani în urmă, dar nu-i spuseseră niciodată nimic despre el.
Pentru mine însă, cel mai relavant caz este cel al fratelui Ioan Gabor din Oradea cu care am discutat personal în urmă cu mai mulţi ani de zile. În anul 1974 a auzit în mod repetat o voce care-i spunea: „Peste doi ani se va întâmpla ceva neaşteptat şi vi fi cum n-a mai fost nimeni”. Gândindu-se că va fi promovat într-o funcţie importantă la serviciu, a început să spună rudelor apropiate despre acest vis, dar într-o noapte a auzit din nou acea voce, care i-a spus de trei ori: „S-a aruncat Purim. Sorţul a căzut pe tine, pentru că fratele tău nu este pregătit să treacă prin aşa ceva”. Neliniştit că auzea cu insistenţă acea voce şi neştiind ce înseamnă, după o vreme a auzit din nou: „O nenorocire de moarte va veni peste tine”. Atunci a înţeles că nu va mai trece mult timp şi va muri, aşa că a căutat să-şi pună lucrurile în rânduială şi să se pregătească pentru împlinirea profeţiei.
După o vreme a fost detaşat la Combinatul Chimic din Arad, iar familia a rămas în Oradea. Cu o lună înainte de accident şi-a luat concediu şi a plecat la Oradea să petreacă timp cu familia şi să-şi ia rămas bun de la rude, prieteni şi cunoscuţi. În dimineaţa zilei de 29 Ianuarie 1976, după ce petrecuse o oră întreagă în rugăciune, a auzit din nou cuvintele: „Nenorocirea a sosit!” A plecat la locul de muncă să-şi predea gestiunea, cu gândul că se va întoarce cât mai repede acasă, se va pune în pat şi va aştepta să moară.
Grăbit să-şi rezolve toate problemele înainte de a pleca asacă, a alunecat într-o groapă adâncă de trei metri în care se afla apă clocotită amestecată cu sodă caustică, folosită la spălarea bazinelor chimice. Intrat în acel amestec de apă clocotită şi sodă caustică până la mijloc a simţit cum îi arde carnea de pe picioare şi a început să urle, gândindu-se că va muri şi nu e va mai găsi nimic din el. A apucat să strige: „Doamne, ai milă de mine şi scapămă de aici!” şi a în clipa următoare a simţit cum o mână foarte puternică îl ridica din groapă şi-l aşeza pe marginea ei. Când a ajuns la spital şi medicii au încercat să-l dezbrace de pantaloni, carnea a început să cadă până la os. Convinşi că va muri, medicii au refuzat să-i ofere apă pentru a nu-i mai prelungi agonia. Cei dragi i-au căutat sicriu şi au început să se pregătească de înmormântare, însă după 24 de ore de la accident, el era încă în viaţă. Următoarele opt luni de zile a zăcut la Secţia de reanimare a Spitalului Judeţean din Arad, fără a se putea mişca sau vorbi. Coloana vertebrală a început să-i putrezească (fenomen cunoscut în lumea medicală sub denumirea de „celulită locală invadantă”) şi, din cauza frisoanelor, a ajuns să facă aprindere la plămâni şi să scuipe sânge. În final, toate acestea au dus la septicemie.
Cazul lui a ajuns la urechile ministrului sănătăţii din acea vreme, Dr. Eugen Proca, care l-a vizitat şi a cerut ca la fiecare două zile să fie informat de starea lui Ioan Gabor. Deşi a a beneficiat de tratament cu medicamente din străinătate, procurate special de ministrul sănătăţii, în perioada următoare Ioan Gabor a trecut prin experienţa a trei morţi clinice. Declarat mort, a fost deconectat de la aparatele care-l ţineau în viaţă şi urma să fie dus la morgă. În timpul acela, spunea el, şi-a văzut filmul vieţii într-un singur minut, începând cu năzdrăvăniile din copilărie şi terminând cu perioada adultă. Apoi a văzut o mână albă, care purta urmele străpungerii cu cuiul şi a auzit o voce blândă care-i spunea: „Sângele lui Isus Cristos te-a curăţit de orice păcat!” În următoarea clipă a văzut doi tineri şi i-a recunoascut ca fiind bunicul său, care murise când el avea doar trei săptămâni şi un frate care murise cu mai mulţi ani în urmă. Un tânăr, care stătuse mereu lângă el în această experienţă de moarte clinică, i-a spus că trebuie să se întoarcă înapoi şi astfel şi-a revenit spre uimirea tuturor celor care se pregăteau să-l transporte la morgă.
