Am cazut, Doamne!

Am căzut, Doamne – Michel Quoist (1921-1997)
Am căzut, Doamne.
Din nou.
Nu mai pot continua, n-o să reuşesc niciodată.
Mi-e ruşine de mine,
nu mai îndrăznesc să privesc la Tine.
Totuşi, m-am străduit, Doamne, căci Te ştiam aproape de mine,
aplecat asupra mea, uitându-te peste umărul meu.
Dar ispita s-a dezlănţuit ca o furtună
Iar în loc să privesc la Tine, mi-am întors capul şi m-am îndepărtat,
în timp ce Tu rămâneai acolo tăcut şi îndurerat,
ca un logodnic trădat, care îşi vede iubirea
îndepărtându-se în braţele rivalului
Când s-a oprit vântul, dintr-o dată, la fel cum dintr-o dată se pornise,
Când fulgerele au încetat, după ce au brăzdat întunericul, plin de mândrie,
Într-o clipă, m-am regăsit singur, ruşinat, dezgustat,
cu propriu-mi păcat în mâini.
Acest păcat pe care l-am ales aşa cum un cumpărător alege marfa
Acest păcat pentru care am plătit şi pe care nu-l pot returna,
pentru că vânzătorul a dispărut.
Acest păcat fără gust, care mă dezgustă.
Acest păcat fără miros, care mă scârbeşte.
Acest lucru inutil pe care aş vrea să îl arunc cât mai departe.
Acest păcat pe care l-am vrut, dar pe care nu-l mai vreau.
Acest păcat pe care l-am apucat îndepărtându-Te cu răceală, Doamne,
cu braţele întinse, cu ochii şi inima atrase în mod irezistibil.
Acest păcat pe care mi l-am imaginat, pe care l-am căutat, cu care m-am jucat,
Pe care l-am mângâiat, l-am cules şi apoi l-am înghiţit cu lăcomie.
Acum îl posed sau, mai degrabă, mă posedă,
aşa cum pânza de păianjen ţine captivă o muscă.
E al meu, stă lipit de mine,
a intrat în mine, îmi curge prin vene, îmi umple inima, nu pot să scap de el.
S-a strecurat peste tot, aşa cum întunericul se strecoară în pădure la amurg
şi umple toate peticele de lumină.
Fug de el aşa cum fuge un om de un câine turbat, dar el mă ajunge
şi mi se încolăceşte în jurul picioarelor, plin de bucurie.
Mi se pare că toată lumea îl vede,
Mi-e ruşine să stau în picioare,
Aş vrea să mă târăsc pentru a scăpa de privirile semenilor mei,
mi-e ruşine să fiu văzut de către prietenii mei,
mi-e ruşine să fiu văzut de către Tine, Doamne,
căci Tu m-ai iubit, iar eu Te-am uitat.
Te-am uitat pentru că mă gândeam la mine însumi.
Şi acum, vocea Ta, şi privirea Ta şi dragostea Ta mă rănesc.
Mă apasă mai mult decât păcatul meu.
Doamne, nu mă privi aşa,
căci sunt gol, sunt murdar,
sunt la învins, sunt zdrobit, nu mai am nici măcar un strop de putere,
nu mai îndrăznesc să promit nimic,
Tot ce mai pot este să rămân aplecat, înaintea Ta.
Atunci Te aud sunându-mi:
“Haide fiule, ridică-ţi capul şi priveşte în sus.
Nu cumva mândria ta este cea rănită?
Dacă M-ai iubi, ai plânge, dar ai avea încredere în Mine.
Crezi că iubirea lui Dumnezeu are limite?
Crezi că am încetat, chiar şi pentru un singur moment, să te iubesc?
Dar tu încă te bazezi pe tine însuţi, fiule
Trebuie să ajungi să te încrezi doar în Mine.
Cere-Mi iertare şi apoi ridică-te degrabă,
căci, vezi tu, lucrul cel mai rău nu e să cazi,
ci să rămâi acolo, trântit la pământ.”

This entry was posted in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s