John Piper – Meditaţie despre imaginaţie

Marţi, 25 februarie, am vorbit la Facultatea de Nord-Vest (din Roseville, Minnesota) ca parte a sărbătoarii centenarului lor, sărbătoare care ţine tot anul. Titlul discursului a fost “Supremaţia lui Dumnezeu în Viaţa Gândirii.” O caracteristică a minţii pe care am pus accent este imaginaţia. Ea este valabilă pentru toţi cei care au minte. Iată ce am spus.
Una dintre îndatoririle mari ale gândirii creştine este imaginaţia. Nu este singurul lucru pe care îl face mintea. Mintea observă. Mintea analizează şi organizează. Mintea memorează. Însă imaginaţia este diferită. Nu observă nici nu analizează; îşi imaginează ceea ce nu se vede dar ar putea exista şi ar putea să explice ceea ce există (aşa cum este cu cele mai multe descoperiri ştiinţifice). Sau îşi imaginează un mod de a spune ceea ce există aşa cum nimeni n-a mai spus (aşa cum este cu scrierile creative şi muzica şi arta).
Din două motive spun că imaginaţia este o îndatorire creştină. Unul este că nu poţi aplica “regula de aur” a lui Isus fără ea. El a spus, „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7:12). Trebuie să ne imaginăm că suntem în locul lor şi să ne imaginăm ce ne-am dori să ni se facă nouă. Dragostea compătimitoare, miloasă, binefăcătoare atârnă în mare măsură de imaginaţia celui ce iubeşte.
Celălalt motiv pentru care spun că imaginaţia este o datorie creştină este că ori de câte ori cineva vorbeşte sau scrie sau cântă sau zugrăveşte adevărul care îţi taie răsuflarea, dar o face în mod plictisitor, probabil că acesta este un păcat. Supremaţia lui Dumnezeu în viaţa gândirii nu este slăvită când Dumnezeu şi lumea Lui uimitoare sunt observaţi cu adevărat, sunt analizaţi cum se cuvine, şi apoi sunt vestiţi în mod plictisitor. Imaginaţia este cheia alungării plictiselii. Trebuie să ne imaginăm feluri în care să spunem adevărul aşa cum este el cu adevărat. Şi nu este plictisitor. Lumea lui Dumnezeu–toată–răsună de minuni. Imaginaţia cheamă cuvinte noi, imagini noi, analogii noi, metafore noi, ilustraţii noi, legături noi ca să spună adevărul cel vechi şi glorios. Imaginaţia este facultatea minţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca să facă frumoasă comunicarea frumuseţii Lui.
Imaginaţia s-ar putea să fie cea mai grea slujbă a gândirii omeneşti. Şi poate că este cea mai dumnezeiască. Este punctul în care ne apropiem cel mai mult de actul creaţiei din nimic. Când vorbim despre frumosul adevăr, trebuie să ne gândim la o formă nouă a cuvintelor, poate o poezie. Trebuie să concepem ceva care n-a mai existat şi nu există până acum în nici o minte omenească. Trebuie să ne gândim la o analogie, o metaforă, o ilustraţie care acum nu există. Imaginaţia trebuie să depună efortul ca s-o vadă în gând, când nu este acolo. Trebuie să creăm combinaţii de cuvinte şi muzică care n-au mai existat. Toate acestea le facem, pentru că suntem ca şi Dumnezeu şi pentru că El este infinit de vrednic de cuvinte şi cântări întotdeauna noi.
O facultate–sau o biserică–devotată supremaţiei lui Dumnezeu în viaţa gândirii va cultiva multe imaginaţii roditoare, şi câteva cu adevărat mari. Şi, o, câtă nevoie are lumea de nişte minţi îmbătate cu Dumnezeu care să poată spune lucrurile mari ale lui Dumnezeu şi cânta lucrurile mari ale lui Dumnezeu în feluri în care n-au mai fost spuse nici cântate.
Imaginaţia este ca un muşchi. Se întăreşte când o foloseşti. Şi trebuie s-o foloseşti. De obicei nu se pune singură în acţiune. Ea aşteaptă voinţa. Imaginaţia este şi molipsitoare. Când eşti cu cineva (viu sau mort) care o foloseşte, tinde să te molipsească. Deci sugerez să petreci timp împreună cu unii (mai ales poeţi morţi) care sunt plini de imaginaţie, şi să te străduieşti să-ţi propui un fel nou în care să spui un adevăr vechi. Dumnezeu este vrednic. “Cântaţi Domnului o cântare nouă”—sau o pictură, sau o poezie, sau o figură de stil.