Timp de un an şi jumătate a fost hrănit cu linguriţa şi până la patru ani de la accident a stat imobilizat la pat. În ciuda faptului că medicii au insistat mereu să-i amputeze picioarele, el a refuzat şi astăzi Ioan Gabor poate să meargă pe propriile-i picioare, iar în locurile unde altădată i se vedeau oasele, carnea şi pielea i-au crescut la loc. După ce lumea medicală a aflat că Ioan Gabor nu a murit, ci s-a făcut aproape la fel de sănătos ca înainte de accident, specialişti din întrega lume au venit să-l viziteze şi niciunul nu şi-a putut explica acest fenomen. Când fostul ministrul Proca l-a văzut după câţiva ani, a exclamat: „Nu am crezut că există Dumnezeu, dar acum trebuie să spun că este ceva!” Cazul lui Gabor a intrat şi în atenţia securităţii, care i-a interzis să mai primească pe cineva în vizită, i-a pus telefonul sub urmărire şi i-au fost instalate microfoane peste tot prin apartament, pentru că îl suspectau de relaţii cu extratereştri. Însă, Dumnezeu l-a scăpat din toate necazurile şi acum Îl slujeşte pe Dumnezeu depunând mărturie despre El în ţară şi străinătate.
Vedeţi, adesea, oamenii îşi scuză necredinţa şi traiul păcătos prin afirmaţii de felul următor: „Dacă ar fi ceva dincolo, s-ar întoarce cineva să ne spună” sau „Dacă ar exista cu adevărat o realitate spirituală, ar învia cineva pentru a ne avertiza cu privire la ea”. Realitatea este că au înviat mii de persoane şi au spus răspicat cum stau lucrurile, dar oamenii tot nu cred. Domnul Isus Cristos Însuşi a înviat din morţi, dar când s-a întâmplat acest lucru, oamenii au început să spună, fie că nu murise cu adevărat, ci doar leşinase, fie că nu a înviat, ci ucenicii i-au furat trupul. Împietrirea oamenilor este atât de mare încât nici dovezile empirice nu-i mai determină să creadă. Bogatului, care îl ruga pe Avraam din locul de chin să-l lase pe Lazăr să meargă la cei cinci fraţi ai lui pentru a-i îndemna să se pocăiască, patriarhul îi răspunde: „Îl au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei” (Luca 16:29). Când acesta insistă să fie trimis Lazăr, spunând că dacă vor vedea unul care a fost mort şi a înviat, vor crede mai uşor, Avraam îi răspunde din nou: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (31).
Noi credem că există o altă viaţă nu datorită mărturiilor oamenilor care s-au întors de dincolo să ne spună cum stau lucrurile, ci fiindcă Dumnezeu ne-a descoperit aceste lucruri în Cuvântul Său. Dacă nu vom crede Cuvântul Lui, nu vom crede nimic altceva. Însă, aceste evidenţe aduse la suprafaţă nu de „feţe bisericeşti”, care ar putea fi acuzate de subiectivism, ci de oameni de ştiinţă, confirmă ceea ce spune Dumnezeu în Sfintele Scripturi.
4. Dovada experienţei morţii.
Dincolo de ceea ce ne spune raţiunea sau dovezile ştiinţifice, sentimentele de bucurie nespusă sau de groază pe care le au oamenii în pragul morţii sunt o dovadă grăitoare în favoarea existenţei vieţii după moarte. De exemplu, se spune despre filozoful ateu François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut ca Voltaire, că, afându-se pe patul de moarte, i-a cerut medicului să-i prelungească viaţa măcar cu câteva minute. Iată ce spune acest medic în jurnalul personal despre moartea ateului: „Când a văzut Voltaire că are să moară, era ca şi gonit de furii. Mi-a oferit sume mari de bani pentru a-l juta să mai trăiască măcar câteva minute. Se agăţa cu disperare de viaţă, dar moartea l-a umpult de groază. Aş fi dorit ca toţi cei ce au fost amăgiţi de cărţile lui ateiste să fi văzut grozăvia morţii lui”.
