Viata crestina inseamna pocainta continua – Tim Keller (1)


Tim Keller este unul dintre cei mai prezenti pastori americani in dezbaterile publice pe teme biblice. Este fondatorul Redeemer Presbyterian Church din New York City, New York si este, de asemenea, autorul mai multor carti, dintre care: The Reason for God: Belief in an Age of Skepticism, care a primit numeroase premii din partea World Magazine si Christianity Today si The Prodigal God: Christianity Redefined Through the Parable of the Prodigal Sons, o alta carte foarte apreciata printre crestinii din SUA.
Va oferim mai jos unul dintre cele mai apreciate mesaje ale sale, numit: Viata crestina inseamna pocainta continua

Martin Luther a început Reforma prin afişarea celor „Nouăzeci şi cinci de teze” pe uşa Catedralei de la Wittenberg. Prima dintre aceste teze era: „Domnul şi Stăpânul nostru Isus Cristos… a dorit ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie una de pocăinţă.” La suprafaţă această afirmaţie pare să ofere puţină speranţă! Luther pare să spună că, de fapt, creştinii nu vor face niciodată prea multe progrese in trairea zilnica. Însă, desigur că acesta nu a fost deloc punctul lui de vedere. El spunea că pocăinţa este modul în care noi progresăm în viaţa creştină. Într-adevăr, pocăinţa pe toată viaţa, predominantă, este semnul cel mai bun că noi creştem profund şi rapid întru asemănarea cu caracterul lui Isus.
Transformarea pocăinţei
Este important să se ia în considerare modul în care Evanghelia afectează şi transformă actul pocăinţei. În „religie” scopul pocăinţei este în esenţă să continui să-L faci pe Dumnezeu fericit şi astfel El va continua să te binecuvanteze şi să răspundă la rugăciunile tale. Aceasta înseamnă că „pocăinţa religioasă” este: a) egoistă; b) neprihănită/mulţumită de sine; c) plină de amărăciune. Dar în Evanghelie scopul pocăinţei este de a avea acces în mod repetat la bucuria uniunii noastre cu Isus Cristos, ca să slăbim nevoia noastră de a face ceva contrar inimii lui Dumnezeu.
Pocăinţa „religioasă” este egoistă.
În „religie”, nouă ne pare rău de păcat doar datorită urmărilor lui pentru noi. El ne va aduce pedeapsă – iar noi dorim să evităm lucrul acesta. Ca urmare, ne pocăim. Însă Evanghelia ne spune că păcatul nu ne poate aduce în ultimă instanţă la condamnare (Rom. 8.1). Ca urmare, ticăloşia lui constă în ceea ce îi face lui Dumnezeu; nu-i face plăcere ci Îl dezonorează. Aşadar, în religie, pocăinţa este centrată pe sine; Evanghelia o face centrată pe Dumnezeu. În religie nouă doar ne pare rău pentru urmările păcatului, dar în Evanghelie nouă ne pare rău de păcat în sine.
În plus, pocăinţa „religioasă” este neprihănită sau mulţumită de sine. Pocăinţa poate uşor să devină o formă de „ispăşire” pentru păcat. Pocăinţa religioasă ajunge deseori o formă de autopedepsire în care noi Îl convingem pe Dumnezeu (şi pe noi înşine) că suntem realmente atât de nenorociţi şi plini de regrete sau căinţă încât merităm să fim iertaţi. Totuşi, în Evanghelie noi ştim că Isus a suferit şi a fost chinuit pentru păcatul nostru. Nu trebuie să ne facem pe noi înşine să suferim ca să merităm iertarea. Noi doar primim iertarea câştigată de Cristos. 1 Ioan 1:9 ni se spune că Dumnezeu ne iartă pentru că El este „drept”. Aceasta este o declaraţie remarcabilă. Ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să ne refuze vreodată iertarea, pentru că Isus a câştigat acceptarea noastră! În religie ne câştigăm iertarea cu pocăinţa noastră, dar în Evanghelie noi pur şi simplu o primim.
În cele din urmă, pocăinţa religioasă este „plină de amărăciune”. În „religie” singura noastră speranţă este să trăim o viaţă suficient de bună pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze. Prin urmare, orice caz de păcat şi pocăinţă este traumatizant, neobişnuit şi groaznic de ameninţător. Doar sub o mare constrângere persoanele religioase admit că au păcătuit; deoarece singura lor speranţă este bunătatea lor morală. Însă în Evanghelie cunoaşterea acceptării noastre în Cristos ne ajută să recunoaştem că suntem imperfecţi pentru că ştim că nu vom fi lepădaţi dacă ne mărturisim adevărata adâncime a păcătoşeniei noastre. Speranţa noastră este în neprihănirea lui Cristos, nu în propria noastră neprihănire; aşadar, nu este atât de traumatizant să ne admitem slăbiciunile şi greşelile noastre. În religie ne pocăim din ce în ce mai puţin. Dar cu cât ne simţim mai acceptaţi şi mai iubiţi în Evanghelie, cu atât mai mult ne vom pocăi şi mai des. Şi cu toate că, desigur, există mereu o anumită amărăciune în orice pocăinţă, în Evanghelie există în cele din urmă încântare. Aceasta creează o nouă dinamică radicală pentru creşterea personală. Cu cât îţi vezi mai mult propriile păcate şi greşeli, cu atât mai preţios, glorios şi măreţ îţi apare harul lui Dumnezeu. Însă, de cealaltă parte, cu cât eşti conştient de harul şi acceptarea lui Dumnezeu în Cristos, cu atât eşti mai capabil să îndepărtezi negarea şi autoapărarea, şi să admiţi dimensiunile adevărate ale păcatului tău. Păcatul de la baza tuturor celorlalte păcate este lipsa de bucurie în Cristos.

This entry was posted in Articole, Devotional and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s