Stăteam într-o poziție de rugăciune, dar nu aveam nimic de spus. Am îngenuncheat acolo liniștit, permițând sentimentului prezenței unui Dumnezeu sfânt să mă umple. Bătaia inimii îmi trădau tulburarea, izbindu-mi cu putere pieptul. Simțeam o răceală glacială la baza coloanei, care urca până la gât. M-a cuprins frica. Am simțit impulsul să fug de prezența prevestitoare de rău care mă apucase.
Groaza a trecut, dar curând a fost urmată de un alt val. Acest val era cu totul diferit. Sufletul mi-a fost inundat de o pace negrăită, o pace care a adus imediat odihnă și liniște duhului meu tulburat. De îndată m-am liniștit. Doream să zăbovesc acolo. Să nu spun nimic. Să nu fac nimic. Pur și simplu să mă simt bine în prezența lui Dumnezeu.
Acel moment mi-a schimbat viața. Ceva profund în duhul meu s-a limpezit odată pentru totdeauna. Din acel moment nu mai putea exista cale de întoarcere, nu mai exista posibilitatea de a șterge impresia acelui moment. Eram singur cu Dumnezeu. Un Dumnezeu măreț. Un Dumnezeu care mă putea umple cu groază și cu pace în secunda următoare. Știam că în acea clipă gustasem din potirul sfânt. Se născuse în mine o sete nouă care nu va putea fi satisfăcută niciodată în această lume. Am decis să învăț mai mult, să-L caut pe Dumnezeul care locuia în întunecata catedrală gotică și care mi-a invadat camera ca să mă trezească din somnul mulțumirii de sine.
R.C. Sproul, Sfințenia lui Dumnezeu, p.15