Prietenii, tovarăşii de necredinţă şi rudele stăteau în jurul şi încercau să-l încurajeze să nu-şi piardă „necredinţa”, dar deodată l-a apucat furia şi a început să strige: „Plecaţi de aici! Voi m-aţi adus în starea aceasta. Duceţi-vă! Ce nenorocită este gloria pe care mi-aţi dat-o! Trebuie să mor părăsit de Dumnezeu şi de oameni…”. Asistenta medicală care îl îngrijea, a mărturisit că pentru toate bogăţiile Europei n-ar mai sta la căpătâiul unui ateu muribund.
În mod asemănător, Împăratul Carol al IX-lea (1550-1574), care a poruncit masacrarea credincioşilor hughenoţi în noaptea Sfântului Bartolomeu, când a ajuns pe patul morţii, a fost copleşit de un sentiment de groază atât de cumplit, încât sudoarea i s-a prefăcut în sânge. Acum, folosind un minimum de logică, haideţi să ne întrebăm: de ce s-au îngrozit aceşti necredincioşi? Dacă nu este nimic dincolo, de ce s-au înspăimântat atât de tare de realitatea morţii şi a veşniciei? Dacă moartea este numai dizolvarea naturală a corpului în atomi, ce le pasă atomilor mei dacă intră sau nu în noi combinaţii chimice şi în care anume? Cu certitudine, Stephen Hawking ar spune că astfel de reacţii sunt doar produsul credinţei acelor oameni. Dar logica ne spune că sentimentele acelea de groază sau bucurie ar fi trebuit să se manifeste exact invers. Adică, necredincioşii ar fi trebuit să se bucure pentru că, nemaifiind o altă viaţă, n-ar mai fi trebuit să dea socoteală Dreptului Judecător, iar cei credincioşi să se întristeze pentru că speranţele, aşteptările şi credinţa lor au fost înşelate.
Dar spre deosebire de experienţele pline de groază ale celor necredincioşi, cei care şi-au pus nădejdea în Răscumpărătorul lor validează în clipa morţii spusele Scripturii conform cărora: „Scumpă este înaintea Domnului mnoartea celor iubiţi de El” (Ps. 116:14). Astfel, despre marele evanghelist Dwight L. Moody (1837-1889) se spune că, în clipa morţii, spunea plin de bucurie: „Pământul se îndepărtează, Cerul se apropie…”. Iar misionarul Adoniram Judson (1788-1850) spunea: „Mă duc spre cer cu bucuria unui copil care a scăpat de la şcoală”. Evanghelistul englez, John Oxtoby (1767-1830), fiind pe patul morţii i-a spus surorii sale: „ O, ce-mi văd ochii? Este o privelişte pe care n-o pot descrie. Au venit trei fiinţe strălucitoare, îmbrăcate în haine aşa de luminoase şi cu o înfăţişare atât de glorioasă, cum n-am mai văzut vreodată.”
Toate aceste dovezi sunt menite să confirme că există o realitate spirituală aşa cum există o realitate materială, că există rai şi iad, că există o continuare a existenţei noastre într-unul dintre cele două locuri. Înseamnă ceva pentru tine lucrul acesta?

This entry was posted in Articole and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Există viaţă după moarte chiar dacă Stephen Hawking nu crede! (2)

  1. Theodore says:

    The National Enquirer? Nu stiu daca este o sursa credibila, din cite stiu eu acum este o revista de birfe (can-can ii spune in RO?).Nu stiu ce afost in 1976 ca nu eram aici, dar acum asta este.
    Oricum, bun articol ai scris, pacat ca pe paginile ziarelor cuvintul lui Hawking este lege si nu se dau si puncte de vedere opuse, sa balanseze lucrurile asa incit cititorul sa traga singur concluziile.Imi aduce aminte de vremuri de demult…..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s