Despre înălţimi, alături de Cel Preaînalt

Una dintre cele mai traumatizante experienţe de care am avut parte în ultimii ani a fost urcarea pe un înalt vârf muntos. Eram într-o tabără cu tinerii şi, complet neantrenat, m-am încumetat să-i însoţesc într-o aventură pe care o nu voi uita niciodată. Pe la jumătatea traseului, tendoanele iliotibiale (din spatele genunchilor) începuseră să mă doară destul de tare, astfel că de mai multe ori am rămas ultimul. Câţiva tineri, realizând că nu vor putea urca până în vârf, au renunţat şi s-au întors spre tabără. Trupul meu îmi spunea că ar fi destul de înţelept să fac şi eu acelaşi lucru, dar eram prea mândru pentru a mă recunoaşte învins, aşa că am continuat.
Am ajuns în vârf, ne-am odihnit vreo douăzeci de minute, iar apoi, sub ameninţarea unei inevitabile ploi, am hotărât să coborâm. Este aproape imposibil să descriu cum a fost la coborâre. Cu fiecare pas pe care îl făceam durerile se intensificau şi mai mult. Ploaia s-a pornit la scurt timp după ce am plecat, astfel că, de-acum, sprijinit de un toiag, trebuia să fiu atent să nu alunec pe stâncile umede, iar durerea devenea insuportabilă. Toţi membrii grupului au alergat înainte – da, aţi citit bine: au alergat! – iar eu abia mă târam la vale însoţit de ghidul care îmi rămăsese alături. Eram ud până la piele. Hainele groase pline de apă îmi dădeau senzaţia că sunt îmbrăcat într-un costum de plumb, iar rucsacul din spate mă dezechilibra de fiecare dată când păşeam nesigur. Adică mai mereu.
Trecând pe lângă un pârâu în drum spre locul unde ne aştepta un camion să ne ducă în tabără, am alunecat şi m-am ales cu câteva vânătăi de pomină. Drumul de vreo două ore cu camionul până în tabără a făcut ca hainele ude de pe mine să se încălzească de la trupul înfierbântat, astfel că ieşeau aburi din mine ca din furnalele unei termocentrale. Când am coborât din camion şi am dat de frigul nopţii, am intrat instantaneu în şoc hipotermic. Tremuram din toate încheieturile, îmi clănţăneau dinţii în gură şi respiraţia îmi devenise tot mai greoaie. Am intrat în cameră şi am simţit că puterile mă părăsesc, că sunt pe cale să leşin, aşa că mi-am impus să inspir şi să expir adânc şi regulat în timp îmi schimbam hainele şi ţopăiam ca o maimuţă, pentru a-mi pune sângele în mişcare.
A meritat întreaga aventură preţul pe care l-am plătit? Da, cu vârf şi îndesat! Aş repeta-o? Oricând! De zeci de ori! Dar nu neantrenat! Când am stat pe vârful muntelui, înconjurat de nori şi le citeam tinerilor Psalmul 19 din Biblia mare şi groasă pe care am cărat-o în rucsac – nici astăzi nu-mi pot explica de ce nu am ales una mai mică – am avut parte de una dintre cele mai plenare experienţe cu Dumnezeu de până atunci. Realitatea aceea măreaţă m-a condus – folosind un limbaj hiperbolizat – spre o experienţă aproape tangibilă cu Divinul. Atunci s-a reactivat în mine ceea ce Jean Calvin şi mai târziu filosoful creştin Alvin Plantinga numeau sensus divinitas. Acolo, unde pământul şi cerul parcă se întrepătrundeau, mă simţeam, literalmente, fizic, mai aproape de Creator.
Munţii au fost întotdeauna locuri preferate de Dumnezeu. Cu mândria unor capodopere divine, înălţimile poartă un aer de transcendenţă, de putere şi de viziune. În vremurile străvechi, caracterul distant şi inaccesibil al munţilor le conferea acestora o aură de mister, de uimire şi de înfiorare. Acesta este unul dintre motivele pentru care altarele erau construite în general pe „înălţimi”.
Tuturor ne plac „înălţimile” (nu mă refer neapărat la cele geografice). Vorbim despre idealuri înalte şi despre realizări înalte. Politicienii se luptă pentru funcţii înalte. Iar statisticile spune că oamenii mai înalţi au salarii mai mari decât cei mici de statură. Despre cei care au performanţe pe măsura aşteptărilor spunem că au fost „la înălţime”. Unul dintre cele mai importante nume ale lui Dumnezeu, folosit de aproximativ cincizeci de ori în Biblie, este „Cel Preaînalt”. El este deasupra tuturor. De aceea, când ne rugăm Lui, fie ne ridicăm privirile spre cer, fie îngenunchem, ca semn al recunoaşterii că El e Stăpânul, Cel care este deasupra, Cel care conduce. Aceeaşi să fie oare raţiunea şi în cazul în care băiatul îngenunchează în faţa fetei pentru a o cere în căsătorie?
Marile înălţimi ne inspiră, dar ne şi smeresc, pentru că realizăm micimea noastră în comparaţie cu măreţia Creatorului, limitele noastre care contrastează atât de puternic cu nemărginirea Sa. Experienţa trăită de mine pe vârful muntelui a fost una copleşitoare, dar nu a fost „experienţa de vârf” a vieţii mele de credinţă. Despre aceea poate voi scrie altădată sau poate n-o voi face niciodată. „Experienţele de vârf” sunt adesea legate de cele mai adânci văi din viaţa noastră, fie că le preced, fie că le succed. Uneori Dumnezeu ne ridică pe înălţimi cu scopul de a ne pregăti pentru abisul prin care va trebui să trecem. Alteori ne înalţă pe vârf de munte pentru a ne vindeca rănile cu care ne-am ales după ce am trecut prin văi adânci. Moise a fost pregătit pe vârful Muntelui Horeb să facă faţă întâlnirilor cu Faraonul Egiptului şi apoi celor patruzeci de ani de pribegie prin deşertul Sinai în fruntea unui popor dispus mereu să-l linşeze. Ilie a trăit mai întâi euforia unei treziri spirituale pe vârful Muntelui Carmel, ca apoi să ajungă în valea unei depresii cumplite din mijlocul căreia a strigat că vrea să moară. Prin urmare, n-ar trebui să ne mire că ei doi au fost aleşi de Dumnezeu să-L întâlnească pe Fiul Său pe Muntele Tabor pentru a-I vorbi despre „[…] sfârşitul Lui, pe care avea să-L aibă în Ierusalim” (cf. Luca 9:31).
Experienţele trăite pe vârful muntelui te copleşesc, dar experienţele de vârf te transformă. Cele dintâi pot naşte admiraţia în inima unui om, dar numai cele din urmă pot stârni adorarea faţă de Dumnezeu. Unele îţi pot spune, fără glas, aşa cum se exprimă David în Psalmul 19, că Dumnezeu există, dar numai celelalte te determină să recunoşti, că El este Dumnezeul TĂU. „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu…!”, mărturisea omul după inima lui Dumnezeu în Psalmul 63:1. Dar ştiţi în ce context a făcut-o? Antetul psalmului precizează: „Un psalm al lui David. Făcut – nu în timp ce se relaxa în palatul împărătesc, nici după ce s-a întors victorios de la o luptă cu filistenii, ci – când era în pustia lui Iuda”. Trăim experienţa celor mai înalte realităţi prin intermediul celor mai umile.

Bebe Ciausu, Extraordinara aventură a credinţei, pp. 159-162.

Advertisements
This entry was posted in Devotional and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s