Cea mai mare povară a unui lider – Tim Challies

Dacă este dificil să fii lider, atunci este foarte dificil să fii un lider bun. Dacă există provocări cărora trebuie să le facă faţă cei ce conduc, atunci există provocări şi mai mari cărora trebuie să le facă faţă cei ce vor să conducă bine. De aceea îi respectăm atât de mult pe liderii exemplari, pe liderii care conduc cu înţelepciune. Acesta este motivul pentru care rafturile bibliotecilor noastre sunt pline cu cărţi despre ceea ce înseamnă să devii un lider bun, să conduci cu încredere, viziune şi integritate, despre ceea ce înseamnă să conduci asemenea lui Steve Jobs, Abraham Lincoln sau Isus Cristos.
Există câteva domenii în care trebuie să mă poziţionez în postura de lider. Sunt soţ şi tată a trei copii şi sunt chemat de Dumnezeu să-i cârmuiesc. Sunt prezbiter într-o biserică şi sunt chemat să-mi exercit darul de lider şi acolo. Scriu pe blog şi trebuie să-mi exercit rolul de lider şi faţă de cei ce mă sprijină în această lucrare. În toate aceste domenii, trebuie să trasez direcţii şi să supraveghez, să rezolv dispute şi să aduc soluţii la probleme. În toate aceste domenii, trebuie să am grijă de oameni şi să-i cârmuiesc în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Există multe aspecte ale leadership-ului care mă pun în dificultate. Este dificil să port responsabilitatea trasării unei viziuni şi a luării deciziei de a merge într-o direcţie sau în alta; este dificil să rezolv conflicte interpersonale; este dificil să motivez oamenii să devină parte a împlinirii unei viziuni specifice; este dificil să mă văd în postura de a-mi cere iertare pentru deciziile neînţelepte şi este dificil să fiu responsabil pentru bunul mers al unor grupuri de oameni sau organizaţii.
Dar cea mai mare dificultate dintre toate, cred că este conştientizarea faptului că uneori cârmuiesc în mod neînţelept, că sunt un lider slab; conştientizarea faptului că nu cârmuiesc aşa cum aş vrea sau aşa cum aş putea. Povara responsabilităţii este mult mai uşoară în comparaţie cu povara insuficienţei, a incapacităţii sau, pur şi simplu, a falimentului. Dacă toate poverile amintite anterior sunt grele, atunci aceasta din urmă este atât de grea încât uneori simt că mă striveşte.
Observ falimentul în a-mi cârmui familia. Nu o conduc în felul în care ar trebui. Uneori am impresia că ne îndreptăm spre nicăieri ca familie. Ne găsim adesea în postura de a fi plictisiţi, descurajaţi şi dezinteresaţi. Nu pot să nu observ cât de mult timp a trecut de când am stat împreună în părtăşie ca familie sau cât de mult tip a trecut de când nu am mai vorbit cu copiii mei despre starea sufletului lor.
Îmi observ, de asemenea, falimentul în conducerea bisericii. Nu cârmuiesc biserica în felul în care ştiu că ar trebui să o fac sau în felul în care aş putea să o fac dacă aş vrea. Realizez cât de puţin mă rog pentru biserică, cât de rar pun mâna pe telefon să sun pe cineva care are nevoie de încurajare, cât de rar le permit oamenilor să intre în lumea mea şi cât de rar sunt dispus să intru eu în lumea lor. Îmi conştientizez falimentul în fiecare domeniu al cârmuirii la care am fost chemat. Şi aceasta este cea mai mare povară a mea.
Totuşi, această povară poate fi uşurată, cel puţin la un anumit nivel şi cel puţin în anumite circumstanţe. Ea devine mai uşoară când conştientizez cât de mare este harul pe care Dumnezeu mi-l oferă şi când văd că El mă binecuvântează în ciuda slăbiciunilor mele. Devine mai uşoară când văd progres – fie cel personal, fie cel al persoanelor pe care le iubesc şi le cârmuiesc. Devine mai uşoară când observ mulţumirea celor pe care-i cârmuiesc. Dar este uşurată cel mai mult când îmi amintesc că Evanghelia îmi oferă siguranţa că toate falimentele mele, intenţionate sau neintenţionate, sunt iertate prin Isus Cristos. Deşi tânjesc să cârmuiesc într-un mod desăvârşit, sunt conştient că, datorită lui Cristos, bucuria mea, succesul meu şi mântuirea mea nu depind de slujirea mea.
© Tradus şi folosit cu permisiunea autorului